Jun 16, 2016

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Catedrale și Biserici

De mulţi ani de zile observ, cam derutat, o campanie feroce împotriva construirii la Bucureşti a unei spaţioase clădiri eclesiastice. Participă la aceasta campanie oameni pe care-i socoteam prieteni, oameni pe care-i socoteam de valoare – în genere din păturile de sus ale societăţii, intelectuali. Zic „derutat” în măsura în care nu înţeleg pe deplin de ce persoanele respective sînt cuprinse de atîta agitaţie şi mînie. Şi mai ales de ce recurg la argumente atît de eronate, absurde chiar. Un om inteligent le-a numit „argumentul lui Iuda”: în adevăr în Evanghelii se vorbeşte de folosirea banului spre activităţi caritabile, iar nu întru onorarea şi glorificarea lui Dumnezeu.

Dacă însă ne gîndim bine, această venerare şi slăvire a Transcendenţei se poate găsi în toate culturile şi caracterizează oamenii de pe toate meridianele: Grecia şi Roma Antică, China, India şi Japonia, Iudeea veche, civilizaţia islamică şi oricare alta ne vin în minte. De ce oare supăra în mod deosebit Bucureştii atunci? Să trec în revistă alte cîteva (dincolo de „argumentul lui Iuda”) din argumentele eronate sau oţioase pe care le-am putut observa. Una este locaţia (şi implicit înrudirea): aproape de „palatul Ceauşescu”, deci înrudire prin gigantomahie. Dar oare de ce se uită că dorinţa iniţială a Patriarhiei a fost ca prevăzuta Catedrală să fie aşezată în Parcul Carol, de unde a fost deplasată la cererea autorităţilor civile în locaţia actuală? Şi fiindcă tot veni vorba, să spun ceva şi despre pomenitul Palat.

L-am văzut întîia oară la vizita din 1992, cînd un văr amabil m-a condus cu maşina în preajma sa. (Era să ne înfundăm în nişte noroaie din zona dimprejur). Mi s-a părut bizar, fantast. Sarcastic, am sugerat unor interlocutori de atunci ca palatul să devină luxos cazino, eventual găzduind şi o elegantă casă de toleranţă. Au trecut anii, i s-a găsit un rost, a început să intre în peisajul urban al capitalei, găsesc acest gigant arhitectonic pomenit ca o curiozitate vrednică de vizitat în ghidurile turistice străine. Rămîne mai departe o monstruozitate. Dar nu e singura în atîtea şi atîtea capitale. Turnul Eiffel a fost primit iniţial cu destulă ostilitate (vezi Guy de Maupassant); iată că în ziua de azi a devenit un simbol al Parisului.

La Londra au înălţat, nu demult şi cine ştie de ce, un soi de roată uriaşă ca de iarmaroc: lumea a început treptat să se obişnuiască cu această absurditate. Şi sărmanul Berlin, înainte şi după furtunile de foc abătute asupra sa a avut parte de curiozităţi, în fond urîte. Aşa se va instala şi acest palat, prevăd eu (fără entuziasm), în imaginarul românesc.

Dar să ne întoarcem la biserici şi catedrale. Nu, stilul ales nu e cel mai fericit. Am avut privilegiul să văd un proiect al admirabilului arhitect Augustin Ioan care mie unuia mi-a plăcut mult mai mult. (Părea într-o măsura inspirat de Dragomirna). În schimb argumentul dimensiunii nu este cîtuşi de puţin valabil. Oare chiar nu a vizitat nimeni Sibiul, Timişoara, Clujul, Iaşii? Aceste oraşe mai mici dispun de catedrale impozante, de dimensiuni considerabile. De ce aşadar se scandalizează lumea în cazul bucureştean?

Tradiţie ortodoxă? Să fim serioşi. Rusia dispune de o peste o duzină de spectaculoase catedrale. Dar şi ţări mai mici. La Sofia, în Bulgaria, poate punctul central al oraşului este magnifica Sf. Aleksandr Nevsky. La Tbilisi, în Georgia caucaziană, am văzut cu ochii mei cum se înalţă o catedrală absolut impresionantă (or să ne amintim, e vorba de o ţărişoară cam un sfert cît România). Această Catedrala a Sfintei Treimi („Sameba” cum îi zic localnicii) a fost înălţată între 1995 şi 2004, sub oblăduirea marelui patriarh Ilia II. Este una din cele trei cele mai mari din lume. Iar cea mai nobilă, cea mai falnică, zidire eclesiastică a universului ortodox rămîne şi azi Sfînta Sofia constantinopolitană: captivă de jumătate de mileniu în ghearele necredincioşilor, dar farul absolut în materie bisericească.

