Jun 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Vosganian poetul nu e altul

Poetul nu e un altul decît cel din Cartea şoaptelor, dar e altul decît cel din Jocul celor o sută de frunze. Deşi nu este unic în literatura română, spiritul armean al lui Varujan Vosganian este, oricum, cel mai pregnant, explicit şi implicit în scriitură. În noul său volum de poezie, Cartea poemelor mele nescrise, l-am căutat pe povestitorul-poet din saga armenească a Cărţii şoaptelor, despre care am scris analitic altădată. Şi, un explicit spirit armean ce anima povestirea din romanul istoric, l-am citit acum ca fiind dizolvat, natural, în subînţeleasa melancolie a versurilor. Poetul nu e un temperament saturnian şi nici introvertit, melancolia lui e una de ordin psihomoral, o obsesie cauzată de conştiinţa tragediei istorice prin care a trecut poporul armean. Sunt elemente comune de gîndire afectivă şi limbaj cum n-ai să le găseşti în prozele din Jocul celor o sută de frunze. Cel dintîi Vosganian rămîne profund marcat de psihologia poporului său care a îndurat cruzimile istoriei, de amintirea cărora nu poate scăpa, iar cel de al doilea, ca autor de proze naturaliste la modă, e omul zilelor noastre, dar scriitorul şi nu omul politic. La capătul lecturii acestui al patrulea volum de poezii, e de văzut care e sporul de idei şi mărcile care individualizează creaţia, şi cît e inspiraţie şi trăire a stării de poezie ce orientează discursul.

Pentru un cititor întîmplător de poezie poate să pară contrariant cuvîntul „nescrise” din titlu. Fiind vorba de un poet cu mărci stilistice atît de originale, totul are noimă. Nu e uşor de acceptat conştiinţa nedesăvîrşirii, deocamdată, ori hiperexigenţa perfecţionistului care oferă o realizare parţială în care, însă, se proiectează altceva. Poate fi şi un sofism formal, magie verbală ce apără conţinutul volumului de poezii cu această premisă. Sau mai e ceva. Dacă autorul trăieşte cu sentimentul vocaţiei, atunci poate fi o sugestie pe ideea că poetul există înaintea poeziei sau, cum şi sună primul vers din poezia de deschidere: „m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise”. O simultaneitate ce se adaugă şi care nu clarifică mai mult. Oricum ar fi, echivocul ne aminteşte de versurile lui Ştefan Petică, poetul din Tecuci, alături de Focşanii lui Varujan Vosganian. Le rememorez: „Cîntarea care n-a fost spusă/ E mai frumoasă ca oricare/ Misterul ei e o beţie/ De voluptoasă-ndurerare”. Neatinsa frumuseţe misterioasă e „nota sfîntă care piere”. Este o aspiraţie, o proiecţie ideală ce motivează stăruinţa scrisului, un fel de fata morgana a poetului. Nu sunt poeţii noştri singurii care simt astfel. „Nu există operă ieşită din mîna vreunui artist care să nu poată atinge un şi mai mare grad de perfecţiune” – scria Pessoa, la începutul secolului XX, în jurnalul său intim. Iar acel puţin care ar putea fi spus mai bine – tot el nota – „ar fi mai bine dacă n-ar fi spus”. În critica franceză de la finele secolului XX, Claude Mauriac teoretiza şi aplica, pentru istoria scrisului francez, de la cronicarul Froissart pînă la Flaubert, noţiunea de „aliteratură” ca pe „un pol niciodată atins”. Adică perfecţiunea visată de fiecare scriitor şi de fiecare şcoală literară, e visul care, exprimat sau nu, a întreţinut continuitatea internă a scrisului literar dornic de forme mereu mai desăvîrşite.

