Jun 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – O victorie la turci

Mai întîi, la Istanbul am căutat, cu Valentin Taşcu, sabia lui Ştefan cel Mare, capturată de turci într-o bătălie amarnică. Iar acum turcii o ţin sub pază electronică! Valentin Taşcu aromân ager, era obsedat s-o aflăm în original; turcii trăseseră şi nişte copii ale săbiei; o copie, perfect făcută, o dăruiseră României, cu mare tam-tam, în cadru pompos, contra unui loby la Bruxelles.

O altă copie perfectă era expusă la un muzeu al lor, pentru turişti. Taşcu voia să vadă originalul, să-l pipăie patriotic.

Am căutat-o detectivist, adică am deschis pe furiş multe uşi. Taşcu avea fler şi metodă (cîndva fusese propus pentru servicii de spionaj, mi-a povestit, avea calităţi reale!). Cînd vreun otoman ne oprea bănuitor, spuneam inocenţi: căutăm un rest room! şi ne lăsa în pace.

Aşa a descoperit sabia, originalul. De altfel, era tot în clădirea muzeului, într-un depozit cu originale şi alte angarale, interzis publicului; dacă ne surprindea cineva pe acolo puteam să spunem cu candoare că ne-am rătăcit prin labirintul fostului palat. Taşcu era în extaz să vadă originalul (sau ceea ce credea el că este); întîi a avut oarecare decepţii: voia să găsească o sabie de aur, şi nu un metal coclit… Dar i-a revenit extazul, în ochi avea o flacără mistică, de parcă ar fi recuperat-o realmente, de parcă l-ar fi răzbunat pe Ştefan cel Mare redobîndindu-i sabia!

 

După această biruinţă, eu am insistat să luăm cu asalt altă redută: să descoperim sediul Patriarhiei ecumenice, să-l văd pe Bartolomeu I, patriarhul. Îl întîlnisem o dată, îi dădusem un exemplar din Evanghelia după Toma, traducere şi comentarii de Vasile Andru; patriarhul a lăudat-o din pură politeţe, altfel popii ortodocşi detestă apocrifele.

Valentin Taşcu m-a însoţit cu lehamite la patriarh, considera pierdere de timp.

I-am răspuns: – Patriarhul Bartolomeu e un rest al Bizanţului supravieţuind în plină turcime. E chiar Bizanţul viu din care ne mai miruim. El este şi o piesă rară la muzeul Turciei, precum sabia lui Ştefan cel Mare… Dar are autonomia lui, e bobul de drojdie. Aici au dospitără aluatul creştin, şi sinoadele care l-au gestionat pe Hristos o mie de ani.

Taşcu admite: – Da, merită vizionat. Hai să-i pupăm patrafirul!

Aşa că am urcat dealul Fanarului, cu străzi şi străduţe, întrebam şi toţi ne indicau un punct greşit, aşa că am renunţat să mai întrebăm şi am ajuns la Patriarhie.

Ne-am prezentat modest: Scriitori români, vizită particulară. Dar pentru că am accentuat pe particulară, au considerat prompt că făceam o vizită oficială sub acoperire, că un scriitor, oricît s-ar smeri, tot suspect este. Oricum, ne-a picat bine.

După întîlnire, Taşcu a criticat faptul că arhiereul n-a scos pe masă un bidon de vin roşu, ca să ne hidratăm (sau să ne împărtăşim) după alergătura prin Istanbul.

Dar ne-am amintit la timp că, la sediul „Balkanika”, eram aşteptaţi cu masa pusă şi, evident, cu pileala aferentă, whisky, pe care Taşcu îl aprecia mai mult decît vinul popesc.

Cu un taxi plătit pe din două, am ajuns repede la reşedinţa Balkanika, unde 21 de confraţi balcanici şi otomani ne aşteptau la masa încărcată cu bunătăţi. Masă plus vorbărie cultă, cu toasturi de prezentare şi mediatizare de valori zonale, că aici eram consideraţi valori; bun prilej de a ieşi din anonimatul cronic.

