Jun 16, 2016

Posted by in Interviu

„Românii trebuie sã afle cã sînt de dreapta” – dialog cu scriitorul și pictorul Sorin DUMITRESCU

Interviu cu d-l Sorin Dumitrescu / 2001

 

«O fundaţie de tăvăleală»

Diana Coriciuc: Cu 9 ani în urmă aţi întemeiat Fundaţia Anastasia, care desfăşoară activităţi pentru promovarea valorilor creştine în lumea românească, pe al cărei prim-plan se situează activitatea editorială. Un număr important de edituri se străduiesc să lanseze pe piaţă carte creştină, însă Editura Anastasia este cea care a pătruns cel mai consistent în conştiinţa publică. Care să fie cheia succesului?

Sorin Dumitrescu: Nu există o reţetă pe care s-o pot descrie sau comunica. Este vorba, mai degrabă, de un comportament „Anastasia”, de o modalitate specifică de a decripta evenimentul istoric, cultural, confesional etc., şi de a reacţiona adecvat. Acest comportament a apărut în momentul în care am perceput războiul dur, mai puţin vizibil, ce se poartă în plan axiologic, prin tehnici de aburire a perspicacităţii cetăţeneşti şi prin zarva asurzitoare a luptelor politice. Să observaţi că principalele schimbări axiologice s-au făcut şi se fac taman cînd încleştarea politică este mai înverşunată, deoarece, lumea fiind aţintită pe factorul politic, poţi lucra frumos şi liniştit la schimbarea structurilor axiologice; nimeni nu se va prinde! Este exact ca într-o celebră pictură de Bosch, în care e figurat un tip căruia i se scoate o măsea, în timp ce altul îi fură din buzunar o punguţă de galbeni. Aşa sîntem furaţi axiologic după 10 ani! Hoţul e uşor de identificat. El nu e altul decît organizatorul disimulat al actualelor schimbări ce se operează în arhitecturile Estului; în 1989, aceiaşi „arhitecţi” au folosit elanurile şi pulsiunile martirice şi sociale, agonisite de-a lungul unei perioade destul de lungi de comunism. Or, arhitecţii noii structuri planetare la care mă refer au, în clipa de faţă, nevoie ca de aer de un alt sistem de valori decît cel dinainte, pe care, de altfel, tot ei îl puseseră în picioare, dar care a eşuat. Şi atunci s-a convenit ca noua ipostază a planetei – pentru a exista şi a nu pieri! – e să aibă un sistem de valori adecvat, oricum altul decît cel care exista în Est, la capătul tragediei comuniste. În România, paradoxal, sistemul de valori, nu cel oficial, ci sistemul de valori acoperit, se consolidase excepţional, datorită faptului că intelectualitatea avusese răgazul să redescopere, în plin context coercitiv, adevăratele structuri axiologice; un exemplu elocvent în acest sens este redescoperirea ordinii şi rangurilor spirituale, bunăoară faptul că înaintea cultului ; e credinţa, cultul, că ce numim cultură laică reprezintă, de fapt, o realitate spirituală desprinsă din cult, că substanţa culturii este subalternă cultului şi că acesta şi nu altcineva este ,,genitorul” ei. Asta, indiferent dacă în planul realizării practice, formale, ocupă acelaşi loc. Sînt egale, dar duhovniceşte, una e mai înaltă – religia. În ciuda contextului troglodit, destui intelectuali descoperiseră că sacerdoţiul are un rang axiologic superior omului de cultură, descoperire care scandalizează actualele structuri axiologice promovate de ideologiile mondialiste. Pentru acestea, dimpotrivă, factorul cultural absoarbe, înglobează totul, de la orientarea confesională pînă la cea sexuală… Exaltată abuziv, cultura ajunge să fie ceva nemărginit, ca Dumnezeu, şi, ca atare, trebuie să i te rogi! Cînd o populaţie iese din întunericul comunist cu un sistem de valori însănătoşit, bine articulat, fireşte că imediat se încearcă blocarea sau boicotarea lui. Logica acestor „instanţe” este simplă şi dezolant incultă: cu un asemenea mod rudimentar şi „întîrziat” de a gîndi, n-ai cum să te globalizezi şi nu pot fi globalizate două popoare care, fiecare, pune cultura sau credinţa pe primul plan. Trebuie să se renunţe la unul din termeni, pentru ca să se ajungă la o părere comună, la un acord în stare să omogenizeze, să stingă diferenţele.