În încercarea de a lămuri ceva ce nu se poate decît subînţelege, prima poezie reia titlul volumului. Subiacent, prin noi nuanţe, se adînceşte misterul dorinţei de altceva, imposibil de atins, ca „a opta taină” dată marilor poeţi ai Europei, între care şi Eminescu. Toţi au îmbogăţit „biblioteca poemelor nescrise”. Concentrată în trei versuri apare, destul de clar prinsă în limbajul poetic, ideea a ceea ce s-ar numi aliteratură: „…lucrurile care nu s-au putut împlini/ şi poemele rămase nescrise -/ iată cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii”. Şi a literaturii, „pol de neatins”. Magia tainică a poeziei dorite încheie, printr-un joc iscusit, acest prim poem: „…şi tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise/ este că tocmai în clipa în care scriu acest vers/ s-a subţiat cu o pagină nouă”. Este un act de diplomaţie poetică pe care nu l-a exersat nici un alt poet actual cu atîta artă a jocului de limbaj. Ceea ce înseamnă că Vosganian şi-a creat dreptul de a intra în acea istorie a visului perfecţiunii, paralelă cu istoria literaturii scrise. În varii, absconse formulări, această complicată noţiune reapare în mai multe poezii, devenind una dintre constantele unificatoare a discursului poetic.                                                                                                                     Motive recurente permit un comentariu mai sistematic şi selectiv pe ceea ce distinge poezia lui Vosganian în contextul atît de populat de condeie al poeziei actuale. Cum am demonstrat deja, pe o singură idee, scriitorul are talentul de a-şi asuma dezvoltarea, în vers, a unor idei teoretice deloc simple. Numeroasele încercări de a defini poezia în general, şi propria poezie în particular, pot fi prefaţate de o scurtă, dar categorică apărare a dreptului la discurs poetic liber de orice constrîngere, cu voinţa de a topi „zidul care îmi iese în cale”. De remarcat o concentrare autoanalitică a poetului spre sine şi spre ceea ce sunt poemele sale, o cale de a acuza şi învinge absurdul existenţei. Termenii în care o face anunţă o marcă a limbajului poetic, absolut proprie, pe care o voi analiza mai tîrziu. Cu poezia se adresează oamenilor fericiţi care nu ştiu că sunt fericiţi. O face într-un regim asociativ cu origami, jocul figurinelor japoneze din hîrtie: „Am dreptul, ca fiecare om, la predica mea de pe munte,/ alerg la întîmplare şi tocmai de aceea/ întîmplarea e sensul ultim al libertăţii mele./ Pot gîndi orice despre ceea ce-i dincolo de zidul acesta/ neted şi lacom ca o hîrtie albă”. (Origami). Sunt multe de spus despre unele sintagme din acest fragment, s-ar acoperi pagini întregi. Numai vocabula „zidul”, cu obsesivă frecvenţă în poeziile volumului, are mai multe înţelesuri.

Mulţi au încercat să definească poezia, fără a ajunge la ceva cuprinzător şi definitiv. Pe Vosganian îl interesează figura sa de poet şi ce simte despre sursa misterioasă a poeziei sale. Poezia La naşterea mea pare să conţină nişte conjuncţii ale contrariilor. Cînd s-a întîmplat evenimentul, „nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,/ mai netezesc şi-acum chipul meu armenesc, arămiu”. Tocmai atunci cineva murise spre a lăsa locul noului născut. Iar poezia acestuia pare şi ea un dat. „Cît priveşte poemul, nu ştiu mai nimic despre el,/ cine-i acela care îl va înţelege/ şi dacă-şi va ţine cumpătul cînd cocoşul va cînta de trei ori./ Nu ştiu de unde vine şi din ce fel de lume/ poemul acesta copil, îmbătrînit de zile”. E locul să spun că poezia lui Vosganian e îmbibată de semnificaţii biblice, un studiat adjuvant pentru adîncirea înţelesurilor, pentru cine le ştie, ca să le accepte asocierea ca sens.

