Jun 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Oare e necesarã de fiecare datã o jerftã?”

Oare e necesară de fiecare dată o jertfă pentru a te simţi cu adevărat pe tine însuţi? O jertfă pe care o aduci transcendenţei cu nebuna speranţă că tu însuţi eşti transcendenţa?

*

Decepţie. Îţi dai seama că minciuna poate fi uneori doar o parte ascunsă a adevărului.

*

Am întîlnit o pasăre moartă pe marginea drumului străbătut de trecători indiferenţi. Trupul său imobil, cu aripile strînse, a căpătat aspectul unei minuscule nave pe care nu-l putea avea dacă se afla în zbor, cu aripile desfăcute. A unei nave menite acum plutirii în intermundii, luîndu-ne-o înainte.

*

Amintirea e multiplă graţie infinităţii de nuanţe şi modulaţii pe care le poate lua. Uitarea e un unicat precum orice gol.

*

Contratimp. Cînd cauţi poezia, aceasta e deja plecată-n oraş, cînd te caută poezia pe tine, nu eşti acasă.

*

„A suferi înseamnă a resimţi în sine o privaţiune sau o limită. Privare de ceea ce iubeşti, limitare adusă iubirii. Se suferă direct proporţional cu iubirea. Puterea de a suferi este în noi aceeaşi ca şi putinţa de a iubi. Este, într-un anumit fel, umbra ei fierbinte şi groaznică – e umbră de aceeaşi mărime, în afară de seara, cînd umbrele se lungesc. O umbră revelatoare care ne dezvăluie. Ea urmează, fără să le părăsească vreodată, toate aspiraţiile noastre, de la iubirea obscură şi inconştientă pe care o resimte omul pentru plenitudinea, atît de restrînsă, a propriei fiinţe şi pînă la iubirea luminoasă şi dezinteresată ce o poate nutri pentru Fiinţa perfectă, pentru Dumnezeul nemărginit” (Monseniorul Ghika).

*

Cînd s-a apropiat clipa despărţirii sale de lume, Monseniorul Ghika a plîns. A fost cel mai frumos dar pe care l-a făcut lumii.

*

Să constituie sentimentul intens o slăbiciune pentru că nu te poţi abstrage dintr-însul? Dar oare e nevoie de aşa ceva?

*

„Dumnezeu a exploatat toate complexele noastre de inferioritate, începînd cu incapacitatea de a crede în propria noastră divinitate” (Cioran).

*

Se întîmplă şi acum să cauţi reazimul unor modele ca-n tinereţe, dar încercînd a prelua ceva din tonalitatea lor, îţi recunoşti în fapt limita timbrului propriu, poate nesatisfăcător, dar căruia i-ai devenit captiv. Nu mai eşti capabil, se pare, nici măcar de-o imitaţie ca lumea.

*

Căutînd doar cuvinte şi nu lucruri, textul său e un gen de rebus. Dar dezlegîndu-l pînă la capăt, constată cu mirare cum din desenul său ies la iveală lucrurile.

*

Harta lumii e-n perpetuă mişcare. Hawaii se apropie de Japonia cu aproximativ 10 cm. anual.

*

De două feluri sînt bigoţii. Unii mulţumiţi cu poza lor fanatică, avînd aerul că, scîrbiţi de cele lumeşti, le întorc dispreţuitor spatele. Şi alţii care încearcă a-şi dubla fervoarea decorativă cu zelul afirmării în lume. Dornici foarte de-a „ajunge”, de relaţii utile, de elogii şi onoruri. Supărăcioşi dacă îţi îngădui să faci fie şi o aluzie la condiţia lor scindată, religia devenind nu numai un văl întins peste firea lor reală, terestră, ci şi un soi de passe-partout în zonele mai dificile ale vieţii obşteşti. Aici se întîlnesc cu unii esteţi „puri” fremătînd de ambiţie, în fapt angajaţi trup şi suflet în grandioasa tendenţiozitate a carierei.

*

Niciodată nu ţi se pare de-ajuns ce ai scris pentru că niciodată nu ţi se pare că ai trăit de-ajuns. Pentru scriptor, truda sa ţine de instinctul de conservare.

*

„Există o înrudire secretă între satisfacţie şi moarte. Din simpla satisfacţie se naşte întotdeauna dezgustul” (Paul Evdokimov).