Prin urmare, la „Anastasia”, tipărirea cărţii religioase nu este decît un instrument necesar dezbaterii pe care a încercat să o provoace, respectiv al repunerii pe tapet a chestiunii rearticulării culturii cu cultul. Ca oamenii de cultură să accepte ideea superiorităţii spirituale a sacerdoţiului în planul valorilor mai e cale lungă; e un eveniment pe care-l pot realiza doar îngerii! Dar ca să accepte dialogul este posibil şi, de fapt, tocmai declanşarea şi întreţinerea acestui dialog am urmărit-o. De aceea numeam unul dintre interviurile mele „O fundaţie de tăvăleală”, fiindcă doar în clipa în care primesc şuturi şi de la oamenii de cultură, şi de la cler, am certitudinea unei impostaţii bune. Dacă vreunii dintre aceştia mă iau prea tare în braţe, înseamnă că pledoaria mea este dezechilibrată, decompensată retoric sau mediatic. Eu trebuie să merg pe brîna – pe no man’s land-ul  dintre cultură şi cult–un interval imposibil care, sufleteşte vorbind, costă enorm! Cele mai cumplite sînt însă şuturile financiare şi cele mediatice care folosesc ca berbece marginalizarea şi sărăcirea. „Anastasia” este o instituţie marginalizată cultural şi eclezial, diabolizată iresponsabil, ca şi dreapta căreia încercaţi să-i redaţi respiraţia, gură la gură.

 

 

«Creştinismul nu este dilematic»

Scopul principal al religiei nu e de a introduce pe om în cer, ci de a semăna cerul în om. Constatăm cu amărăciune o îndepărtare a tineretului şi a intelectualităţii de viaţa creştină, o obstinată goană după semne providenţiale. Care să fie pricina?

Chiar Hristos, privind comportamentul iudaic, exclamă excedat: „Acest popor vrea numai semne!”. Cînd un popor vrea semne, înseamnă că nu mai crede, fiindcă, iată, în Duminica Tomei i se spune lui Toma: „Tu ai văzut şi ai crezut. Fericiţi cei care nu vor vedea şi vor crede!”. Toma vrea şi el semne, dar nu trebuie blamat, fiindcă Însuşi Hristos nu-l dojeneşte ci, binevoitor, îi livrează proba Învierii Sale: îi oferă coasta împunsă ca unui doctor, lăsîndu-l să-şi introducă în rana răstignirii indexul necredincios. Dacă vrea Domnul, înseamnă că Toma nu este un păcătos, iar episodul, mai curînd  intră în iconomia Proniei Divine.

Diminuarea credinţei românilor, şi mai ales a elitelor noastre, nu este un lucru nou. E consecinţa pătrunderii în trombă a poncifelor Revoluţiei din 1789 şi-n România. Nu le-a trebuit nici un secol pentru a parcurge distanţa Paris-Bucureşti! În clipa aceea a pătruns întunericul secularismului „iluminist” şi, o dată cu el, au fost promoţionaţi noii lubrefianţi ai gîndirii teoretice – îndoiala şi dilema (după cum şi numele unei reviste ce înregistrează un succes edificator…). Creştinismul nu este dilematic, iar singura îndoială care-l poate chinui pe creştin este legată de măsura în care merită sau nu dumnezeiasca revelaţie a lui Hristos. Dacă se îndoieşte, creştinul se îndoieşte doar asupra capacităţii sale de a putea să o primească, în nici un caz dacă Dumnezeu există sau dacă Hristos este sau nu Fiul Lui.

La aceste certitudini nu se ajunge pe cale raţională, prin deducţii succesive. E ceva care nu se demonstrează; mai curînd o lucrare de ordin angelic, care te poate „împinge” să spui: „Da, Hristos e Fiul lui Dumnezeu!”. A fi credincios nu este meritul omului. În schimb, omul se poate învrednici de meritul dreptei preamăriri. Catolicismul trebuie şi el să preamărească drept, adică să devină ortodox, în sensul de a fi şi el dreptmăritor. Ortodoxia a devenit doar printr-un accident caracteristica princeps a creştinismului răsăritean; Răsăritul şi Apusul sînt două tipologii creştine, perfect individualizate, solidare şi înrudite, iar ortodoxia şi catolicismul nu sînt decît două calităţi care s-au despărţit arbitrar illo tempore, catolicitatea Bisericii Una fiind abuziv anexată confesional de creştinismul apusean, aşa cum ortodoxia, mult vehiculată şi proslăvită, a creştinismului răsăritean, fiind şi ea confesional doar o stare de avarie a Aceleiaşi Biserici Una.

În realitate, ambele Biserici, Apuseană şi Răsăriteană, trebuie să fie şi ortodoxe [drept-credincioase] şi catolice [universale]. Creştinismul apusean şi cel răsăritean avînd acelaşi veşmînt, diferenţa ar trebui să fie, aşa cum şi era înainte de schismă, doar de ordin modal, comportamental.