Deşi teoretic Ars poetica nu mai este la modă, poetul o scrie, totuşi, nu ca să arate ce este crezul său poetic, ci mai curînd să spună ceva despre spiritul armean al creaţiei sale, nu numai poetice. E un sens întreţinut direct şi în alte texte (vezi Calendarul), cum voi încerca să subliniez, ca fiind un fragment de epopee interiorizată, proiectată pe epopeea specială din Cartea şoaptelor. În Ne privim în tăcere, după o diminuare de sine, „erou al firimiturilor de la masa de seară”, repară imediat, paradoxal, cu sporit orgoliu. Totul sună a autodefinire a eului şi a poeziei: „Cu cît te iubesc mai tare, cu atît scriu mai mult despre mine./ Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana întîi./ …Încerc să-mi imaginez lumea în absenţa mea, e zadarnic./ Simplu fapt că mi-o imaginez arată limpede că exist./ Ne privim în tăcere, eu şi poetul din mine./ Nu ştiu care din noi doi îi va supravieţui celuilalt.” După îndoiala metodică, se poate deduce că speranţa supravieţuirii n-o poate avea decît poetul transmutat în poezie. Poetul cu „răbdare de beduin” scrie, ca pentru sine, versuri ce se „unduiesc ca mersul cămilei”, spuse în faţa unui zid ce le înregistrează (Graffiti şi naşterea poeziei). Insolită, ca joc verosimil pentru tot ce e poezia, este recunoaşterea oricărui poem ca „un fel de răspuns fără să fi fost întrebat”, izvorît din impuls creator, din harul „de a vedea lucrurile care altminterea nu se văd”. Ultimul vers este extras, ca esenţial, din poezia Cele nevăzute, un amestec de noţiuni legendare şi ştiinţifice, greu de mistuit, chiar dacă autorul a vrut să sugereze, la modul exagerat însă, febra necontrolabilă din momentul creaţiei, cîteva poezii riscînd să fie un amalgam livresc. Numai în acest text sunt amestecate, diminuînd sentimentul, Electromagnetismul, Feromonii, Graalul, planetele etc. E un entuziasm nestăpînit care minimalizează efectul poeziei.

Sunt foarte numeroase textele orientate astfel încît să se obţină o imagine de sine, pentru sine, dar şi prin raportare la alţii, la generaţie (Generaţia mea). E un motiv ce le uneşte într-o singură temă, dacă nu dominantă, oricum importantă, cu valoare definitorie în discursul volumului. Îşi pune întrebarea: „ce este viaţa mea”, ce e aparenţă şi ce e substanţă în sensul ei. Figuri de stil de o concepţie personală pot crea ambiguităţi, mai mult voite decît emoţionale, în virtutea libertăţilor poeziei şi a stării de creaţie cînd „Nici măcar în ce zi a săptămînii eşti nu mai ştii”. Nu lipsesc tentativele de filosofare a ceea ce este viaţa, fragilitatea şi finitudinea ei. În fond se realizează un joc de imagini din diverse unghiuri. „Viaţa mea e drumul cel mai scurt între două puncte,/ o aruncare în abis” (Caracatiţa roşie), e cel mai general început. „Mă fascinează drumul mai mult decît capătul lui”, care pentru poet e „ultimul ţărm” (Cerul începe din iarbă). Mai mult meditaţie decît poezie e observaţia: „Creştem din întrebările pe care/ şi le-au pus cei dinainte,/ mereu mai nedumeriţi decît noi…”. Iar „amintirile celorlalţi despre mine” motivează versul: „viaţa mea e o autobiografie la persoana a treia” (Şamanul albastru), cu o neobişnuită combinaţie gramaticală, dar nu lipsită de noimă. Rostul Şamanului ar fi acela că închide totul într-un cod al aproximaţiilor de tradus la latitudinea cititorului. Şi atunci cine e Şamanul? Definirea poetică a vieţii se complică în defavoarea unei imagini cît de cît unitare cu două versuri din poezia Hiperplanul: „viaţa mea e-un monolog în faţa umbrei mele” şi: „eu sunt fiul focului”, gata să fie răstignit de alte umbre. Poetul îşi caută în Kafka şi Camus afini întru tristeţea cu care percepe viaţa (Eu şi uniforma). Singurătatea existenţială trebuie dusă pînă la capăt (Un fel de odă în metru antic). Retras „în liniştea mohorîtă a odăii”, unde oglinda îi întoarce chipul asemănător cu al tatălui (Un fel de a trăi), poetul încearcă o ieşire din labirintul ideilor întortocheate, trecînd peste felurite ziduri şi iar ziduri, ce închid peştera existenţei cu idolii ei. Şi în alte două poezii alege să uzeze, pe urma lui Bacon, de idolii tribului şi mai ales de idolii peşterii, care sunt şi subiectivităţi, la care pare că se închină. În Oda celor cinci milimeti de istorie a propriei existenţe terne, registrul sentimentelor se schimbă, fiinţa îşi acceptă destinul, fără iluzii, „idolii peşterii nu mai dănţuie pe pereţi”. „Micul meu infinit” nu înseamnă nimic pe lîngă timpul istoriei. Ceea ce urmează, luptînd cu zidurile semnificînd felurite oprelişti (Detalii), e Întîlnirea cu moartea neînduplecată. E un motiv invocat aici anume, dar şi asociativ în multe alte contexte. „Spune-mi cum ai murit, ca să-ţi spun cine eşti” este o veche vorbă armenească, ca şi cum s-ar povesti „de la coadă la cap”. Viaţa şi moartea obligă la poezie: „viaţa trăită în vers alb aparţine zeilor/ moartea obligă la rime” (Ars poetica). E un mod jucăuş de a motiva cu dragostea de viaţă absenţa totală a rimei din poezia acestui pasionat de extreme.

Se ştie, marca stilistică singularizează scriitorul, fiind creaţie lingvistică individuală, în cazul nostru specifică expresivităţii poetice implicite. Starea de poezie, ca psihologie particulară, poate fabrica figuri de stil şi de gîndire frapante, ce intrigă spiritele plate sau pur şi simplu logice. În poezia lui Vosganian apar, din cînd în cînd, jocuri de cuvinte, versuri rebele ce pot fi plasate între pastişă, paradox şi alogism absurd. Sunt un fel de capricii ale gîndirii ce întind capcane minţilor comode. E ceva predilect, cu o anume satisfacţie „cîntate” pe claviatura limbajului, un gen de fabulaţie lingvistică ce nu devine, totuşi, manierism. Psalmul îndureraţilor noştri, o poezie de jale a celui ce aşteaptă în zadar „ziua mîniei”, se încheie cu o simplă pastişă la ruga creştină clasică: „Durerea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi,/ deşi noi nu îndurerăm greşiţilor noştri…”. Cu un anumit înţeles în contextul poeziei închinate memoriei lui Călin Nemeş, este pastişa, oarecum ferită de blasfemie: „Tatăl nostru carele nu eşti/ şi care, totuşi, te legeni în ceruri”. Suicidul protestatar al tînărului e asociat cu umbrele nevinovate care aşteaptă aceeaşi, sperata „zi a mîniei”.

Apropiată de paradoxul demonstrabil este figura de gîndire ce mizează pe termeni diametral opuşi, iubire şi spaimă: „Alerg din răsputeri, să mă ajung din urmă./ N-am altă scăpare decît să iubesc/ ceea ce mă înspăimîntă”. Jocul devine încurcătură de limbă, ce poate fi proprie magului numit Şamanul albastru: „şi nu e adevărat/ că numai ce e ascuns/ merită cu adevărat să se vadă.” Tot formula paradoxului este exersată în antinomia semantică din Înger nebun: „Ea e atît de frumoasă/ încît suntem nepregătiţi s-o privim”. Mai multe inversiuni insolite ale timpurilor, ce pot fi şi o formă de eludare a prezentului, compun, într-o prea insistentă fabulaţie verbală, poezia Elegie pentru un paltin. Un singur fragment: „Trecutul merge înaintea mea./ Eu merg în urma trecutului meu/… Şi astfel viitorul merge în urma mea,/ iar eu merg înaintea viitorului meu.” S-ar putea ca înţelesurile să se desluşească, cum numai poetul o ştie, în modul său de a-şi interpreta biografia, poezia fiind scrisă la persoana întîi. Mai aproape de alogism şi absurd este un vers din poezia de regret la moartea fratelui Beniamin: „aş putea umple un cimitir cu mine/ care am trăit mai puţin decît mine”. Psalm pentru mama se deschide cu o alianţă de termeni ce par logic incompatibili: „Dacă nu mi-ar fi frică, nu te-aş iubi atît”, din care se degajă un sens şi se încheie cu o răsucită combinaţie de cuvinte despre absenţă: „Spune-le că nu m-am născut încă sau, mai degrabă,/ că încă nu m-am întors”. Şi, în fine, există chiar o definire a încurcăturii de limbă ca joc, în poezia La celălalt capăt al niciunui capăt. E ca dezlegarea unei şarade ce n-a vrut decît să contrarieze cu ceea ce ar însemna virtuozitate în mînuirea limbii, aici ca limbaj poetic. E o chestiune de psihologie a limbajului, cu un indice de frecvenţă şi variaţie ce nu pot trece neobservate. Sunt mistificări voite, înşelătoare, paralogii ce dau de lucru cititorului, cum a dat de lucru multora faimoasa antinomie a mincinosului, paradox semantic formulat de Eabulide din Megara.