*

Nordul, prin reculegerea sa, e punctul cardinal al misterului. Sudul e punctul cardinal al senzualităţii, care, în elanul său, n-are nevoie de un mister explicit.

*

Pentru fiecare tonă de peşte prinsă în oceanele lumii, oamenii aruncă trei tone de gunoi în acelaşi ape.

*

Există împrejurări în care un păcat te însufleţeşte, îţi dă un impuls de energie demonică, fapt pe care te ruşinezi să-l aduci la conştiinţă. Îndurerat, aştepţi să se mistuie de la sine.

*

„Tot ce e omenesc are un mare defect: acela de a nu putea împlini o dorinţă decît trecînd prin teritoriul a ceea ce i se opune. Spunînd aceasta, nu mă gîndesc la multele deosebiri de caracter care dau serios de furcă psihologilor (cum ar fi, de pildă, faptul că melancolicul are mai mult simţ al umorului decît oricare alt om, că iubitorul de lux nu dispreţuieşte viaţa modestă de la ţară, că libertinul are un simţ moral ascuţit iar scepticul face dovada unui sentiment religios mult mai pronunţat decît s-ar crede), ci vreau să pun în relief un lucru: că numai păcatele ne îndeamnă să ne gîndim la iertarea lor” (Kierkegaard).

*

Cînd te cuprinde oboseala în scriitură, ori înclini hotărît spre proză, ori înclini spre poezia care se întîmplă să ţîşnească intempestiv. O medie mă tem că nu e cu putinţă.

*

Uneori lucrurile care nu s-au întîmplat dor mai mult decît cele care s-au întîmplat deoarece capătă un contur fabulos. Energia retrospectivă cheltuită în cazul lor e mai mare.

*

Scepticismul, criteriu al obiectivităţii. De la un moment dat nu eşti în măsură a situa corect un obiect al conştiinţei dacă nu-l ciocăneşti cu instrumentul atît de antipatic al neîncrederii. Te-ai maturizat, dîndu-ţi seama pentru totdeauna că lumea nu-ţi aparţine.

*

„Cînd viaţa devine foarte mizeră, beţia este una dintre ultimele resurse rămase. Acesta este unul din motivele pentru care pastorii nu pot să-l ajute pe cel cu patima băuturii. Beţivul nu poate fi ajutat nici cu argumente economice, nici cu cele morale; el are probleme existenţiale de rezolvarea cărora teologia a devenit din ce în ce mai incapabilă. Beţivul nu bea numai pentru că vrea să scape de necazul lui. El vrea să se apropie în primul rînd de sfere inaccesibile nu numai lui însuşi, ci şi necazului; acolo nu mai există nici o supărare. În euforia lui se ascunde mai mult decît o stare de bine şi o amnezie. Dostoievski a surprins şi aceasta cu o privire genială. Cum altfel ar fi putut să-l pună pe tristul său erou Marmeladov să rostească fraza: «Beau, fiindcă vreau să sufăr mai tare»” (Ernst Jünger).

*

Te împrieteneşti pînă şi cu un condei de care-ţi pare rău să te desparţi, precum şi cu alte obiecte care-ţi punctează delicat fiinţa, în treburile ei cotidiene. Să fie acesta un mărunt episod al iubirii pentru lumea simţită cum o Creaţie? O apropiere de marele mister?

*

Unele versuri, aidoma unor fire electrice căzute, pe care dacă le atingi poţi fi electrocutat.

*

După-amiază de toamnă timpurie, „frumoasă”, deşi neaşteptat de rece. O culoare extrem de fină, un oranj gălbui pudrează aerul, coroanele copacilor se ghemuiesc aidoma unor cuiburi uriaşe, vîntul are bătăi cu sunet înfundat, sincopate, pare a căuta ceva ce nu izbuteşte a găsi.

*

„Matthieu Ricard, de 69 de ani, este un călugăr budist tibetan originar din Franţa, care a fost numit recent «cel mai fericit om din lume». A fost declarat astfel după ce a participat la un studiu despre creier realizat de cercetătorul în neurologie de la University of Wisconsin din SUA, Richard Davidson. Davidson a aplicat pe capul lui Ricard 256 de senzori şi a descoperit că, atunci cînd meditează asupra milei şi bunătăţii,  mintea lui e neobişnuit de luminoasă. «I-am scanat creierul în aceste momente şi am văzut că produce nişte unde speciale care se întîlnesc la oameni doar atunci cînd sînt fericiţi, iar la el undele produse sînt la cel mai înalt nivel posibil», a explicat cercetătorul. «Dacă vrei să fii fericit, trebuie să fii cît se poate de bun şi binevoitor. Bunătatea te ajută de asemenea să-ţi păstrezi sănătatea»,  a spus Ricard” (Click, 2016).