Dacă nu dimensiunile, dacă nu stilul, dacă nu „locaţia” atunci unde e hiba? Au fost unii care în mod deschis au mărturisit că pur şi simplu îi deranjează construcţia de biserici în România, că fapt în sine. Ele, vezi Doamne, ar „sufoca” urbanistica valahă (a cărei estetică delicată, nu-i aşa, ne copleşeşte altminteri!). Este un soi de argumentare care îmi aminteşte insistent de dărîmările de biserici din vremea dictaturii ceauşiste. Care, la rîndul ei, descindea din distrugerile masive ale dictaturii bolşevice abătute asupra Rusiei pravoslavnice şi din ideologia iacobină a Marii Terori. Ca o simplă paralelă să pomenesc cum am văzut într-o metropolă imensă precum Casablanca marocană „cartiere noi” (nou-nouţe şi chiar cochete) care, fără greş, aveau la mijloc cîte o moschee mai micuţă. După cum aceeaşi Casablanca avea, pe malul Atlanticului, o moschee de astă dată gigantică, cu gust construită şi înconjurată de chilii de studiu teologic. Smerenia? Tradiţia mînăstirilor şi a bisericuţelor modeste? Sigur, sigur, nu e nimic rău în asta, dar nu văd neapărat o contradicţie aici. Cineva argumenta că rugăciunea poate avea loc oriunde. De acord: dar tocmai de aceea este cazul să fie admisibilă din cînd în cînd şi cîte o ambianţă mai nobilă şi mai impunătoare. De fapt tocmai acest accent pe mărunţenie îmi cam aminteşte de protestantism sau chiar de „vechii credincioşi” (rascolnici sau lipovenii Dobrogei) desprinşi din trunchiul ortodox. Numai ca indignaţii de azi nu prea par să fie credincioşi aparţinînd acestor secte. (Măcar de-ar fi!)

Numele propus pentru Catedrala bucureşteană nu este fericit. „Mîntuirea neamului”? Poate că „Sfîntul Andrei”, „Sfînta Treime” sau ceva legat de Maica Domnului ar fi fost mai adecvat. Dar văd că acest aspect îi preocupa pe prea puţini. După toate aceste reflecţii rămîne ca întrebare fundamentală contrarul: de ce atîta ferocitate ori, mă rog, supărare, pentru o construcţie ecleziastică? Ce îi roade în fond pe obstinaţii (şi influenţii!) ei adversari? În primul rînd notez impresia mea că adversarii Catedralei sînt o pătura relativ subţire, deşi sus-pusă: nu e vorba de păturile mai joase şi mai groase ale populaţiei. Această pătură „elitară” este convinsă că religia e lucru depăşit, că nu e cazul ca românii să se comporte altfel decît macro-birocraţii cristofobi de la Bruxelles (sau să aibă convingeri şi credinţe cît de cît distincte de ale acestora).

Acuma să notăm că pe planiglob singura zonă anti-religioasă este tocmai Europa Apuseană: nici Africa şi Asia, nici America Latina, nici America de Nord, nici chiar vecinele din Europa de Est nu intră în această categorie. Vreau să spun că selectarea modelului de urmat nu e treabă prea încurajatoare dată fiind şubrezenia socio-economică şi culturală a acestei părţi a lumii. Sigur, trecutul ei este minunat şi exemplar, dar atîta tot, nici prezentul, nici viitorul „Europei” nu mi se par prea promiţătoare. Ar fi de dorit, zic eu, ca imitaţia europeană să fie ţinută în surdină. „Concertul naţiunilor” nu mai este azi ce era în secolul 19, ci este cu adevărat planetar şi, în fond, în ciuda aparenţelor, mult mai relaxat decît pe vremuri.

În fine, slugărnicia, îndreptată cîndva spre Est, schimbată acum spre Vest, rămîne la fel de nesănătoasă. Ce-ar fi dacă zgomotoşii ar alege ca temă de protest lucruri mai apropiate de grijile zilnice ale omului de pe stradă? Nu se petrece însă acest lucru dintr-un motiv: nevoia panícă de a se simţi sub oblăduirea şi ocrotirea unui stăpîn. Această nevolnică necesitate duce rapid şi la obliterarea unei alte dimensiuni: dimensiunea spirituală a oricărei comunităţi umane. Substituirea spiritualului prin concepte şi lozinci conformiste a fost tot încercată şi re-încercată vreme de cîteva secole: nu a dus la nimic, atunci cînd nu a dus la răutăţi şi la defecte. Iată de ce mi se pare că şi de astă dată ar fi mai cuminte şi preferabil să fie lăsată în pace truda vrednică pentru rînduiala şi venerarea gîndului pios.

 

 

Virgil Nemoianu, mai 2016, Bethesda MD

Revista indexata EBSCO