Jun 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Întîlniri de destin. Acad. Valeriu D. Cotea, in memoriam

Puţin înainte de accidentul fatal din 17 aprilie, am avut o discuţie telefonică cu regretatul savant Valeriu D. Cotea, interesat fiind, personal, dacă va fi prezent la reuniunea omagială ce i se pregătea la Academia Română pentru 11 mai a.c. Voiam, în felul meu, să ne punem de acord agendele pentru acel moment de aleasă preţuire în lumea academică. Nu ştia, mi-a spus atunci, dacă va fi în stare să facă un asemenea „voiaj”, oricît de onorant moralmente, dar că va trimite, în tot cazul, la secţia de resort, condusă de acad. Cristian Hera, un mic text de mulţumire colegială, de gratitudine, cînd tocmai se va lansa „omagiul” pregătit de breaslă cu ocazia nonagenatului. Trimisesem eu însumi, pentru acel volum, un mic text, şi eram interesat să ştiu dacă distinsul omagiat va fi prezent la festivitate. N-a fost să fie. Duminică, 17 aprilie, a avut loc un banal accident care avea să-i scurteze, atît de dramatic, zilele. La 21 aprilie, el a încetat din viaţă, în spitalul Sf. Spiridon, fiind depus la Biserica Sf. Nicolae, unde la sorocul legiuit, pe 23 aprilie, familia, clerul şi comunitatea academică i-au făcut funeraliile de rigoare, cumva pe măsura însemnătăţii sale în lumea universitară şi în viaţa urbei. Mi-a fost dat să-i pun la căpătîi cîteva crizanteme şi să aprind o lumînare, după datina creştină, cea din care distinsul cărturar a ştiut să facă mereu o sursă de armonie cu lumea şi cu dimensiunea metafizică a acesteia.

Am avut prilejul, în ultimul sfert de secol, să mă refer în cîteva rînduri la scrierile sale de un caracter mai larg, vizîndu-l pe memorialist şi pe omul de vastă cultură, pe intervenientul la diverse dezbateri, unde cuvîntul său, mereu seducător şi de folos pentru alţii, se bucura de cele mai bune ecouri. Ce aş putea să adaug acum, după intempestiva lui plecare ad patres?

L-am ascultat, adesea, în sala de conferinţe a Filialei locale sau în aula solemnă a Academiei Române, unde cuvîntul său, inspirat şi generos, reuşea să încline balanţa în favoarea unei cauze, în domeniul său de competenţă, dar şi în cîmpul mai vast al culturii, cîmp în care savantul ştia să îngemăneze ştiinţele naturii cu „umanioarele”. Au contribuit la aceasta, se poate spune, formaţia sa de „normalist”, deschis spre toate zonele cunoaşterii, dar şi lecturile de mai tîrziu, din domeniul agronomiei, integrat acesta, ingenios, în sistemul ştiinţelor despre om. Se poate degaja această deschidere din studiile sale de strictă specialitate, dar mai ales din alte volume de autor, care s-au bucurat de excelente ecouri: Fragmente de viaţă, 1997; Profiluri în timp, 2002; Vidra – Poarta Vrancei, 2003. Ipostaza „literatului” se cuvine a fi căutată însă mai peste tot în opera sa, una în care ştiinţa şi frumosul s-au îngemănat, firesc, de-a lungul unui demisecol de infatigabil travaliu. Un confrate, atent la asemenea sinteze, filosoful Petru Ioan, a ştiut să-l aşeze, cu bun temei, „sub semnul bunului gust”.

Cinstirea precursorilor, fie aceştia şi contemporani mai în vîrstă, pe temeiul operelor create în domeniul său ori în discipline conexe, a fost una din preocupările constante ale profesorului Cotea, parte integrantă a activităţii sale în sistemul ştiinţelor agricole. S-a ocupat, de-a lungul anilor, de numeroase figuri, în publicaţii speciale sau în reviste de cultură, sporind substanţial bibliografia domeniului, sub semnul recunoaşterii oneste şi fecunde a muncii altora. Volumul Omagiu înaintaşilor[1], pe care l-a coordonat în colecţia Opera omnia, constituie o realizare de culme în acest sens şi un exemplu de solidaritate ergo-etică, dacă se poate spune aşa.