*

Pentru a citi sau a scrie poezie, trebuie să aştepţi un declic. Care survine pe neaşteptate, cîteodată cînd ai altceva de făcut ori pur şi simplu cînd ai dori să nu faci nimic. E ca şi cum s-ar aprinde brusc un bec într-o odaie întunecoasă. Acest bec e cu putinţă să rămînă aprins un ceas-două sau un şir de zile. Răstimp ce se sustrage duratei, în care comunici cu existenţa poeziei cu o lejeritate plutitoare, cu un elan al unei familiarităţi, ca şi cum ai sta de vorbă cu un  prieten foarte apropiat. Iluminat ca şi tine în acele clipe, un prieten intim al tinereţii. Dintr-o speţă foarte restrînsă, din care n-a mai supravieţuit nici unul. Un fior de bucurie ireală te cuprinde. Te simţi, ca-ntr-o transă, străduindu-te a înghesui în acea condiţie de providenţială lumină cît mai multă lectură sau cît mai multe rînduri aşternute de condeiul tău care parcă nu-ţi mai aparţine. După un scurt interludiu de oboseală, becul se stinge. N-ai certitudinea că se va mai aprinde vreodată.

*

„Suzuku Roshi zicea că dacă te mustră în faţa altora nu trebuie să te necăjeşti prea tare, pentru că s-ar putea ca mustrarea să fie pentru altcineva, care încă nu este pregătit s-o audă. –Dacă te lovesc cu băţul este pentru că am încredere în tine, pentru că eşti un învăţăcel bun. Uneori e pentru tine, alteori e pentru cel care şade lîngă tine” (Învăţăturile lui Shunryu  Suzuki adunate de David Chadwick).

*

Amintirile nu ţin în captivitate trecutul, aşa cum scria cineva, ci-l eliberează propulsîndu-l într-un larg evantai spre înalturi pe care existenţa ta actuală nu le poate atinge şi nici nu le va atinge vreodată, însă care îţi dai seama că sînt legate exclusiv de această existenţă. Prevestesc ceva? Posibil. Deocamdată ele definesc în răspăr condiţia noastră civilă de supuşi ai vieţii terestre.

*

„Nebună nădejde”, vorba lui François Mauriac, cu care te-ndrepţi spre Dumnezeu. Formulă în care accentul cade, dumnezeieşte, pe adjectivul „nebună”.

*

Credinţa: un început infinit, în aceasta constă grandoarea sa.

*

„Ceea ce este divin nu cunoaşte efortul” (Eschil).

*

„Cel mai neînsemnat eveniment, descoperirea fiecărei fraze, cuvîntul cel mai inocent pe care-l aud, ceea ce spune băiatul meu, totul mi se pare avertisment şi simbol şi lucru cu sens ascuns, traduc totul după starea mea. Dacă voi continua aşa, voi cădea în superstiţie. Clopotele nu bat nici măcar o dată fără să cred că mă cheamă pe mine; mi se năzăreşte că fiecare călugăr pe care-l văd are să mă întrebe ce se-ntîmplă cu mine. O mare dorinţă de a-mi face cunoscută starea tuturora, o mare uşurinţă de-a mă spovedi oricui, şi o enormă uscăciune şi indiferenţă dacă mă gîndesc să o fac aşa cum o cere Biserica” (Unamuno).

*

„Am fost măgulit că m-au numit mistic, crezînd că este un grad mai puternic al spiritului, mai mult decît filosoful, după cum acesta e mai mult decît omul de ştiinţă. Şi cînd colo trebuie să fii doar bun. Cît rău face acel neomisticism, acel fals misticism al unor orgolioşi, al unor trîndavi, senzuali şi beţivi. Trebuie să fii bun” (Unamuno).

*

A.E., despre confraţi: „Pe unul, alutan, îl socotesc onctuos, pe altul, moldav, prefer să-l numesc de-a dreptul unsuros”.