Aşa că am ieşit şi eu din anonimatul cronic, sau, mai bine zis, Taşcu m-a scos din anonimat, fiind el mai impresar şi mai vizibil, ca aromân mintos şi globalizat.

*

Mă aflam la Istanbul pentru că eram nominalizat (cu romanul Păsările Cerului) la premiul Balkanika: un premiu macro-zonal, pe model Herder sau Booker, dacă-i permis să ne comparăm cu dragonii bătrîni: precizez că noi, Balkanika, ne aflăm la stadiul embrionar, pre-natal, adică nici nu existam. Oricum, acest premiu are în vedere 7 ţări est-europene cu care s-a făcut Fundaţia Balkanika.

Partea bună era că, prin încropirea Fundaţiei, eu mai vedeam lumea, pe gratis. Iată, acum mă aflam la Istanbul, a doua capitală a Turciei, aş zice capitala noetică (deosebită de capitala politică, Ankara).

Am avut timp să vedem oraşul şi lumetul şi a Turchiei floare. În timp ce juriul se întrunea să ne drămuiască şansele, noi, cei 7 autori nominalizaţi, plus editorii noştri, care ne însoţeau, ne facem programe culturale intruzive.

 

Subconştientul Istanbulului

Am umblat mult, pe uscat şi pe ape, în acele zile. Era noiembrie, era cald. Am intrat în palate, în bazar, în istorie, în preistorie. Am intrat şi-n subconştientul acestui oraş cu incrementa atque decrementa bizantină şi otomană.

Păcălitul istoriei, Dimitrie Cantemir, ne mai orienta prin tenebre. El ne dădea cheile citirii acestui oraş. El ştia totul, fusese un mare savant, dar vai de capul savantului care se bagă în domnie. A adus două belele: una familiei sale, dezrădăcinînd-o pe veci, alta ţării, lăsîndu-l pe hulpavul Petru să pună cizma în Moldova. Dar ca savant era uriaş. Mircea Eliade ambiţiona să fie ca el. Şi noi, azi, l-am invocat. Cu cheile păcălitului Cantemir am descuiat multe uşi ale sorţii otomane.

 

Apoi am vizitat palatul lui Kemal Ataturk, şi ne-am odihnit lîngă patul marelui om. Ne-am aşezat turceşte jos, lîngă patul său, lîngă legenda sa. „E născut în Macedonia!” îmi zice Taşcu makidonul. Kemal este porecla dată de proful său de mate, din admiraţie: kemal înseamnă perfecţiune. Ascensiunea sa aminteşte de Napoleon. La 32 de ani, erou, primeşte titlul de paşa, care înseamnă comandant. La 42 de ani este ales preşedintele Turciei, pe care o primeneşte genial, o înnoieşte toată, în 15 ani. A murit de ciroză hepatică, în 1938, la 57 de ani.

Se zice că geniile mor la timp. Napoleon a murit la 52 de ani. Shakespeare a murit la 52 de ani. Lenin la 54 de ani.

Dimitrie Cantemir a murit la 50 de ani, bocit de  nevasta sa rusoaică Anastasia Trubeţkaia.

 

Apoi ne-am dezmorţit picioarele mergînd în pas alert pe mal de Marmara, şi ne-am dus să facem închinare la zidul plîngerii noastre, zidul închisorii Edicule, fortăreaţa celor 7 turnuri, aici au fost decapitaţi cei 6 martiri, întîiul fiind Constantin Brîncoveanu care, prin credinţă, transformă ambiguitatea politică în sfinţenie.

 

Zile-epitom

Acum, la evocare, aleg o zi plină, o zi epitom, o zi ca o picătură de rouă în care se reflectă cerul întreg. Ziua în care am căutat sabia lui Ştefan cel Mare şi casa captivului Cantemir şi, căutîndu-le, am recapitulat oraşul şi istoria şi biografia noastră dinainte de naşterea noastră. Şi extensia în prezent: festinul oferit de turcii gazdă, toasturile, „Păsările cerului”.

A povesti planeta văzută alegînd zile epitom, zile din eternitatea focarelor noetice ale Terrei.

