Jun 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Ion Agârbiceanu și I. Negoițescu. Diagonale (I)

O absenţă nemotivată şi furtunoşii / infernalii ani ’50

Cum se poate explica faptul că, discipol – ba chiar unul militant– al lui E. Lovinescu şi susţinător al autonomiei esteticului, I. Negoiţescu scrie unul dintre cele mai generoase texte despre Agârbiceanu? Pe Agârbiceanu, Lovinescu îl situase în miezul sămănătorismului, în zona retrogradă şi compromiţătoare a literaturii cu tendinţă. De la această întrebare a pornit textul de faţă, care se va întinde pe mai multe numere ale revistei „Convorbiri Literare”.În încercarea de a găsi explicaţii pentru o astfel de situaţie, paradoxală sau doar aparent paradoxală, au fost necesare explorări pe suprafeţe conexe, cîteva incursiuni pe tărîmul criticii şi istoriei literare, reinterpretarea unor afirmaţii îndeobşte cunoscute şi general acceptate, în fine, reluarea altora, aşezate eventual într-un nou montaj. Preocupat într-o vreme de Agârbiceanu, m-am întrebat cum va fi fost el receptat de cerchişti. Bănuiam – prejudecăţi întemeiate şi pe admiraţie – că opţiunea lor pentru cultură şi pentru estetic nu lăsa loc nici unei fisuri. Prozatorul se voia natură şi etică, adică tendinţă. Chiar dacă ajungea uneori, în Fefeleaga, de exemplu, la ceea ce am putea numi puritatea tragicului. La drept vorbind, în afara lui Negoiţescu, care atacă frontal problema modernităţii prozatorului şi a dimensiunii estetice a scrisului său, şi a lui Cornel Regman, care investighează textul ca şi cum argumentaţia valorii ar fi devenit o chestiune caducă, ceilalţi cerchişti au ocolit scrisul prozatorului ardelean. Evident că e o exagerare la mijloc să spunem, precum Crohmălniceanu(cartea despre Cercul Literar de la Sibiu care îi are drept autori pe Crohmălniceanu şi pe Klaus Heitmann e scrisă în realitate de criticul român, aşa cum mărturiseşte Klaus Heitmann – cf. Klaus Heitmann, „Cercul literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane”. Geneza unei cărţi, în Sanda Cordoş, coordonator, Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, Accent, 2009) că „«Cerchiştii» şi-au făcut o datorie de onoare să-l readucă în atenţia publică pe Agârbiceanu, bătrînul prozator ardelean, a cărui valoare ar fi fost subestimată, după ei” (Ovid S. Crohmălniceanu, Klaus Heitmann, Cercul Literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germană, Editura Universalia, Bucureşti, 2000, p. 301).Dar cauza aceasta primă – o explicaţie pentru faptul ciudat al admiraţiei lui Negoiţescu pentru Agârbiceanu, cu toată construcţia argumentativă care decurge de aici – ar fi trebuit să fie abandonată; periferică, secundară, insignifiantă, ea devine, finalmente, disproporţionat comică. Căci, prin forţa lucrurilor, paginile acestea au ajuns să fie o încercare de restaurare a unui sistem critic, construit şi mai ales slujit cu o fervoare cu atît mai intensă şi riscantă cu cît rostul lui era de a supune literatura română unei schimbări radicale. Şi unei evaluări după principii ferme, rămase însă cumva implicite. La drept vorbind, cel puţin o eroare e prezentă aici. Căci sistemul critic pe care se întemeiază judecăţile, evaluările şi analizele lui Negoiţescu fiind consecinţa unei viziuni asupra literaturii şi artei în genere, ceea ce nu corespunde sistemului este fie exclus, prin inadecvare a metodei, fie inclus, prin suprainterpretare. Tocmai de aceea coerenţa intuiţiilor programatice ale lui Negoiţescu pare dată doar de contradictoriu. Totuşi, oricît de capricios, teribilist, exhibant şi narcisist ar fi fost Negoiţescu, ne e greu să spunem pur şi simplu despre el că ar fi fost, cum spune Alex Ştefănescu, „criticul cu capul în nori”. Dincolo de faptul că este revoltătoare, o astfel de ne-înţelegere umileşte pur şi simplu spiritul critic. Fără rest şi, poate, ca orice entuziast, fără umor (ironia lui, a cerchiştilor hrăniţi cu Schiller, e una tragică), obsedat de tragic şi de absenţa lui din structura de adîncime a românilor, Negoiţescu n-a tranzacţionat nimic – deşi se pune, fireşte, întrebarea unde va fi fost limita dintre convingere şi asumarea ironică, adică fragilă şi inconsistentă, a unor convingeri şi a unor soluţii de ieşire din impas. În fond, în contradicţie cu toţi, sau aproape cu toţi ceilalţi, Negoiţescu continuă să vadă în Agârbiceanu un mare prozator. E, însă, numai un caz. Altul îl priveşte pe Dinu Nicodim. În fapt, minori deveniţi majori, şi viceversa, consecinţă nu atît a gustului (rebel deseori, cu manifestări, sancţionate, de independenţă), cît a unei raţiuni şi a unei logici deductive.  Dacă Negoiţescu nu iese neapărat viu din aceste contradicţii care îi relevă natura donquijotescă, şi dovada se vede din felul cum e perceput la nivelul enciclopediei, de vină este înainte de toate el însuşi. Te mişcă, într-adevăr, acea naivitate sinceră cu care se raporta la realitatea vieţii literare şi la realitatea literaturii. Noi, epigonii, putem fi ironici, în sens neschillerian, etcaetera. Dar a plătiţi pentru asta, biografic şi nu numai. Stau dovadă cele trei încercări de suicid, exilul, iar mai tîrziu, oprobriul presei naţionaliste din anii 90, ba chiar felul în care i-a fost citită şi judecată cartea esenţială, Istoria literaturii. De fapt, cartea spre care converge tot scrisul său.