Intelectualitatea este trădătoare de foarte mult timp şi trădarea ei vine dintr-un bovarism spiritual, care o face în permanenţă să aibă senzaţia că nu stă la masa prezidiului pe planeta asta, că este marginalizată într-un provincialism fornăit care miroase a tămîie şi pe care ajunge să-l respingă în numele culmilor civilizaţiei occidentale! Cînd afirm că e trădătoare demult, mă bizui pe faptul că, însuşi Eminescu a trăit într-o societate intelectuală în cea mai mare parte incompatibilă cu exigenţele lui spirituale. Şi el, şi Caragiale sînt clasicii altei intelectualităţi decît cea contemporană lor. Eminescu era la fel de solitar cum e astăzi un intelectual care îşi asumă principalele puncte de vedere eminesciene: credinţa, tradiţionalismul, dragostea de istorie (cultul strămoşilor), o prudenţă utilă în raport cu avangarda, dreptatea, detenta metafizică – valori pe care, de obicei, stînga la reprimă. Faptul că Eminescu, în epocă şi după propriile sale mărturisiri, era o voce singulară şi incomodă arată că intelectualitatea contemporană lui era la fel de trădătoare ca şi cea de astăzi. Fiindcă, uitaţi-vă cîtă intelectualitate se înghesuie la această „şcoală de cultură politică”, pe care, cu chiu cu vai!, încearcă s-o facă dreapta! Cum să faci o dreaptă politică, cînd nu există structurile „propovăduitoare“? Un astfel de lucru nu se poate face decît cu inteligenţă, strategie şi înalt profesionalism. Sînt de acord cu Varujan Vosganian că structural românii sînt de dreapta; sînt, dar fără s-o ştie. Românii trebuie să afle că sînt de dreapta. Pentru asta e nevoie de trezitori – de „crîsnici politici” care să tragă harnic clopotele dreptei! Purtătorii de cuvînt ai naţiunii s-au recrutat întotdeauna din elita intelectuală. Ei bine, toată elita intelectuală de astăzi este de centru-stînga. O situez în zona lu’ Petrică, Zoe Petre, Adameşteanu, Gabriel Andreescu etc., de unde priveşte cu jind Occidentul. Nu este deloc contemporană cu această dreaptă latentă, pitită în cromozomii românilor. Dar cum să-i reactivăm românului această latenţă? Putem face asta noi, cîţiva oameni? Categoric nu! Declanşarea o poate face fie o elită solidă de dreapta, fie un lider strălucitor, providenţial. De unde să-l scoatem? În momentul de faţă, singurul lider al dreptei pe care o recunosc eu, fără ca el să se revendice, este Regele, adică exact persoana căreia, prin statut, i se interzice opţiunea politică. Din monarhie nu se poate face un partid, cu toate că monarhia este consonantă cu dreapta. Monarhia nu poate exista nemolestată politic într-un mediu de stînga, ceea ce spune mult…

Fiecare are încredere în cei de acelaşi soi cu el, iar spiritul dumneavoastră tînăr a dat credit necontenit şi necondiţionat celor ce vin din urmă. Ce rol pot avea tinerii aici, în România, şi ce destin au cei ce i-au îndrumat?

Nu se poate întreprinde nimic lăsînd deoparte valorile în putere. Întrebarea se referă, cu siguranţă, la tinereţea fizică, pentru că, de pildă, un sfînt de 90 de ani poate fi duhovniceşte mult mai tînăr decît un ins de 25. Vîrsta tînără dispune, desigur, de o anumită capacitate executivă, pe de o parte, şi conceptualizantă, pe de altă parte, care îi aparţine, care o caracterizează şi care, încetul cu încetul, devine din ce în ce mai rezonabilă, odată cu vîrstele mature. Mă refer la capacitatea omului tînăr de a respinge, de a recunoaşte şi de a percepe prompt zonele mortificate, necrozate. E mare lucru ca în dispozitivul social, politic, economic, să ai asemenea detectoare ale acestor zone care, epuizate deja semantic, consumă inutil energie economică, politică, socială etc. Pe de altă parte, tot tinerii reprezintă categoria umană cea mai eficientă, datorită faptului că, avînd impresia că sînt eterni, sînt iuţi la jertfă; nu se gîndesc în prealabil, egoist, la consecinţele unei întreprinderi pe care o pun în picioare. Din această cauză sînt şi foarte uşor de exploatat!

Oamenii tineri reprezintă un potenţial de jertfă uluitor, cu care se pot zidi lucruri măreţe. În România acest potenţial a fost batjocorit. El a funcţionat cînd a trebuit, fiind la originea uriaşei şi insolitei jertfe din 1989, după care bătrînetul revanşard s-a repezit să pună mîna pe putere şi să se socotească cu adversarii. O vreme tinerii au asistat de la peluză la această penibilă reglare de conturi, după care, văzînd că întreaga politică a ţării ascultă de legea talionului, ca şi în momentul de faţă, s-au depolitizat brusc, au încercat să se jertfească în afaceri, au văzut că şi aici totul este blocat de o fiscalitate delirantă, iar atunci şi-au luat frumos tălpăşiţa, care încotro, fapt care înseamnă o uriaşă diminuare a condiţiei fizice a României! E ca şi cum ar fugi tinereţea dintr-un om! Asta e România în momentul de faţă! În ce măsură cei care ne conduc realizează această îmbătrînire a ţării înainte de vreme? De fapt, chiar dacă ar rămîne pe loc, tinerii nu sînt lăsaţi să facă ceva, care să schimbe lucrurile. În momentul de faţă, toată atenţia este branşată pe ce ne cere Occidentul – grija faţă de handicapaţi şi de copiii străzii – ca  şi cum în această ţară n-ar exista studenţi şi elevi. De fapt, nu e nevoie de ei. De ce? Fiindcă nu există loc pentru ei. De ce nu există loc pentru ei? Fiindcă, din păcate, din tot ce se face în România, nimic nu are nevoie de cele două calităţi pomenite: jertfa liberă şi duhul curăţiei.