Cîndva am scris textul O zi din eternitatea Romei (inclus în volumul Geografia sacră şi profană a vieţii). O zi.  Din cele 7-8 caiete cu însemnări scrise atunci (eram bursier şi pelerin la obîrşii) am ales spre publicare, ziceam, o zi. Restul, caietele, dacă n-o să apuc să le rup (că am atîtea de rupt!) aş vrea să nu fie publicate niciodată.

Atunci de ce le-ai mai scris? Iată de ce: Scriu ca să văd mai bine. Scrisul e o prelungire a ochiului. Scrisul este psihonautică.

Publicatul, însă, este pecetluire (vezi etimonul slav peciati), engramare. Era bună metoda dăltuitului în piatră, la strămoşii latini: stilul lapidar. O viaţă spusă în şapte cuvinte: Ego tenerorum lusor amorum, ingenio perii meo!

Doar arhivele lui Dumnezeu, akaşiene, conţin toate detaliile lumii: dar nu descriptiv, ci holografic, sau codificate în indici noetici, calibrate în „duhuri”.

 

Defulările magiştrilor

Masa de seară, la un restaurant cu multe stele. Bucurii culinare şi noi relaţii. Se dansează în draci, dansuri multietnice, cazacioc şi sirtaki. Valentin Taşcu e la mare înălţime la dancing, primeşte şi aplauze. Lîngă mine, la masă, stă o poetă albaneză, Mioza Ahmeti, îmi spune însufleţită strofe din viaţa ei, versete de aur din viaţa ei, mai spune că a auzit aici că mă pricep la psihoterapie isihastă şi vrea să-i rezolv o depresie episodică. I-am spus da, într-o primă fază să repete fraza criptică: Pantote chairete / adialeptos proseuhesthe / en panti euharisteite. A repetat, starea ei de spirit s-a schimbat miraculos. S-a ridicat, a mers pe podium unde era orchestra, a luat un microfon şi a spus va cînta o compoziţie personală, pe care o dedică for a magic boy, a cîntat superb, a fost aplaudată şi bisată! Apoi Taşcu a mai tras o duşcă de whisky şi a mai dansat un sirtaki focos, eclipsînd toate succesele serii.

La un respiro, ieşim pe terasă, unde Fernando Ainsa, scriitor din Paraguay, ne spune despre impasul jurizării. Juriul este dezbinat, sîrbii şi macedonenii susţin candidatul sîrb, ceilalţi îl susţin pe Andru. În final, mîine, votul lui Nedim Gursel va decide cine ia premiul. Nedim este enigmatic, ne ţine în şah pînă mîine.

 

Dolarii ursului din pădure

Valentin Taşcu îmi zice:

Cartea ta, Păsările Cerului, are şanse să ia Premiul! Bagi în buzunar 10000 de dolari. Ce faci cu ei?

– Păi… să nu vindem pielea ursului viu. Nu ştiu ce să fac cu dolarii… Iată, aş fi vrut să-i dau o plată doamnei care mi-a tradus în engleză romanul nominalizat: Daniela Neacşu. Ea nu a cerut plată, a tradus Păsările cerului pentru că i-a plăcut, a tradus şi cartea mea India văzută şi nevăzută, din iniţiativa ei. Din eventualul premiu, i-aş fi dat o plată. Dar aflu că Daniela Neacşu a murit saptămîna trecută, tînără, secerată de un cancer al sîngelui. Aşa că… eu cred că nu voi fi premiat.

 

Valentin Taşcu vrea să-mi salte moralul, ducîndu-mi atenţia spre importanţa morală a premiului. Pînă acum, zice, acest premiu a fost luat, de scriitori remarcabili. David Albahari, american; Fatos Kongoli, albanez… Anton Doncev, bulgar, a luat premiul pentru un roman despre erezia bogo­mililor, Cavalerul cărţii de taină, nominalizat şi la Pre­miul Nobel. Anul trecut a fost nominalizat Ismail Kadare. Mobilizările acestea zonale, macro-zonale sunt măcar invi­taţie la trezie, dacă nu şi o replică spirituală organizată, faţă cu literatura intruzivă de expresie engleză.