***

În rezumat, să precizăm că, deşi considerat cel mai lovinescian dintre critici (iar argumentele în acest sens sînt aproape locuri comune), Negoiţescu realizează destul de repede, prin euphorionism, concept asupra căruia ne vom opri, o depăşire a „autonomiei” esteticului. Mutaţia aceasta, constitutivă pentru critica lui Negoiţescu, e remarcată cu destulă dificultate; de cele mai multe ori, pur şi simplu e trecută cu vedere. De aici, din această nouă poziţie, care se relevă mai evident în critica altui cerchist precum Nicolae Balotă, decurge felul lui Negoiţescu de a-l interpreta, de exemplu, pe Caragiale. Trecîndu-l prin filtrele propriului sistem critic, Negoiţescu se aproprie extrem de mult de ideologia literară a lui Dobrogeanu-Gherea. Lovinescianul Negoiţescu, un gherist? Nu-i vorbă, Lovinescu îl considera pe Gherea părintele criticii literare româneşti, dar a pledat pentru o artă autonomă. Să existe un sens ascuns, mai adînc, al viziunii lui Lovinescu despre autonomia esteticului? Faptul nu ne va interesa aici, dar viziunea lui Lovinescu însuşi e nu o dată simplificată. Ceea ce ne interesează este să constatăm că Negoiţescu, ca exeget al lui Agârbiceanu – şi nu doar în această ipostază – nu mai este deloc susţinătorul unei purităţi absolute a esteticului. Un rafinat, cum este, atras instinctiv de livresc, Negoiţescu face din estetic marota pe care o supune unei denunţări permanente. Tocmai de aceea, dincolo de verdictul axiologic asupra lui Agârbiceanu (care mizează chiar şi pe trecerea sub tăcere a asprei şi indubitabilei judecăţi lovinesciene), ceea ce trebuie relevat este faptul că în spatele interpretării pe care o propune Negoiţescu se află un sistem critic care nu datorează nimic conjuncturilor şi, mai mult decît atît, care se fundamentează pe o viziune organică asupra literaturii şi artei. Scris în 1957, textul lui Negoiţescu despre Agârbiceanu e republicat, într-o formă quasi-identică, într-un volum din 1966, iar ulterior, cu condensări şi eliminări nesemnificative, într-un număr din revista „Familia” din 1990 şi, reluat identic, în Istoria din 1991. Aşadar, dincolo de eventuala eroare de judecată (din acest caz – şi din altele), ne interesează sistemul care o fundamentează. Pe de altă parte, cum recuperarea din anii ’50 a lui Agârbiceanu – şi recuperarea lui în general – e pusă mai ales pe seama lui Mircea Zaciu (efortul lui Negoiţescu fiind ignorat chiar de prozator), nu e lipsit de importanţă să reconstituim faptele. Astfel, am analizat felul cum, în diferitele ediţii ale studiului său despre Agârbiceanu, Mircea Zaciu e tributar modei şi metodei proletcultiste şi dogmatismului socialist. Fiind despărţiţi doar de cîţiva ani, dar formaţi în medii literare diferite, cei doi critici trăiesc literatura şi fac critică literară de parcă ar veni din lumi distincte. Să corectezi o astfel de reprezentare? Inutil, de vreme ce este atît de înrădăcinată. La drept vorbind, recuperarea din anii ’50 şi ’60 – prin care înţelegem acum chiar înscrierea prozatorului în tiparele momentului – chiar îi aparţine lui Zaciu; cumva atemporală, substanţială, instituită pe o înţelegere a artei care încerca să depăşească impasul esteticului pur, recuperarea propusă de Negoiţescu, cu tot sistemul pe care îl presupune, se autoizolează. Negoiţescu însuşi e, în fond, un însingurat.

Finalmente, centrele de interes ale studiului se referă la fundamentele criticii lui Negoiţescu şi la dificultăţile contextualizării ei corecte, la recuperarea lui Agârbiceanu în anii ’50, cărora li se asociază, în mici digresiuni, critica lui Balotă şi Cornel Regman, a cerchiştilor, în general, ba chiar receptarea, de către cerchişti, şi nu numai de către ei, a lui I.L. Caragiale. Peste toate acestea, un portret al lui Negoiţescu, figură exemplară a criticii literare româneşti, nedreptăţit cel puţin printr-o cunoaştere limitată şi deformatoare. Căci, inevitabil, asemenea lui Lovinescu, Negoiţescu s-ar fi putut plînge, cu un aer testamentar, de injustiţiile programate la care era supus. Or, aşa cum îl vedem noi, Ion Negoiţescu militează – cu toate riscurile unei astfel de angajări, într-o lume total diferită decît aceea pe care şi-o proiectează – pentru o literatură care să exploreze în esenţial, dincolo de ideologii şi contexte. În fond, mai puţin cunoscut decît Balotă, riscînd mult mai mult decît acesta la nivelul verdictelor, rămînînd plasat mai degrabă în zona criticii-manifest, Negoiţescu s-a angajat în scrierea unei istorii – atît de controversată din motive de elementară necomprehensiune a principiilor ei de articulare – care avea ca obiect de adîncime nu literatura, ci problematizarea identităţii europene (şi nelocale) a românităţii. Nu specificul, ci adîncimea în existenţă îl preocupa pe Negoiţescu. Şi i-a fost dat tocmai lui, celui care a plătit prin anchete, umilinţe, exil, şi opţiunea pentru estetic, şi solidarizarea publică cu Paul Goma, nu numai să salveze onoarea intelectualului român, cum spune Mircea Martin, care vede partea de eroism din destinul lui Negoiţescu, ci şi să fie acuzat, cu violenţă şi brutalitate, de ne-românism de figuri dintre cele mai retrograde din presa naţionalistă. Nu altfel i se întîmplase lui Lovinescu însuşi, lui Maiorescu chiar. În fapt, istoria literaturii – ca şi critica lui Negoiţescu în general – sînt manifeste politice. Chiar dacă nu numai atît. Căci acest „incoruptibil estet” (Mircea Martin) trăieşte în orizont moral, iar arta trebuie să fie tocmai consecinţa unei ardenţe morale.