Ceea ce dă un plus de identitate poeziei lui Varujan Vosganian sunt semnele apartenenţei sale mentale interiorizate şi afective la neamul armean, aici mai mult implicit, dar şi destul de explicit, prin amintirea unor personaje din Cartea şoaptelor. Ca poet şi ca fiinţă „mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu”, scrie el, sau la fel de direct: „mă adăugam în tăcere strămoşilor mei”. Poezia este o luptă „cu spaimele mele/ mai bătrîne ca mine”, pentru că sunt ale etniei greu încercate. Mereu sunt amintite „rănile noastre” vindecate poetic prin Rugă. Deşi nobil este „să te rogi fără ca nimica să ceri”. Frecvenţa urmelor armenităţii, scăldată într-o undă de afectivitate, creează impresia că poetul ţine o „predică” pentru şi din orizontul psihologic al neamului lovit de istorie acum o sută de ani. Răzbate în cuvinte o tristeţe, o melancolie ce vine din zona subliminală a fiinţei, compensată prin proiecţia în poezie. Scriitorul reprezintă o suferindă conştiinţă colectivă, el există ca să-i scrie memoria. De aici versurile de importanţă cardinală: „Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana întîi”, „Eu scriu mai ales despre cei învinşi/ care au suferit istoria în loc s-o trăiască”. Poezia Fratele meu şi Tatăl meu vibrează de spirit armean sofisticat exprimat pe tema supravieţuirii, în aşteptarea sibilinică a acelei dies irae, cînd se va produce judecata finală, ca reparaţie istorică, cu sau fără martori care să depună testimoniu. „Ziua mîniei”, repetat amintită e doar o speranţă, nutrită de un suflet, şi colectiv şi individual, marcat de un eveniment nefast. Conştiinţa îi spune poetului că mai e ceva de făcut, că „ceea ce am moştenit/ n-a fost făptuit încă”. „Tăcerea strămoşilor mei” se încearcă a fi răzbunată în cuvintele evocatoare ale poetului. O lume a dispărut, dar versul îi cîntă trecerea. În casa noastră e pustiu, „e frig şi cenuşa în vatră nu scînteiază”. Fiinţele fragile, ca orice fiinţă, nu mai există, le-a rămas numele ce „sclipesc ca firele de paianjen”. Ele au fost o creaţie, acum sunt umbre ce cutreieră memoria poetului. Greu de înţeles cum a putut fi siluit înţelesul firului din pînza de paianjen într-o recentă cronică literară la acest volum de poezie. Ca să poţi comite eroarea, desfăşurînd fraze aberante, în care bietul Miron Costin e amestecat cu G. Durand, trebuie să nu ştii nimic despre vechimea milenară a sensurilor simbolului pînzei de paianjen. Dar tot e bine că poetul modest din secolul al XVII-lea i-a ştiut semnificaţia, ca orice cărturar trecut prin cultura antică. Dar şi Vosganian, ca om de cultură, mînuie corect simbolurile. Cronicari ai volumelor de versuri, citiţi poezia pe dinăuntru!

Armenii sunt un popor care-şi iubeşte bătrînii, strămoşii păstrători ai tradiţiei, ai legendelor şi credinţelor. Întîietatea rodiei e subiect din mitologia Creaţiei şi e amintit în Ars poetica: „Întîi a fost rodia şi pe urmă soarele şi pămîntul/… ziceau bătrînii armeni ai copilăriei mele”. În prim plan este „bunicul meu Garabet”, cel cu care autorul îşi împarte meritele povestirii din Cartea şoaptelor. Memoriei faptelor şi preocupărilor lui negustoreşti îi sunt închinate mai multe poezii, ca şi „fetişcanei” care a fost bunica Arşaluis. Numele armeneşti dau poeziilor o coloratură specifică. Mai sunt evocaţi un melancolic clopotar al bisericii armeneşti din Focşani (Arşag clopotarul) şi celălalt bunic, Setrak, stăpîn pe Grădina Edenului copilăriei scriitorului. Poezii întregi şi alte zeci de versuri răzleţe despre această lume sunt semnele identităţii intime a poetului care le scrie cu devotament şi melancolie, încît te îndeamnă să crezi că mîhnirea neamului l-a făcut pe Vosganian scriitor.

 

Revista indexata EBSCO