 

«Bunul simţ şi minima inteligenţă practică mă obligă să nu aleg altă orientare politică decît cea a lui Eminescu şi Caragiale»

O bună parte din intelectualitatea românească, dezamăgită de platforme şi programe politice încremenite, de acuta lipsă de conştiinţă politică, a preferat să privească acest spectru din sală, de pe tuşă, ca pe un spectacol trist, sortit nereuşitei. Sînteţi, fără doar şi poate, un om de dreapta. Ce v-a decis orientarea politică? Cum recunoaştem un om de dreapta, ştiut fiind faptul că putem cunoaşte re-cunoscînd?

Bunul simţ şi minima inteligenţă practică mă obligă să nu aleg altă orientare politică decît cea a lui Eminescu şi I. L. Caragiale.

E greu de creionat un portret-robot al omului de dreapta… Este, în orice caz, o persoană care face ceea ce spune. Nu propagă un proiect care să nu aibă în permanenţă acoperire în latura practică, reală. Este realist din toate punctele de vedere. Acordă o mare importanţă etichetei, comportamentului, deoarece consideră o politeţe să se definească vizual celorlalţi. Nu acceptă travestiul în nici un fel. O să observaţi că majoritatea orientărilor politice, altele decît dreapta, sînt travestiuri politice. Vorbesc ca dreapta şi de fapt fac politici de stînga, vorbesc ca stînga şi fac politicile totalitare ale extremei drepte; verbal, şi Vadim Tudor, şi Ion Iliescu sînt travestiţi ideologic. Este în firea dreptei practicarea francheţei politice: în faţa unui om de dreapta, ştii că e de dreapta. Nu se ascunde. V-am dat o serie de repere utile, cîteva semnale pentru o identificare rapidă, e adevărat, excesiv inductive…

Se spune că a fi liber înseamnă a nu fi sclavul niciunui lucru, niciunei necesităţi sau întîmplări, a coborî soarta pînă la tine. Mulţi afirmă că cel mai mare cîştig al nostru este că putem gîndi liber. Există însă ceva mai important?

Mai important decît a gîndi liber este a gîndi drept şi de-abia atunci cîştigi libertatea. Omul este împresurat de propuneri de libertate, dinspre ideologie, religie etc. Toate promit libertatea, adică lucrul cel mai scump omului, călcîiul lui Ahile al sufletului omenesc. Din aceeaşi pricină, Însuşi Dumnezeu tratează cu indicibilă delicateţe această dispoziţie a omului; niciodată nu-i încalcă libertatea, fiindcă ştie bine că iubirea neliberă este castratoare. Aşadar, a iubi cu adevărat înseamnă a iubi liber. Tot ce faci din iubire liberă este creaţie spirituală, iar fidelitatea pe care ţi-o cere Dumnezeu este chiar fidelitatea Lui, fidelitatea Îndrăgostitului de om! Dumnezeu are nevoie, în primul rînd, de fervoarea ta creatoare. Şi creaţia înseamnă iubire, ca şi procreaţia. Numai că dintre toate adevărurile, numai unul te eliberează cu adevărat: cel al lui Hristos, Care, primul în lume, spune: „Adevărul vă va face liberi!”. Prin urmare, nu poţi fi liber în afara adevărului, dar nu poţi fi liber nici prin adevărurile înjumătăţite care ignoră, răstălmăcesc sau pur şi simplu reprimă Adevărul lui Hristos. Cum se poate şti acest lucru? Încercînd. Este o experiere. Dacă stai să le compari, fiecare adevăr – politic, religios etc. – intră în competiţie cu adevărul învierii lui Hristos, iar pledoariile lor sînt uneori mai seducătoare. Aduceţi-vă aminte de pledoaria Marelui Inchizitor în dialog cu Hristos. În Fraţii Karamazov, la prima vedere, Marele Inchizitor Îl face K.O. Marele Inchizitor avea dreptate cu carul, iar Hristos îi ascultă rechizitoriul, fără să zică nimic. Încasează. „Eu n-am venit ca să vă aduc dreptatea“; a venit ca să ne mîntuie. Dreptăţile Inchizitorului, care toate pledează pentru libertate, sînt eronate, dar pentru a te convinge n-ai altceva de făcut decît să le încerci justeţea părelnică.

De obicei, se ajunge la credinţă după un şir de eşecuri. E mare lucru ca evlavia unui om, declanşată de mic copil, să nu se spulbere odată cu adolescenţa. Continuitatea e aproape ideală. În genere, însă, trebuie să eşuezi şi, încetul cu încetul, îţi dai seama că Hristos nu minte, că, într-adevăr, este Fiul lui Dumnezeu şi că doar adevărul Lui reprezintă şansa libertăţii tale. Pentru asta însă, trebuie să ai curajul să încerci. Aici începe marea experienţă creştină.

Cea mai redutabilă facultate ascetică este darul deosebirii duhurilor. Iată o miză care merită nişte eforturi, deloc uşoare. Primul ar fi să-ţi tai voia. Noi şi cînd dormim voim ceva, în vis. Esenţiale mai sînt şi ascultarea faţă de un duhovnic, şi înfrînarea pe cît posibil a poftelor, adică postul. La capătul lor stă discernămîntul duhovnicesc, pe care nu-l poţi obţine fără aceste lucruri, fără această tăiere a voii. Se poate obiecta că asta e treaba călugărilor din singurătate. Aici, la oraş, ce se poate face din toate astea, cum şi de cine să asculţi?! Răspunsul e unul: să ascultăm măcar de tradiţii! Să fim precauţi cu orice avangardă! Atenţie mare, fiindcă orice avangardă are la origine un paricid! Pe cînd dacă mărturisesc, fără a fi fariseic, că valoarea mea este inferioară maestrului meu şi înaintaşilor mei, deja am dat ascultare tradiţiei. Dreapta, fiind tradiţionalistă, practică şi iubeşte ascultarea. Staţi de vorbă cu oamenii de stînga şi veţi vedea că toţi sînt insurgenţi. Iată o trăsătură a dreptei: este ostilă gîndirii revoluţionare. Nu-i place să revoluţioneze. În schimb, te poţi aştepta de la ea să schimbe la faţă aşezarea lumii.

 

«Vocaţia m-a salvat pînă acum»

Cel care e chemat să realizeze lucruri mari într-un anumit domeniu simte aceasta în chip tainic înlăuntrul său, devreme, şi îşi îndreaptă truda într-acolo, ca albinele la clădirea stupului. Cum şi cînd a simţit pictorul Sorin Dumitrescu vocaţia şi care sînt talentele sale secundare?

De obicei, talentele secunde sînt cele care ies primele la iveală în copilărie şi produc grave distorsiuni de percepţie părinţilor. Însă vocaţia dă semne extrem de rar din prima copilărie, ca la Mozart etc. De obicei vocaţia se strecoară ca o Cenuşăreasă, nebăgată în seamă, printre talentele secunde, care sînt în mod manifest spectaculare. Cînţi frumos, joci excelent teatru, faci o seamă întreagă de lucruri unde dovedeşti o excepţională îndemînare şi un talent incontestabil, dar asta nu înseamnă încă vocaţie! Talentul secund este din lume, esenţialmente cosmic. Vocaţia este harică, e de la Dumnezeu; este un reflex în sufletul tău al energiei increate, deci nu e naturală. Talentele secunde sînt naturale toate. Fiind cosmice, ele te reprezintă pe tine neîndumnezeit, neîmbunătăţit spiritual. Vocaţia este şansa îndumnezeirii tale. Ea se manifestă practic, este una dintre multele dispoziţii pe care le manifeşti, şi, încetul cu încetul, începe să-ţi fie drag să o munceşti. De exemplu: cînţi la chitară, desenezi şi repari prize. Toate la faci foarte bine, dar numai pe una te hotărăşti să faci efortul şi să o înveţi. A învăţa presupune o activitate penibilă. E ceva greu, e un efort, o asceză. Iei o metodă şi începi să trudeşti la chitară fără să-ţi iasă şi apoi iar te apuci… Dar aşa se naşte muzicianul de vocaţie, nevoindu-se zilnic. Vocaţia este, pînă la urmă, o pacoste fericită, fără de care viaţa nu ar avea sens! E, desigur, mai jos ca sfinţenia, dar e tot de la Dumnezeu şi, de aceea, te şi apără de toate relele. Nimeni să nu-şi dorească nimic mai mult, ca părinte, decît ca odrasla sa să aibă o vocaţie, fiindcă infernul părinţilor debutează din clipa în care au devenit părinţi. Abia atunci înţeleg infernul pe care, la rîndu-le, l-au creat şi ei părinţilor lor. Grija. Grija să nu-i cadă o cărămidă în cap, grija să nu-l calce maşina, grija să înveţe, grija să nu fie repetent… De aici începe insuportabila gheenă a grijilor. Or, copilul cu vocaţie este cel ce-şi eliberează în mod miraculos părinţii. Părinţii mei nu au avut probleme cu mine. Nu au ştiut cînd am fost în şcoală; desenam răzbit, singur, toată ziua. Stăteam acasă, nu aveam prieteni, fiindcă nu simţeam nevoia. Pe atunci era epoca Beatles-ilor. Nu ştiam nici unul din cîntecele lor; i-am descoperit abia de curînd, în maşină, ascultînd diverse casete cumpărate pe drum!

Care e calvarul părinţilor? Să-şi ţină copilul la adăpost, lîngă ei. Copilul stă lîngă ei doar dacă are o vocaţie care, dată fiind de la Dumnezeu, îl mai apără şi de destul de multe necazuri. Vocaţia creează o deplinătate lăuntrică atît de mare, încît insul trece mai uşor peste lucruri, care pe alţii îi răstoarnă. După socoteala mea, la viaţa toxică pe care am dus-o, ar fi trebuit, dacă n-ar fi fost vocaţia, să cunosc „intimitatea” celor patru scînduri în jurul vîrstei de 34 de ani. Omul tînăr dispune de o mare poftă de a trăi; pe aceasta o exaltă mai mult decît se cuvine; excesele lui sînt mai mari şi mai violente; guşti din bunătăţile lumii bulimic. Vocaţia m-a salvat pînă acum! Aceasta este singura protecţie. Poţi avea vocaţie de mamă, de om politic etc. Ea oricum se afirmă şi te apără; adeseori îţi protejează şi postumitatea. La tinerii din ’89 am descoperit, stînd de vorbă cu părinţii lor, extrem de afirmată vocaţia mucenicului: „Dacă nu ies acum în stradă, viaţa mea nu mai are sens”, spuneau. Această somaţie lăuntrică, exprimată atît de retoric şi de neobişnuit este semnul neîndoielnic al vocaţiei martirice.

 

«Manifestarea harului este entuziasmul»

Ca publicist nu vă sfiiţi să iscaţi întrebări. Nu puteţi fi în nici un caz suspectat de platitudine sau „cuminţenie”, ceea ce, după cum bine se ştie, sperie sau contrariază. Care este pîrghia lăuntrică ce nu vă permite „să demisionaţi”, ba mai mult, vă trimite înapoi la munca aproape sisifică?

E vorba despre fundalul personalităţii. O personalitate poate schimba oricînd fundalul, exact ca în filmele vechi ale Hollywood-ului. Importantă este trăsătură stabilă a personalităţii, cea care nu se mişcă o dată cu schimbările fundalurilor. În cazul meu, consecventă şi neschimbătoare este intenţia de a proteja în permanenţă entuziasmul – al meu şi al altora. Entuziasmul nu este al omului; el este, ca să vorbesc ca Nichita, de la Dumnezeu. Nu-ţi stă în putere decît un singur lucru: să-l aştepţi şi să deprinzi tehnicile de aşteptare, să te rogi tot timpul să vină, iar dacă vine, să fii pregătit. Oricum, vine pe neaşteptate, încît dispozitivele de alarmă vor fi întotdeauna luate prin surprindere. Sf. Simeon Noul Teolog zice: „Prin noi Duhul Sfînt trece ca printr-o ţeavă.” Din splendoarea lui nu rămîne nimic în noi. Duhul Sfînt, aşa cum au descris Biserica şi teologia, îşi îndreaptă harul înspre noi, ca înspre un vas, iar în locul vasului găseşte o biată ţeavă! Noi sîntem, de fapt, vase sparte, fără fund. Omul atît are de făcut, să îndrepte vasul către curgerea şipotului. În cazul în care vasul e spart, este de la sine înţeles că harul se scurge prin el fără rest.

Manifestarea harului este entuziasmul. Sînt zile în care îţi vine să te sinucizi, altele plate complet, nici un eveniment lăuntric nu pare să le tulbure cenuşiul, ba mai mult, chiar dacă există evenimente în jurul tău, ele nu semnifică, nu sclipesc, nu reuşesc să reprezinte nimic pentru tine. În jurul tău, şi mai ales în tine, totul e înecat în apatie. Entuziasmul, dimpotrivă, cînd apare, umflă toate pînzele sufletului. Dar ca entuziasmul să vină, trebuie să fii receptiv, iar receptivitatea presupune o anumită strategie; este o asceză. În afara entuziasmului este periculos şi neindiciat să te manifeşti. N-aţi observat că un tîmplar, să zicem, întîi îşi face cruce şi abia pe urmă se apucă să taie lemnul şi să-şi vadă de treabă? Fără entuziasm nu poţi mişca cu folos nici măcar o surcea. Faptul că te-ai trezit din somn înseamnă că entuziasmul dispozitivului biologic a funcţionat, că entuziasmul care iscă tăcut şi smerit schimbul de substanţe de la nivelul celulelor şi-a făcut treaba. Celulele corpului tău, cu toatele, cîntă neauzite de noi şi Îl preamăresc şi ele pe Dumnezeu, laolaltă cu păsările dimineţii. Ce te poate determina să preamăreşti? Doar entuziasmul sau energia existentă în tine care, în chip vădit, nu sînt naturale, fiindcă în mod normal, în toxicitatea în care trăim, ar trebui să nu depăşim vîrsta de 5-6 ani! Totul e preluat de această energie increată, care ne irigă incontinent proximitatea. Receptivitatea faţă de tot ce se întîmplă în lume – căderea unui avion, o molimă, cutremure etc. – nu este rodul unei energii  necreate. „Entuziasmul“de a privi aşa ceva este unul negativ, deviat, care poartă numele de curiozitate şi alimentează facultatea bîrfitoare a sufletului nostru care, la rîndu-i, îşi revendică latura poftitoare. Sufletul are trei valori: intelectul, voinţa şi dorinţa sau pofta. Facultatea poftitotare cuprinde la un loc toate formele de divertisment care creează nesaţul poftelor paralele cu pofta de Dumnezeu…