***

Că „după cel de-al doilea război mondial, exegeza asupra operei lui Ion Agârbiceanu este cu precădere datorată criticilor ardeleni”, cum spune Constantin Cubleşan (cf. „Bucovina Literară”, nr. 3-4/2015), ţine de domeniul evidenţei. Iar lucrurile s-au petrecut astfel şi pentru că această exegeză a avut tot timpul un caracter intenţionat recuperator, hrănit de dorinţa de a-l plasa pe Agârbiceanu pe o poziţie mai înaltă decît cea consacrată între războaie, fie şi după afirmaţiile lui Călinescu din istoria sa care constituiau în sine o puternică – deşi înşelătoare – reconsiderare. Cu cîteva excepţii, criticii ardeleni care au scris despre Agârbiceanu şi-au fixat drept ţintă reevaluarea recuperatoare a prozatorului, în aşa fel încît, chiar în absenţa unei repoziţionări analitice care să se consacre cu adevărat şi care să-l mute pe Agârbiceanu în prima linie valorică, ideea că acest lucru s-ar fi petrecut deja să fie susţinută. În spatele unei astfel de atitudini se va fi aflat convingerea că, repetată cu insistenţă, o interpretare, o poziţionare axiologică, un verdict critic intră finalmente în conştiinţa publică. Nu este realitatea o construcţie a cuvintelor?

Astfel, pentru Constantin Cubleşan, după apariţia unei monografii semnate de Mircea Popa, din 1993, şi după efortul anterior al ardelenilor, Ion Agârbiceanu s-ar afla, în sfîrşit, pe poziţia meritată. „De-acum, spune criticul, i se acordă spaţii ample în toate istoriile literare şi dicţionarele de autori, elaborate în deceniile din urmă (D. Micu, Ion Rotaru, I. Negoiţescu, N. Manolescu ş.a.)”. N-are rost să vorbim despre şubrezenia unei asemenea afirmaţii; să ne amintim doar că pentru Manolescu, Agârbiceanu este un scriitor „pe trei sferturi uitat”, afirmaţie făcută în 2003, reluată ulterior atît în 2008, cît şi în 2013. Dacă totuşi am ţinut să invocăm opinia lui Constantin Cubleşan, cauza ţine de situarea în această listă a lui Negoiţescu. Prezent aici, printre cei care ar valida consacrarea lui Agârbiceanu, Negoiţescu lipseşte dintr-o listă anterioară, în care sînt invocaţi criticii ardeleni care i-au dedicat studii după război. E în lista de consacrare, ca să zic aşa, nu şi în aceea de recuperare, acea listă cu care se ilustra exegeza postbelică ardeleană, care îi cuprinde pe Mircea Zaciu, Ion Brad, Cornel Regman, Ion Simuţ, Aurel Sasu, Constantin Cubleşan, Mircea Popa. Lipseşte întîmplător din această listă Ion Negoiţescu? Se va fi aflînd în spatele acestei absenţe vreun motiv oarecare, asumat sau nu? Să fie de vină poate bizareria situării lui Negoiţescu într-o astfel de listă, bizarerie pe care o va fi resimţit oricine (şi mai ales ardelenii), căci în Enciclopedie – folosim termenul cu sensul pe care i-l dă la un moment dat Umberto Eco, referindu-se la consacrarea unei cunoaşteri – criticul este perceput ca un rafinat în exces, aproape decadent, o dovadă a esteticului devenit estetism; în vreme ce lui Agârbiceanu i se asociază invariabil lipsa de fineţe artistică, ba chiar o anume elementaritate?

Cert este că I. Negoiţescu este printre primii care, după război, pledează pentru recuperarea lui Agârbiceanu, căci studiul lui „Valori stilistice în nuvelele lui Agârbiceanu” este publicat în „Viaţa Românească” în nr. 4, din 1957. Doar Mircea Zaciu tipărise mai devreme, tot în „Viaţa Românească” (nr. 1/1955), la secţiunea „Literatura realistă între 1920-1944”, un text cu titlul „Ion Agârbiceanu”, republicat în acelaşi an în volum. Pînă şi articolul lui G. Călinescu, din „Contemporanul” („Probleme şi exemple”), apare mai tîrziu, în 7 martie 1958, articol care se datorează fără doar şi poate încercării oficiale de a-l recupera pe Agârbiceanu pentru noile valori politice şi morale. Cum să ne explicăm altfel faptul că G. Călinescu reia aici textul din istoria sa, precedat de cîteva afirmaţii cu caracter teoretic – şi antilovinescian – privind literatura angajată? Se producea – era necesară – reintrarea în circuit a lui Agârbiceanu (după o tăcere de cîţiva ani) şi vocea lui Călinescu impunea.

Merită să facem în acest context cîteva precizări, de unde poate reieşi clar că „recuperarea” se petrecuse întîi la nivel ideologico-politic. Astfel, după anii de tăcere, una dintre primele referiri la Agârbiceanu apare într-un text al lui George Muntean intitulat „Creaţia scriitorilor ardeleni în gloriosul deceniu” („Steaua”, nr. 5/august 1954). Conform lui George Muntean, discipol al lui Călinescu şi figură aflată în slujba ideologiei sistemului, „imediat după 1944 şi în anii următori, pildei pe care o oferea creaţia lui Emil Isac şi Mihai Beniuc, împreună cu unele opere realiste datorite lui Liviu Rebreanu şi Ion Agârbiceanu […] li se contrapuneau două mai recente şi nefaste orientări (ivite în condiţiile derutei ideologice pe care războiul le provocase în anumite pături sociale), care înglobau o bună parte a generaţiei de scriitori pe atunci tineri şi care a şi determinat sterilitatea acestora” (Apud Cronologia vieţii literare româneşti. Perioada postbelică, VI, 1954-1955, Coordonator Eugen Simion, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2011, p. 168). Prima dintre direcţii ar fi promovat „cele mai degradate tendinţe sămănătoriste, ortodoxist-gîndiriste, şovine”, cealaltă, ilustrată de scriitorii grupaţi în jurul Cercului Literar de la Sibiu, şi-ar fi etalat „ostentativ «estetismul» şi «apolitismul»”, dovedind „o atitudine ostilă faţă de noua orientare a literaturii”. În 1954, contradicţia dintre Agârbiceanu, recuperat „prin cîteva opere”, şi I. Negoiţescu, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu, era, aşadar, foarte vizibilă. În fine, spre sfîrşitul anului, lui Agârbiceanu i se publică volumul Schiţe şi povestiri (ESPLA), după ce pe 4 ianuarie 1945 „România Liberă” anunţa că o serie de persoane vor primi, în urma unei hotărîri a Consiliului de Miniştri, pensii lunare de 2.000 de lei. Printre ei, şi Ion Agârbiceanu. Apoi e publicat studiul lui Mircea Zaciu, pentru ca în iulie 1955, Agârbiceanu să fie ales membru onorific al Academiei Române. Pînă la apariţia studiului lui Negoiţescu, Agârbiceanu publică în „Viaţa Românească”, „Scrisul bănăţean”, „Tribuna”, „Steaua” şi numele îi este invocat în cîteva contexte de Romul Munteanu sau Petru Vintilă. În 1955, Ion Vlad recenzează în „Viaţa Românească” (an VI, nr. 61), volumul Schiţe şi povestiri, vorbind despre „o operă ce stă mărturie despre vitregiile vremii trecute”, care vorbeşte despre „realităţile trecute ale veacului burghez”. Nu la mare distanţă, cu ocazia împlinirii a 75 de ani, Agârbiceanu e sărbătorit în „Tribuna” (an I, nr. 32, nr. din 14 septembrie) şi în „Steaua”, reviste clujene proaspăt înfiinţate. În „Steaua”, îl omagiază A.E. Baconski şi Ion Breazu. Pe prima pagină din „Tribuna” era şi omagiul lui Petru Groza („Ion Agârbiceanu şi-a săpat numele în sufletul poporului român prin opera sa literară, pătrunsă de bunele tradiţii ale scriitorilor noştri populari. Îmbrăţişînd realităţile vieţii poporului nostru din toate vremurile, el a înfăţişat cu minunată artă lumea ţăranilor români”), iar în paginile revistei semnau, printre alţii, Ion Breazu, Const. Ciopraga, Al. Dima, Henri Jacquier, Ioanichie Olteanu, D.R. Popescu, Eugen Sperantia, Petru Vintilă şi Mircea Zaciu. Agârbiceanu însuşi semna aici o „Profesiune de credinţă”, din care cităm: „Nu există artist conştient care să nu ştie ce vrea cînd lucrează la o operă de artă. Dacă aşa numita tendinţă în artă se reduce la această voinţă conştientă, nu există operă de artă fără tendinţă”. Pentru a continua: „Opera de artă este o sporire a vieţii”. De asemenea, prozatorul publică aici „Cîteva mărturisiri”, în care militează pentru scrisul din convingere, pentru literatura care porneşte de la existenţa concretă, polemizînd cu gratuitatea în artă (pe care o înţelege în interes propriu: „A scrie pentru a scrie, a picta pentru a picta, poate fi îndeletnicire de diletant, dar niciodată de talent creator, care totdeauna vrea ceva”) şi face cîteva digresiuni pe tema „eroi pozitivi” / „eroi negativi”, tot lucruri la îndemînă şi simplificări comode. E invocată aici chiar relaţia cu critica, leit-motiv al multora din intervenţiile sale, prozatorul spunînd că „Unui talent adevărat în zadar îi va spune critica greşelile din zugrăvirea eroilor pozitivi şi negativi –, el nu i-a putut naşte decît cum i-a simţit”. Mai interesant e altceva. Agârbiceanu aminteşte titlul unuia dintre propriile povestiri de tinereţe, Întîiul pas, şi reacţiile din epocă: „După citirea nuvelei, spune prozatorul, multă lume s-a revoltat împotriva «tinerimii studioase», cum se spunea atunci studenţilor şi chiar liceenilor din clasele superioare”. Să fie această reacţie din lumea reală pe care o generează literatura „îmbogăţirea realităţii” de care Agârbiceanu vorbea în rîndurile citate anterior? Cert este că pentru Agârbiceanu literatura trebuie să aibă o astfel de funcţie – şi ea, funcţia aceasta socială, trebuie să fie asumată. Răspunderea lui era înainte de toate cetăţenească. Literară? Estetică? Agârbiceanu nu era preocupat de aşa ceva. Nu întîmplător Cornel Regman consideră că Mărturisirile lui Agârbiceanu constituie „cea mai tenace pledoarie în favoarea literaturii ca formă de intervenţie în viaţă” (19). Orice comentariu devine, astfel, de prisos, căci pentru Agârbiceanu literatura trebuia să aibă, în forma cea mai elementară, o funcţie morală şi socială.