La Ion Ionescu de la Brad, patronul Universităţii ieşene de resort şi spirit afin, el aprecia multitudinea de preocupări, competenţa indiscutabilă, viziunea integratoare, ataşamentul la valorile comunităţii apartenente[2]. S-a folosit, consensual, de studiile existente, dar a pus la contribuţie şi unele date noi, parţial inedite, din Biblioteca Academiei, din Arhiva aceleiaşi instituţii etc.

Amintirile personale, relaţionate cu datele puse de alţii în valoare, au constituit mereu un suport analitic şi restitutiv, ca în cazul lui Constantin V. Oescu şi Ştefan P. Popescu, de care s-a ocupat ca de nişte „vieţi paralele”. Însă anticul îndemn plutarhian, pus la lucru tacit şi în prezentarea altor figuri ale agronomiei noastre, precum Pavel Babalean şi Nicolae Bucur, Ion Andriescu-Cale şi Gheorghe Bontea, Agricola Cardaş şi Vasile Zaharescu, Gheorghe Drăgan şi Constantin Pîntea, Neculai Zamfirescu şi Emil-Honoriu Roşu, Haralamb Vasiliu şi Ştefan Bîrsănescu, Constantin Sandu-Ville şi Mihai Constantinescu[3]. A fost nevoie de mari strădanii şi de multă ingeniozitate pentru a motiva, retoric, asemenea paralele biografice, din care evocatorul justiţiar a făcut un sistem, în ultimul sfert de secol, punîndu-l chiar sub egida Academiei Române.

Cuvînt înainte la volumul Omagiu înaintaşilor (2002), sintetizînd oarecum un plan mai amplu, mai ambiţios, pleacă de la un element programatic al Academiei Române, instituţie fidelă „principiului de înaltă etică şi respect pentru cultură”, principiu în numele căruia diverse nuclee de specialişti, mai mari sau mai reduse, îşi dedică o parte din strădanii punerii în valoare a legatului transmis, de la o generaţie la alta, de înaintaşi. O asemenea atitudine, în domeniul ştiinţei, nu e mai puţin însemnată ca solidaritatea socio-morală care asigură mersul înainte în alte domenii. Culegerea în cauză, elaborată cu sîrg şi devoţiune, insistă coordonatorul, „constituie şi un fericit prilej de evocare şi omagiere a unor ilustre personalităţi trecute în nefiinţă, dar încă în stare să domine cerul spiritual al ţării noastre”[4]. Unele rezultate au fost puse în circulaţie prin revista Cercetări agronomice în Moldova sau alte publicaţii, ca fragmente ale unei posibile istorii a ştiinţei în domeniul respectiv.

Ultima sa operă capitală, elaborată împreună cu Cristinel V. Zănoagă şi Valeriu V. Cotea, este masivul Tratat de oenochimie (I-II, Bucureşti, 2009), gîndit sistematic şi exhaustiv la îndemîna studioşilor de rang universitar în domeniu, chiar şi a cercetării propriu-zise la nivelul ştiinţei mondiale. Muncă de echipă, prestată îndelung şi cu superioară abnegaţie, tratatul amintit constituie deja o referinţă inconturnabilă în demers. Trebuie să recunoaştem în el şi un îndemn calificat pus la îndemîna noilor generaţii.

Nimic mai elocvent, în cuprinsul operei sale, decît alocuţia rostită sub cupola Academiei Române, la 12 decembrie 1994, unde savantul recipiendar căuta să deschisă astfel „încă o fereastră în orizontul cunoaşterii, pentru a lumina mai bine relaţia, atît de veche şi de complexă, dintre om şi vin”[5]. Cuvînt inspirat şi stimulator de noi devotamente întru viticultura şi oenologia română. Îi regăsim spiritul în mai tot ce distinsul cărturar a întreprins de-a lungul unei vieţi derulate sub semnul muncii fără istov şi al creaţiei puse în slujba semenilor săi. A menţine viu acest spirit, pe cît posibil, e datoria celor care au avut şansa de a-l întîlni, dar şi a celor chemaţi să-l cunoască prin intermediul operei lăsate.

 

[1] Valeriu D. Cotea (coordonator), Omagiu înaintaşilor, Iaşi, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, 2002, 536 p.

[2] Ibidem, p. 5-15.

[3] Ibidem, p. 70-75, 128-133, 177-180, 230-232, 286-291, 337-343, 397-401, 479-484.

[4] Ibidem, p. 3: Cuvînt înainte.

[5] Academia Română, Discursuri de recepţie, vol. VIII, Bucureşti, 2005, p. 482.

Revista indexata EBSCO