Asistăm la perpetue chemări la reformă, la reînnoire şi la refacere din partea clasei conducătoare. Românii sînt secaţi însă de entuziasm, iar bucălata speranţă dealtădat’ riscă să devină anorexică. Ce ne poate salva?

Ne pot salva doar valorile credinţei. Acestea sînt contraforţii demni de luat în seamă: nădejdea şi rugăciunea. Trebuie să ne îndepărtăm de ideea că am putea să rezolvăm singuri ceva. Să realizăm, o dată pentru totdeauna, că trebuie să vedem lucrurile în permanenţă sinergic, ca o conlucrare nu numai între partide, orientări, direcţii spirituale etc., ci, în primul rînd, între Dumnezeu şi om. Că această valoare este aproape negată de structurile de putere apusene – cînd spun apusene, mă refer şi la cele mondialiste – este evident–motiv pentru care vor eşua. Eşecul este mai mult decît previzibil, avînd în vedere şi antecedentele. Aşa cum au dispărut Internaţionala I, a II-a, a III-a proletară, aşa vor dispărea şi aceste organisme, fiindcă nu lucrează sinergic, nu-L amestecă pe Hristos, în treburile lor!

Ca să ştii care e locul tău, care e rostul lui Dumnezeu, trebuie, în primul rînd, să ai o educaţie teologică minimă, care se obţine la biserică. Iată originea modificărilor concrete, adevărate şi, mai cu seamă, temeinice, nicidecum provizorii. Hristos spune în Evanghelie: „Fără de Mine, nimic nu vei putea face!”. Unul dintre primele concilii ecumenice ale Bisericii universale, Conciliul de la Cartagina, a decretat anatema asupra celui care ia în derîdere, batjocoreşte şi ignoră această sintagmă hristică. De ce credeţi, bunăoară, că a picat Alianţa Civică? A reuşit s-o pună pe butuci încăpăţînarea şi indiferenţa liderilor de a conlucra cu Hristos, refuzul lor de a trece în statutul Alianţei Civice, ca prim punct, credinţa în Dumnezeu. Au început cu omul, au pus, ca de obicei, carul înaintea boilor. S-a refuzat acest lucru în mod constant şi cu o cerbicie foarte mare, drept care Marian Munteanu la vremea respectivă, ulterior şi eu, ne-am retras discret. Acum, organismul respectiv a sucombat în propria sa mediocritate. A avut cel mai splendid debut pe care l-ar fi putut avea un organism politic. Făcea politică răzbit, dar fără să bată la ochi, fără ca cineva să poată zice că face politică ; uite-l, nu-i! Era cel mai periculos organism lansat pe piaţă în această surdă încleştare cu Securitatea. Nu putea fi apucat din nici o parte… Cum a putut să devină atît de labil, încît, încetul cu încetul, să ajungă o sărmană casă de cultură,emfatic intitulată „Academia Civică”, ceva plicticos, stins, numai bun pentru bătrînet?! Asta se întîmplă şi se va întîmpla cu toate organismele care lucrează în afara lui Hristos, care-L ocolesc în mod deliberat!

În primul rînd, omul trebuie să se convingă singur că fără Dumnezeu nimic nu poate face, nici să se trezească măcar! Primul lucru cînd te trezeşti de dimineaţă, cînd eşti întins pe o parte sau pe spate, este să faci o mişcare de 90°, în ax, iar axul trece prin pîntec, după care, punînd picioarele jos, faci prima cruce, drept mulţumire că ai putut realiza acest lucru. A doua cruce o faci cînd împingi în gambe şi te ridici în două picioare; atunci accezi din nou la statura bipedă, cea naturală, excelentisimă, pe care ţi-a dăruit-o Domnul. Acestea sînt lucruri uriaşe, pe care le poţi face doar datorită Lui. Cîtă lume are conştiinţa asta? După aceea poate urma micul succes al zilei sau eşecul ei, fără a neglija deprinderea de a proslăvi pe Dumnezeu în ambele cazuri. El ştie tot ce se întîmplă cu tine. Faptul că noi credem că Dumnezeu nu ştie de lucrurile astea ne face să fim trişti, ba mai mult, să-L şi contestăm – „Unde eşti Doamne?”. Aşa face Mircea Dinescu: cum nu-i iese ceva, profeţeşte cu glas mare, pe la „Chestiunea zilei”, pe undeva: „Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi”. Nonsens! Dumnezeu ştie de ce face asta; că dacă vrea, deodată schimbă totul, dar nu cum vrei tu, ci cum ţi-e bine ţie. Dumnezeu nu vrea nimic pentru El, ci doar pentru tine ceea ce, de cele mai multe ori, nu prea ştii. Aici e vorba de mecanismele tainice, discrete ale sinergiei. Sfinţii, călugării, artiştii sînt mult mai familiarizaţi cu aceste strategii sinergice. Aşa se cuvine înţeles şi sensul cuvintelor lui Brîncuşi – „Nu e greu să faci un lucru; greu e să te pui în starea de a-l face” – ca dezvăluire a dificultăţii de a realiza exigenţele incredibilului parteneriat cu Dumnezeu.

 

«Afirmarea adevărului şi a dreptăţii trebuie făcută cu iubire,  părinteşte»

Francheţea dumneavoastră e deconcertantă, vorba deseori urzicătoare. Sînt acestea impedimente sau atuuri în pătrunderea tainei prieteniei şi în menţinerea focului ei sacru?

Şi da, şi nu. Aş putea spune că le controlez. Nu le înregistrez personal, ca pe un dat nativ. Le controlez, ca pe o strategie. Mi se întîmplă însă să apreciez greşit destinatarul şi cîteodată o păţesc. Dar este o strategie ce are drept motivaţie dorinţa de a stabili o relaţie fermă şi temeinică. Şi atunci forţez soluţia. E ca în tren: te hîţîni după cum se hîţînă trenul, iar în faţa ta o altă persoană se hîţînă şi ea. Rupi tăcerea şi îi povesteşti o intimitate, şi ea nu poate asculta nesancţionabil mai mult de o jumătate de oră fără să-ţi împărtăşească, la rîndu-i, o intimitate oarecare a ei; e dorinţa justificată de echitate: m-am livrat ţie, livrează-te şi tu mie! E o sforţare pe care eu o fac nu ca să-mi bat joc de cineva, ci ca să obţin rapid temeiurile unei comunicări utile, optime. Pe de altă parte, majoritatea discursului public din momentul de faţă practică o francheţe aproape culpabilă, după părere mea. Contează foarte mult să nu-i răneşti pe cei din jurul tău. Eu personal creez adesea răni de acest fel, dar ceea ce mă face să nu renunţ este faptul că motivaţia este bună, suportul ei ascuns este benefic, spiritual.

Adevărul şi dreptatea trebuie manevrate între noi cu multă delicateţe şi inteligenţă, pentru că mai importantă decît amîndouă e pacea. De aceea Hristos o şi numără printre fericiri: „Fericiţi făcătorii de pace”. A fi făcător de pace înseamnă să cedezi multe dintre dreptăţile tale, să încetineşti livrarea adevărului, să te îngrijeşti să nu fie prea torenţial, fiindcă adevărul supără… Afirmarea adevărului şi a dreptăţii trebuie făcută cu iubire, părinteşte. Trebuie să ai cel mult dojană, dar şi aceasta să aibă tactul iubirii părinteşti. Poţi fi şi mai vehement, poţi să şi vrei să alungi folosind adevărurile, dar important e însă să ştii şi cum să-l aduci înapoi pe cel pe care l-ai alungat, trîntindu-i-le în faţă. Poţi face mult rău cu adevărul sau cu dreptatea nespuse cînd trebuie.

Discursul pe care-l provoacă adorarea lui Dumnezeu mi-e mai aproape în momentul de faţă decît discursul critic. Din cauza asta, cred că una dintre cele mai frumoase cărţi care, probabil, la Judecata de Apoi, va pleda pentru Cioran în faţa atîtor nevrednicii metafizice pe care le-a scris, sînt acele Exercices d’admiration, intitulate excepţional şi cu mare har. Sîntem meşteri în a demonta personalităţi, în a nu găsi de unde şi din ce ar putea fi pornită admirarea celuilalt, cinstirea valorii aproapelui. Oricum, palierul critic este un palier discursiv pe care eu l-am părăsit. M-am distrat în el, m-am simţit bine. Acum sînt interesat doar de acel comentariu care porneşte de la admiraţia pe care mi-o stîrneşte personalitatea unui artist, creaţia lui, şi pe care încerc să le introduc în cofrajele verbale de care dispun. După părerea mea, aceasta este forma cea mai înaltă a comentariului. Nu prea merită să-ţi trăieşti viaţa făcînd inventarul critic al josniciilor interlocutorilor tăi. În schimb, întreaga umanitate cîştigă şi se îmbunătăţeşte ontic în clipa în care omul capătă deprinderea de a identifica şi proslăvi inteligent una sau alta dintre calităţile proximului.

Revista indexata EBSCO