În fine, în nr. 35, din 5 octombrie, al revistei „Tribuna”, se publică textul lui Agârbiceanu „Civilizaţie şi cultură. Răspuns la sărbătorirea de către filiala Cluj a Academiei” – dovadă că o sărbătorire la acest nivel, academico-politic, dacă nu cumva pur şi simplu politic, se desfăşurase – din care e greu de reţinut ceva memorabil sau util. Dacă e să reţinem ceva, putem avea în vedere cîteva articole din „Tribuna”. Pentru Constantin Ciopraga („Idei pentru un portret”), „Ceea ce a fost mai puţin sau deloc remarcat în nenumăratele comentarii pe marginea operei lui Ion Agârbiceanu sînt consecinţele eticii lui în plan estetic”. E aici enunţarea unei probleme care avusese mari combatanţi de-a lungul timpului. În fond, chiar răspunsul pe care îl formulează Constantin Ciopraga, care se referă la „obiectivarea moralei” pe care prozatorul ar realiza-o, fusese deja dat. De reţinut şi cuvintele lui Ioanichie Olteanu („În slujba adevărului”): „Critica a neglijat opera scriitorului Ion Agârbiceanu, trecînd uşor pe deasupra ei. Profesia autorului putea sugera o literatură «moralizatoare», tezistă, iar publicarea unei bune părţi din proza sa de către edituri mai mult obscure din Arad, Craiova, Sibiu, în diverse colecţii şi biblioteci poporane purta gîndul spre o prelungire a sămănătorismului. Oricum ar fi, critica şi istoria literară au rămas datoare capitolului Agârbiceanu”. Dacă a rămas sau nu datoare, vom vedea. Celelalte observaţii, referitoare la locul unde publicase Agârbiceanu, la intenţiile lui, la destinatarul vizat, corecte prin forţa lucrurilor, sînt de reţinut. Interesantă poate mai ales evocarea lui Mircea Zaciu. Criticul care şi-a făcut o profesie din recuperarea lui Agârbiceanu mărturiseşte înainte de toate că îşi situează propriul scris în descendenţa prozatorului: „Mulţi dintre scriitorii care ne-am făcut ucenicia în anii furtunoşi de după 1944 îl revendicăm pe Agârbiceanu printre maeştri”. Nu e, totuşi, pentru un critic, o tutelă inadecvată? Mai mult, reiese că publicarea volumului de povestiri de la ESPLA din 1954 i se datorează într-un fel şi lui, pentru ca apoi să evoce: „Prin 1953-1954 am primit misiunea de onoare (de la cine, Mircea Zaciu nu precizează) de a-l însoţi pe maestru la Bucureşti unde era chemat la prezidiul Marii Adunări Naţionale”. De fapt, după „un deceniu de claustrare”, lui Agârbiceanu „guvernul Republicii noastre îi conferea pentru merite deosebite pe tărîmul artei ordinul muncii clasa I-a”. Ce ne interesează, încă, este să constatăm că Zaciu îşi asumă acest debut şi această formare în anii furtunoşi de după 1944. Mircea Zaciu ne interesează, însă, doar conjunctural. Or, Negoiţescu – care face în bună măsură obiectul de studiu al acestor pagini – venea dintr-un alt timp, al libertăţii; odată pierdut, istoria, reflectată vizibil şi în formarea personală, avea să-şi arate pentru totdeauna colţii.

Nu e scopul acestor pagini de a-l incrimina pe Zaciu, victimă a istoriei. Ci pur şi simplu de a constata diferenţa dintre felul cum se construia identitatea culturală (şi critică) a unui tînăr în anii teribili – şi liberi – ai războiului şi cum se putea legitima ea în anii de dogmatism politic. Dacă „de vină” va fi fiind doar contextul şi nu, cel puţin în cazul lui Negoiţescu, natura sa intrinsecă de fin intelectual riscînd totul, în scris ca şi în viaţă, dăruindu-se total celorlalţi, unor idei, propriilor fantasme. De reţinut că, tot în 1957, Ion Breazu publică în „Viaţa Românească” (nr. 9, 1957) un text omagial sub titlul „Ion Agârbiceanu împlineşte 75 de ani”, în care îi invocă pe tinerii Mircea Zaciu şi Ion Negoiţescu – era vizibil faptul că ambii erau recunoscuţi ca angajaţi în recuperarea scriitorului transilvănean – care şi-au propus o reevaluare a operei prozatorului sărbătorit. Pe lîngă textele deja cunoscute ale celor doi, Breazu invocă şi prefaţa scrisă de Zaciu la ediţia din 1956 a Arhanghelilor. În ce-l priveşte pe Zaciu, el îşi pune interpretarea în descendenţa mărturisirilor lui Agârbiceanu, care spunea „La temeiul scrisului meu a fost emoţia estetică, şi, poate mai mult emoţia etică, mai ales după ce fusesem atras de adîncimile sufletului omenesc”. Dar despre interpretarea şi recuperarea lui Zaciu, în numărul următor.

 

Revista indexata EBSCO