*

Păstrezi mai uşor în memorie, dacă eşti nevoit a amîna fixarea lor pe hîrtie, propoziţiile tale imperfecte decît cele care te satisfac. Primele îţi sînt mai familiare, le simţi mai aproape de tine decît cele din categoria a doua, care dobîndesc o anume infatuare, începînd a te sfida.

*

Se întîmplă ca un singur detaliu, un gest insignifiant să-ţi reveleze înrudirea cu un spirit congener mai mult decît un întreg eşafodaj de manifestări care te lasă rece. Şi invers, un singur moment decepţionant în comportarea unei persoane să-ţi indice brusc o iremediabilă distanţă faţă de aceasta.

*

Impietăţi pe care ţi le impune natura. Bunăoară faptul că, odată cu scurgerea timpului, durerea pricinuită de pierderea unei fiinţe dragi păleşte. E poate cel mai teribil sacrilegiu la care te obligi.

*

„Natura are perfecţiuni pe care să le arate ca dovadă că este imaginea lui Dumnezeu; şi unele defecte, care să arate că nu este decît o imagine” (Pascal).

*

Mai lesne poţi reţine amănuntele unui loc puţin cunoscut decît cele ale unuia pe care l-ai străbătut de sute de ori. Fenomen analog cu cel al portretizării unei persoane. Impresiile sumare te ajută mai mult decît cele multiple ce se suprapun, se interferează, se aglutinează, cînd e vorba, deopotrivă, de o privelişte familiară sau de un om apropiat.

*

Pe ce lume trăim: „Nu are toate ţiglele pe casă! Prezentatorul de la BBC, Greg Foot (33 de ani), şi-a recoltat cîteva bucăţi de muşchi şi apoi le-a gătit la foc mic. De amorul artei şi din curiozitatea de a afla ce gust şi miros are carnea umană atunci cînd e gătită. După ce a analizat la microscop textura biopsiei pe care şi-a recoltat-o la o clinică privată din Londra, de pe pulpă, Foot a fost convins că va avea gust de carne de vită. «E o carne roşie şi exact la carnea de vită te duce cu gîndul. Avea fibre asemănătoare celor din pieptul de pui, dar textura era de carne de vită», a declarat el în timpul experimentului care va fi difuzat la BBC. Şi pentru că în Marea Britanie este ilegal canibalismul, tînărul jurnalist Greg a cerut să i se recolteze mai multe bucăţi de biopsie din diferite straturi ale muşchiului său femural. (…) «E foarte ciudat, dar asta gustă doar canibalii», a comentat tînărul, care a punctat că «pînă în secolul *VIII, carnea umană era servită doar de familia regală şi era considerată o delicatesă»” (Click, 2016).

*

A interoga prea insistent poezia e un act lipsit de politeţe.

*

Uneori cuvîntul stînjeneşte trăirea, alteori trăirea stînjeneşte cuvîntul. Ce e de făcut? Nimic.

*

Scrii ce-ţi aduci aminte. Apoi scrii ce-ai uitat.

*

Pact al trupului cu transcendenţa, semnat uneori cu o picătură de sînge, alteori cu o lacrimă.

*

Ironia perpetuă a nefăcutului.

*

„Nu uita nici un moment că  în orice raport cu oamenii eşti în stare de război. Cu duşmanii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu străinii, cu femeia sau cu iubita ta – bagă de seamă ce vorbeşti, cît şi cînd îi frecventezi, cum te arăţi. Vesel, trist, indiferent, tăcut ori vorbăreţ. Nu fii un moment distrat, nu te iluziona un moment că eşti în stare de pace ori de armistiţiu, căci celălalt te-ar surprinde” ( G. Ibrăileanu).

*

A şlefui excesiv: a provoca vidul care pîndeşte înăuntrul oricărei tehnici, cu mari şanse de succes.

*

Dacă vorbim la telefonul mobil timp de o oră, numărul bacteriilor din urechea noastră va creşte cel puţin de 700 de ori.

*

Lucrurile care ţi se oferă, te impersonalizează. Lucrurile care fug de tine, îţi pot descoperi personalitatea.

*

Ura se opune iubirii în chip făţiş. Comicul se opune iubirii cu discreţie, cu aerul de-a o ocoli. Să ilustreze oare inofensivul, blajinul, luminosul comic o ură deghizată?

*

Comicul: maxima sublimare a ipostazei noastre telurice. Puritatea demonică a acesteia.

Revista indexata EBSCO