Aşadar aici, Istanbul se fac jocuri serioase! zice.

 

* * *

A doua zi, juriul a discutat iarăşi cărţile, cu argumente, în cunoştinţă de cauză. Toţi au citit cartea, se discută pe text, nu pe imagine. Dezbaterile din juriu erau adevărate analize de text, am aflat mai tîrziu. Unul dintre membri mi-a zis despre personajul Tofana:

„De fapt, în mod inconştient, Tofana ta (personaj din roman) refuză să se exileze. Deşi se zbate cîţiva ani să obţină viză de emigrare în Occident, lăuntrul ei, tainic, neştiut nici de ea, se opune emigrării. Tendinţa ei de a fugi din România este o operaţie conştientă, dar tendinţa ei de a se autofrîna, de a se agăţa de poala ţării este adîncă, ancestrală“.

Mi-am zis: Aşa o fi. Mereu o rădăcină bucovineană stă ascunsă şi activă în noi şi nu ne lasă să ne globalizăm.

Din motivaţia preşedintelui juriului reţin că Păsările cerului este şi „o istorie a Estului fost comunist, nu doar a României. E cartea claustrării şi a penitenţei întregului Est european”. Despre învingători se spun multe, se încropesc legende…

 

În catedrala Sfînta Sofia

Cînd am primit vestea că sunt laureatul, mă aflam în Catedrala Sf. Sofia. A fost aşa. Duminică dimineaţă, în timp ce juriul se întrunea în vederea ultimului tur de scrutin şi a hotărîrii, noi, cei 7 scriitori nominalizaţi, plus o parte din editorii care ne însoţeau, am fost invitaţi să vizităm cîteva locuri din Istanbul şi ni s-a pus o maşină la dispoziţie, de către organizatori (gazde perfecte: editura turcă „Dogan Kitapcilik Medza Center“, de fapt un holding de presă, radio, TV şi edituri). Era soare, era cald în acel noiembrie. Am vizitat, am făcut alte incursiuni în istorie, în gîlcevi bizantine şi otomane.

În privinţa jurizării, eram foarte relaxat, deloc preocupat de cîştig, consideram că un cîştig real era acest popas de o zi-două în mileniul Istanbulului şi-n slava împărăţiilor trecătoare. Nu mă mai interesau laurii macro-zonali, mă mulţumea participarea, vederea lumii… Ştiam cît de relativ e balansul oricărei jurizări, aşa că nu mă chinuia rezultatul.

 

Pe la amiază, am ajuns la Catedrala Sf. Sofia, pe care turcii au făcut-o moschee, iar azi e muzeu. Eram impresionat de Catedrală, acest axis al creştinismului. Am vrut să mă rog fără cuvinte, prin mulţumirea care mă poleia. Şi atunci a venit cineva din juriu şi ne-a găsit acolo, şi ne-a adus vestea. Aşa că premiul meu se asociază cu Catedrala Sf. Sofia.

Apoi, seara, a avut loc decer­narea trofeului: o statuetă reprezentînd un Pegas; era din bronz, cîntărea mult, nu mi-l imaginam zburînd…

Laureatul trebuia să primească 10.000 de dolari.

Nu i-am văzut niciodată.

Au fost însă alte beneficii, de consolare. Contracte cu 5 edituri pentru traducerea romanului. Turnee în 7 ţări balcanice. Dar mai ales, vorba lui Valentin Taşcu (din comunicatul său de presă): a fost o victorie la turci!

 

Peste ceva timp, Valentin Taşcu mi-a dat un telefon şi mi-a spus, şocant: „A fost, per întreg, o victorie; iar pentru mine, e cu atît mai preţioasă, cu cît este ultima… pe lumea asta. Într-o viaţă de om, toată sub semnul ratării, iată că la urmă am produs o victorie. Ultima, ziceam. Doctorii mi-au numărat zilele… Galopant. Mai am două-trei săptămîni de trăit.”

S-a dus la cele veşnice, nedrept de repede, dar senin, avea pe faţă surîsul său de macedonean fronimos, care relativiza totul.

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO