Jun 16, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – Erorile fatale (I)

Cu un an înaintea prăbuşirii comunismului, Friedrich August von Hayek (1899-1992) publica în 1988 The Fatal Conceit: The Errors of Socialism, editată în 2016 la Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, prefaţată şi tradusă de Gabriel Mursa, sub titlul: Infatuarea fatală. Erorile socialismului. În 1974, gînditorului austriac i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Economie, drept recunoaştere a contribuţiilor sale originale la dezvoltarea teoriei monetare şi a ciclurilor economice.

De la prima pagină laureatul Nobel se întreabă: A fost socialismul o eroare? Hayek susţine că ordinea extinsă a cooperării umane a permis naşterea şi supravieţuirea civilizaţiei noastre, ordinea extinsă consacrată şi sub denumirea destul de confuză de capitalism n-a avut ca temei un proiect uman, ci a fost produsul unui proces spontan: ea constituie rodul conformării neintenţionate la anumite practici tradiţionale, în mare măsură, de natură morală, pe care oamenii tindeau să le respingă fără să le înţeleagă, cărora nu le puteau demonstra validitatea, dar care s-au răspîndit rapid prin intermediul unei selecţii evolutive (creşterea relativă a populaţiei şi a gradului de prosperitate) a grupurilor care le-au adoptat.

În pofida unei evidenţe, că ordinea extinsă a permis omenirii, cum se spune în Geneza biblică (1.28), să crească, să se înmulţească şi să umple pămîntul şi să-l supună, socialiştii abordează cu totul diferit, văd în alt mod lucrurile şi faptele, şi tocmai faptul că ei se înşală în privinţa faptelor” este demersul argumentativ al economistului austriac. „Sînt dispus să admit că dacă viziunea socialiştilor asupra funcţionării ordinii existente şi a alternativelor posibile ar fi corectă în planul faptelor, am putea fi obligaţi să ne asigurăm ca repartizarea veniturilor să se facă în conformitate cu anumite principii morale şi ca această distribuţie să se realizeze doar prin intermediul unei autorităţi centrale ce deţine puterea de a .dirija alocarea resurselor disponibile, ceea ce ar însemna abolirea proprietăţii individuale a mijloacelor de producţie” (Fredrich August von Hayek).

E o experienţă pe care România a trăit-o pe propria piele aproape cinci decenii, cu cele mai dezastruoase consecinţe economice, sociale, culturale şi naţionale.

Dirijarea centralizată a resurselor şi a producţiei a fost totdeauna contraproductivă, doar piaţa competiţională permite diverşilor indivizi angrenaţi în procesul de producţie să aleagă, fiecare după pricepere, cum şi în ce direcţie să-şi canalizeze eforturile. „Pretenţiile socialismului nu reprezintă concluzii morale derivate din tradiţii ce au format ordinea extinsă care a permis naşterea civilizaţiei. Dimpotrivă, ele vizează înlocuirea acestor tradiţii cu un sistem moral proiectat raţional, a cărui forţă de atracţie depinde de recursul instinctiv la consecinţele sale promise. Ele presupun că, deoarece au fost capabili să genereze un sistem de reguli ce le coordonează eforturile, oamenii pot fi capabili, în acelaşi timp, să conceapă unul mai performant şi mai adecvat. Or, dacă umanitatea îşi datorează propria existenţă unei forme parti­culare de conduită bazată pe reguli, de o eficienţă dovedită, atunci ea nu are pur şi simplu posibilitatea de a alege alta doar pe baza caracterului aparent plăcut al efectelor sale sesizabile imediat. Disputa între ordinea de piaţă şi cea socialistă nu înseamnă altceva decît o chestiune de supravieţuire. Adoptarea moralei socialiste ar distruge cea mai mare parte a omenirii şi i-ar sărăci pe cei mai mulţi dintre supravieţuitori”.

Nu raţiunea corect folosită este în vizorul gînditorului, ci utilizarea „cu aroganţă” a raţiunii de către socialişti, raţiune ce o supranumeşte încă din 1973, raţionalism constructivist.

Ce pierd sau refuză să accepte socialiştii, cum precizează şi David Hume în Tratatul despre natura omenească, este că regulile morale… nu constituie rezultate ale raţiunii noastre.

Apărător al ordinii extinse, Hayek consideră cu întemeiere că socialismul, una dintre cele mai influente mişcări politice, care, şi după prăbuşirea din 1989, continuă, metamorfozată sub varii măşti să bîntuie planeta, se bazează pe premise false şi că, în ciuda bunelor sale intenţii, a faptului că îi are de partea sa pe unii dintre cei mai inteligenţi oameni, pune în pericol bunăstarea şi chiar viaţa unei mari părţi a populaţiei existente.

Hayek  argumentează, în siajul gîndirii lui Hume, că tradiţiile morale, nu mai puţin multe dintre manifestările culturale, s-au dezvoltat simultan cu raţiunea umană, nu ca un produs al acesteia. Oricît de surprinzător şi de paradoxal ar putea să pară unora, aceste tradiţii morale depăşesc puterile raţiunii.

Un adevăr de neacceptat pentru comunişti.

E uimitor, observă Hayek, că un gînditor de talia lui Aristotel restrîngea manifestarea ordinii sociale la cel mult o sută de mii de persoane, o restrîngere respinsă chiar de realitatea epocii în care trăia. În acest caz, în Etica sa, „gînditorul grec vorbea bazîndu-se pe instinct, nu pe observaţie sau reflecţie, atunci cînd restrîngea ordinea socială la o astfel de dimensiune” (F.A.H.).

Instinctele deplin dezvoltate încă mult înaintea scrierii Eticii nu erau şi nici astăzi nu sînt cu totul adaptate unei societăţi de tipul celei contemporane, dar perfect consonante unei organizări tribale, compusă din indivizi interdependenţi în faţa pericolelor, dar şi a obţinerii hranei şi a adăpostului din mediul în care vieţuim. Coordonarea vieţii sociale în astfel de comunităţi era direct dependentă de instinctele de solidaritate şi altruism, instincte manifeste doar în cadrul grupului şi faţă de membrii acestuia, nu şi a celor din afară. Posibilitatea de a trăi singur, izolat de trib, avea ca rezultat imediat extincţia. „Individualismul primitiv descris de Thomas Hobbes nu este decît un mit. Sălbaticul nu trăieşte solitar; instinctele sale sînt colectiviste. Nu a existat niciodată «un război al tuturor împotriva tuturor»” (F.A.H.).

Actuala ordine socială a căpătat forma în care există astăzi într-un timp istoric foarte lung şi extrem de anevoios şi mai totdeauna în contra instinctelor primare, cu puternice accente gregare. „Principalul merit în apariţia acestei ordini sociale extraordinare, a existenţei umanităţii în dimensiunea şi structura sa actuale, îl au regulile de conduită umană care au evoluat lent (în special, cele legate de proprietatea personală, onestitate, contract, schimb, comerţ, competiţie, cîştig şi viaţa privată). Aceste reguli se transmit mai curînd prin tradiţie, învăţare şi imitare decît prin instinct şi constau, în mare măsură, în interdicţii («nu ai voie!») care trasează limitele deciziilor individuale. Specia umană s-a civilizat generînd şi învăţînd să respecte reguli (mai întîi, în cadrul domeniului specific tribului, apoi pe un domeniu mult mai vast) care, de cele mai multe ori, îi interziceau să facă ceea ce-i cereau instinctele şi care nu se mai bazau pe o percepţie comună asupra lucrurilor” (F.A.H.).

Toate aceste reguli au instaurat o morală nouă, una pe care gînditorul preferă să o limiteze la aceste reguli non-instinctuale care au permis umanităţii să evolueze în cadrul unei ordini extinse.

Regula morală nu-i un instinct înnăscut, ci un pachet de tradiţii învăţate, asumate şi verificate în timp.

Menţinerea instinctelor gregare, a altruismului restrîns la cercul grupului de apropiaţi căruia îi aparţine ar fi blocat apariţia ordinii extinse. Cum argumentează şi gînditorul, pentru care e clar că cei ce trăiesc astăzi într-o ordine socială extinsă au de cîştigat din faptul că nu-i tratează pe ceilalţi drept apropiaţi, utilizînd în relaţia cu ei mai curînd regulile unei ordini extinse – precum cele ale proprietăţii private şi ale contractului, decît regulile solidarităţii şi altruismului. O ordine în care orice ins îşi tratează semenul ca pe sine însuşi ar fi o structură socială compusă din puţini oameni care ar putea să prospere şi să se înmulţească. Dacă ar trebui să dăm curs tuturor apelurilor caritabile ce ne asaltează prin mijloacele de comunicare în masă, sacrificiile pe care ar trebui să le facem ar fi prea ridicate, deturnîndu-ne eforturile de la activităţile pentru care avem cele mai bune competenţe, ceea ce ar face ca noi să devenim instrumentele unor grupuri de interese specifice sau ale unor viziuni specifice asupra importanţei relative a unor nevoi particulare.

Logica economiei de funcţionare a ordinii extinse, în care domină numeroase reguli abstracte, de la responsabilitatea individuală la proprietatea privată, respectarea contractului etc. sînt greu accesibile înţelegerii obişnuite, pentru care este aproape imposibil să perceapă în toată complexitatea ei emergenţa ordinii sociale.

Primul care a realizat că ne aflăm în faţa unor metode de ordonare a cooperării umane care excede capacitatea noastră de înţelegere a fost Adam Smith, care a apelat la conceptul de mînă invizibilă pentru a explica mai accesibil „misterul” prin care piaţa şi cerinţele ei se autoreglează peste capetele noastre. Hayek exemplifică pe larg cum, prin intermediul sistemului de formare a preţurilor de piaţă, ajungem să facem lucruri în circumstanţe pe care nu le cunoaştem în detaliu şi care produc rezultate neintenţionate. Atunci cînd desfăşurăm activităţi economice, nu cunoaştem nevoile pe care le satisfacem sau sursa lucrurilor pe care le obţinem. Aproape fiecare dintre noi deserveşte oameni pe care nu-i cunoaşte, despre a căror existenţă nu ştim nimic; în schimb, fiecare dintre noi trăieşte în mod constant din serviciile altor oameni, care ne rămîn necunoscuţi. Toate acestea sînt posibile deoarece noi acţionăm într-un mediu social compus din instituţii şi tradiţii – economice, juridice, morale – în care ne integrăm respectînd anumite reguli de conduită pe care nu noi le-am conceput şi cărora nu le-am înţeles logica în sensul în care înţelegem lucrurile pe care noi înşine le făurim.

Ştiinţa economică modernă explică emergenţa unei asemenea ordini extinse şi faptul că aceasta reprezintă ea însăşi un proces de acumulare a infor­maţiilor, capabil să culeagă şi să utilizeze o cunoaştere larg dispersată, pe care nici o agenţie de planificare centrală – şi, evident, nici un individ – nu o poate obţine, poseda sau controla în totalitatea ei.

O observaţie a lui Adam Smith din 1776, privind larga dispersare a cunoaşterii umane, care dacă ar fi fost acceptată ca o realitate de nemodificat de către făuritorii comunismului, ne-ar fi scutit pe toţi de trecerea prin acest iad planificat, merită citată: „Este clar că fiecare individ, în funcţie de circumstanţele sale particulare, ştie mai bine decît orice om de stat sau legiuitor domeniul în care îşi poate investi capitalul sau activitatea care îi va da cea mai bună utilizare”. Frază prezentă în Avuţia naţiunilor.

Într-o ordine extinsă, cunoaşterea dispersată şi nesistematizată permite naşterea unor modele supraindividuale prin care se asigură utilizarea abilităţilor personale pentru atingerea unor obiective diferite de la individ la individ. Model întîlnit nu doar în economie, ci şi în biologie.

„Din perspectivă strict biologică, «schimbările evolutive tind în general spre o economisire la sînge în utilizarea resurselor»; astfel, «evoluţia urmează orbeşte calea celei mai bune utilizări a resurselor» (Howard, 1982, 83). În plus, un biolog modern a sesizat foarte bine că «etica înseamnă studiul modului de alocare a resurselor» (Hardin, 1980, 3), ceea ce arată strînsele legături existente între evoluţie, biologie şi etică” (F.A.H.).

Dacă în biologie noile atribuţii sînt determinate şi transmise genetic într-o perioadă îndelungată de timp, în societatea umană civilizaţia şi cultura se dobîndesc, cum afirmă gînditorul, într-un singur mod: prin intermediul tradiţiei. Cultura asigură pentru om cel mai puternic mijloc de adaptare.

„Avînd în vedere că regulile învăţate, pe care indivizii au ajuns să le respecte din obişnuinţă şi aproape la fel de inconştient ca instinctele moştenite, le-au înlocuit din ce în ce mai clar pe cele din urmă, nu putem face o dife­renţiere clară între cei doi factori determinanţi ai comportamentului uman, deoarece ei interacţionează de o manieră sofisticată. Practicile asimilate în copilărie au devenit parte integrantă a personalităţii noastre, în aceeaşi măsură în care ne ghidau deja atunci cînd începeam să învăţăm. Anumite schimbări structurale au survenit în corpul uman deoarece ele permiteau omului să exploateze oportunităţile oferite de evoluţia culturală. Din perspectiva prezentei lucrări, nu este important să ştim în ce măsură structura abstractă numită minte se transmite genetic şi este încorporată în structura sistemului nervos central şi în ce măsură serveşte ea doar ca receptacul ce permite să absorbim tradiţia culturală. Atît rezultatul transmiterii genetice, cît şi cel al transmiterii culturale pot fi numite tradiţii” (F.A.H.).

Civilizaţia şi evoluţia culturală prin care s-a impus ordinea extinsă, izvor al prosperităţii, n-au reuşit deplina „adaptare” a instinctelor, cum ar fi cele războinice, moştenire a convieţuirii tribale. Prevalarea afirmării instinctelor în defavoarea respectării regulilor etice, a tradiţiei etc. ar fi catastrofică pentru viitorul civilizaţiei noastre. „O parte a problemelor noastre actuale provine din faptul că trebuie să ne adaptăm în mod constant viaţa, gîndurile şi emoţiile astfel încît să supravieţuim simultan în interiorul unor ordini de natură diferită, în conformitate cu reguli diferite. Dacă ar fi să aplicăm macrocosmosului social (civilizaţia noastră extinsă) regu­lile nemodificate şi neadaptate ale ordinii sociale restrînse (banda, grupul sau familia), aşa cum ne incită deseori instinctele noastre l-am distruge. Pe de altă parte, am distruge grupurile cele mai restrînse în care trăim dacă le-am impune în mod constant regulile ordinii extinse. Prin urmare, trebuie să învăţăm să trăim simultan în două tipuri de ordine. Nu ne ajută cu nimic dacă am ataşa celor două tipuri de ordine – sau măcar uneia dintre ele – denumirea de socie­tate; dimpotrivă, putem crea confuzii” (F.A.H.).

Pare de natura evidenţei că temeiul tradiţiei colectiviste, la care socialiştii de toate nuanţele, nu mai puţin Rousseau şi alţii ca el, adiţionează, este nostalgia atavică pentru viaţa „nobilului sălbatic”. O nostalgie nejustificată de realitatea vieţii unor astfel de sălbatici; omul primitiv este funciar inadaptat vieţii într-o lume în care ordinea extinsă face regula.

„Un simptom revelator de înţelegere a funcţionării ordinii de piaţă liberă este ideea larg răspîndită conform căreia «cooperarea se dovedeşte a fi mai bună decît competiţia». Aidoma solidarităţii, cooperarea presupune un consens larg în ceea ce priveşte scopurile şi metodele utilizate pentru a le atinge. Ea are logică într-un grup restrîns, ai cărui membri au aceleaşi obiceiuri, cunoştinţe şi credinţe specifice în ceea ce priveşte posibilităţile, care însă nu mai are practic nici un sens atunci cînd se pune problema adaptării la circumstanţe necunoscute. Cu toate acestea, coordonarea eforturilor într-o ordine extinsă se bazează pe această adaptare la necunoscut. Competiţia este o metodă de descoperire, prezentă de-a lungul întregului proces evolutiv, care i-a permis omului să reacţioneze de o manieră neintenţională la circumstanţe noi; el şi-a crescut eficienţa de o manieră graduală utilizînd într-o măsură mai ridicată competiţia, nu acordul asupra scopurilor.

Pentru a se dovedi eficientă, competiţia presupune ca cei implicaţi să se supună mai curînd regulilor, decît să recurgă la forţa fizică. Doar regulile pot coagula o ordine extinsă (scopurile comune pot face aşa ceva doar într-o situaţie de urgenţă temporară în care există un pericol comun. «Echivalentul moral al războiului», invocat pentru a justifica solidaritatea, nu reprezintă nimic altceva decît un mod de a reveni la cele mai primitive principii de coordonare). În cadrul ordinii spontane, nimeni nu cunoaşte toate scopurile urmărite şi nici mijloacele utilizate, încît să poată ţine cont de ele. O asemenea ordine se formează de la sine. Faptul că regulile se ajustează din ce în ce mai bine pentru a genera ordinea nu a survenit pentru că oamenii au înţeles mai bine rolul acestora, ci pentru că întîmplarea face că au prosperat tocmai acele grupuri care le-au modificat într-un mod ce le-a permis să se adapteze mai bine” (F.A.H.).

Totodată, nu se exclude supunerea unor analize critice a regulilor apărute spontan şi selectate ca manieră generală prin competiţie, în temeiul posibilităţii acestora de a asigura o cît mai largă şi benefică supravieţuire a oamenilor; analiză care nu îndreptăţeşte opinia foarte răspîndită, falsă în fond, privind capacitatea noastră de a adopta practici utile.

Genetic avem dezvoltată posibilitatea de dobîndire, subliniază economistul, a diverse abilităţi printr-un proces de învăţare în mare măsură intuitiv. Aici decelează Hayek motivaţia pentru care trebuie să renunţăm la concepţia generală pe care o numeşte infatuarea fatală: ideea conform căreia capacitatea de a dobîndi abilităţi este fructul raţiunii. Însă lucrurile stau invers: raţiunea, la fel ca sistemul nostru moral, reprezintă rezultatul unui proces de evoluţie selectivă. Totuşi, ea provine dintr-un proces evolutiv oarecum separat, încît nu trebuie să presupunem niciodată că raţiunea noastră se situează pe un plan superior şi că validitatea regulilor morale depinde de susţinerea ei.

Evoluţia morală şi culturală, care implică emergenţa ordinii extinse, deşi se poziţionează dincolo de instinct, adesea în opoziţie cu el, nu poate, totodată, să fie realizată sau proiectată raţional.

„Învăţarea modului de comportament este mai curînd sursa decît rezultatul intuiţiei, raţiunii şi înţelegerii. Omul nu s-a născut înţelept, raţional şi bun, ci a trebuit să înveţe să devină astfel. Nu inteligenţa noastră ne-a pus la dispoziţie concepţiile morale; interacţiunile umane ghidate de morală au favorizat evoluţia raţiunii şi a abilităţilor ce-i sînt atribuite. Omul a devenit inteligent deoarece exista tradiţia – situată între instinct şi raţiune – cu care să înveţe. La rîndul ei, această tradiţie a provenit nu din capacitatea de a interpreta raţional faptele observate, ci din deprinderea de a răspunde. Înainte de toate, i-a spus omului mai curînd ce trebuia să facă şi ce nu în anumite situaţii, decît ce trebuia să aştepte să se întîmple” (F.A.H.).

Este cu mult mai adecvat a considera evoluţia şi cultura ca mijloace care au creat raţiunea şi nu invers. În absenţa unei tradiţii culturale de anvergura celei contemporane există riscul evident ca raţiunea să nu fie suficientă.

„La fel cum instinctul este mai vechi decît obiceiurile şi tradiţiile, acestea din urmă sînt mai vechi decît raţiunea: obiceiurile şi tradiţiile se află între instinct şi raţiune – din perspectivă logică, psihologică şi temporală” (F.A.H.).

Şi cum îndreptăţit subliniază gînditorul austriac, tradiţiile nu îşi datorează existenţa formulării de concluzii raţionale referitoare la anumite fapte sau prin conştientizarea modului particular în care se manifestă anumite fapte. Deşi ne ghidăm conduita în funcţie de ceea ce am învăţat, de multe ori nu ştim de ce facem un anumit lucru. Regulile morale învăţate, obiceiurile au înlocuit treptat răspunsurile înnăscute nu pentru că oamenii recunoşteau în mod raţional că acestea erau mai potrivite, ci pentru că ele permiteau dezvoltarea ordinii extinse dincolo de capacitatea de înţelegere a oricărui individ, o ordine în cadrul căreia o cooperare mai eficientă permitea, deşi de o manieră neintenţionată, supravieţuirea unui număr mai mare de inşi, în detrimentul celor din alte grupuri.

Este combătută argumentat opinia că omul a inventat sau a conceput conştient limbajul, morala, dreptul sau moneda, ele fiind generate prin evoluţia selectivă transmisă graţie învăţării prin imitaţie.

Există practica identificării şi conexării între teoria evoluţiei biologice a lui Darwin şi teoria evoluţiei culturale. Julian Huxley, citat de laureatul Nobel, consideră evoluţia culturală, drept „un proces care diferă radical de evoluţia biologică, cu legi, mecanisme şi modalităţi de funcţionare proprii, imposibil de explicat pe baze propriu-zis biologice”.

Moştenirea genetică ne asigură capacităţile de învăţare, nu şi, sigur, ce tradiţii ar trebui să ne însuşim, astfel evoluţia culturală nu este supusă acestei determinări realizînd o vizibilă diversitate, una care elimină monotonia şi uniformitatea.

Atît Marx cît şi Auguste Comte se înşală, fapt confirmat de istorie, inclusiv de evoluţia economică, crezînd că prin cercetare am putea afla legile evoluţiei şi astfel să avem o predictibilitate care să anticipeze evoluţiile. În fapt sînt legi imposibil de conceput, predicţiile posibile sînt cel mult, cele colective, pattern prediction – cum le numeşte Hayek.

„Una din sursele principale ale acestei neînţelegeri particulare constă în confundarea a două procese complet diferite, pe care biologii le numesc ontogeneza şi filogeneza. Ontogeneza priveşte dezvoltarea predeterminată a indivizilor, un fenomen care se bazează în practică pe mecanisme interne construite în genomul celulelor embrionare (germinale). Prin contrast, filogeneza – cea care priveşte evoluţia – priveşte istoria evolutivă a speciei sau a fenotipului. Dacă biologii au fost feriţi în general de confuzia dintre ontogeneza şi filogeneza prin însăşi pregătirea lor, cercetătorii din celelalte domenii sînt deseori victime ale ignoranţei lor şi se lasă ghidaţi de convingeri «istoriciste» care îi determină să considere că cea de-a doua operează în acelaşi mod ca prima”.

Convingeri „istoriciste”, punctual respinse şi de Karl R. Popper în Mizeria Istoricismului.

Esenţiale în menţinerea, perpetuarea şi emergenţa ordinii spontane, a ordinii extinse a civilizaţiei sînt tradiţiile, respingerea lor şi înlocuirea cu diverse reguli stabilite „raţional”, avînd ca efect condamnarea unei mari părţi a omenirii la sărăcie, foamete, moarte. Şi ravagiile comunismului sînt cel mai vizibil şi înfricoşător exemplu.

„Atît timp cît doar faptele în sine nu ne pot permite niciodată să stabilim ceea ce este corect, ideile eronate despre ce înseamnă rezonabil, bine şi just pot modifica datele factuale şi circumstanţele în care trăim; ele pot distruge, poate pentru totdeauna, nu doar indivizii, edificiile, arta şi oraşele (despre care ştim că au fost multă vreme vulnerabile în faţa puterilor distructive ale moralei şi ideologiilor de diverse tipuri), ci şi tradiţiile, instituţiile şi sistemul de interrelaţii în absenţa cărora toate acestea nu ar fi apărut şi nu ar fi putut vreodată fi recreate” (F.A.H.).

Temeiurile distinctive ale civilizaţiei din care sîntem parte au fost puse în Antichitate, în regiunile învecinate Mării Mediterane, unde graţie moralei şi tradiţiei cumulate în timp, şi nu ca rezultat al inteligenţei şi calculului raţional, omul a ieşit din sălbăticie. Comerţul la mari distanţe, posibil în condiţiile existenţei şi respectării proprietăţii private, esenţiale în lumea greco-romană, a fost cheia dezvoltării libere a relaţiilor interumane care au întemeiat fundamentele civilizaţiei. „După datele pe care le deţinem, regiunea mediteraneeană a fost prima în care aceste drepturi personale de a dispune de un domeniu privat erau recunoscute, permiţînd indivizilor să dezvolte o reţea densă de relaţii comerciale între diferite comunităţi. Această reţea funcţiona independent de credinţele şi dorinţele conducătorilor locali, deoarece, în acele vremuri, traseele navale utilizate de comercianţi nu puteau fi dirijate de o manieră centralizată” (F.A.H.).

Proprietatea privată, numită, după Hayek, mai adecvat proprietate pluralistă (several property) sau, mai frecvent, numită la noi proprietate individuală/ personală, asigură o astfel de ordine, una adecvată unei cuprinzătoare plaje de interese personale.

Proprietatea pluralistă şi libertatea personală sînt interconexate, nu există libertate în absenţa proprietăţii individuale. Sînt elemente care au fundamentat civilizaţia în care trăim astăzi.

„Capacitatea individului de a decide singur modalitatea de utilizare a unor obiecte specifice, bazîndu-se doar pe propriile cunoştinţe şi aşteptări, precum şi pe cele ale grupului căruia i se poate alătura, depinde de recunoaşterea generală şi respectarea domeniului privat în care este liber să decidă, şi de o recunoaştere la fel de generală a modului în care dreptul asupra unor lucruri particulare poate fi transferat de la o persoană la alta. Precondiţia necesară existenţei unei astfel de proprietăţi, libertăţi şi ordini nu s-a modificat din vremea vechilor greci pînă în prezent: legea, în sensul regulilor abstracte, care permit oricărui individ să fie sigur în orice moment că deţine dreptul de a poseda orice lucru particular” (F.A.H.).

Roma a fost creatoarea unui sistem juridic de drept privat întemeiat pe concepţia absolută a proprietăţii personale. Declinul civilizaţiei romane, a primei ordini extinse a fost provocat prin instaurarea unei administraţii tot mai centralizate, care a abolit libera iniţiativă.

„Această succesiune de evenimente s-a repetat de nenumărate ori: o civilizaţie se poate răspîndi, însă, sub controlul unui guvern care preia controlul asupra activităţilor cotidiene, ea nu poate avansa. Se pare că, pînă în prezent, nu a putut apărea nici o civilizaţie avansată în absenţa unui guvern a cărui menire principală să fie protejarea proprietăţii individuale; în schimb, evoluţia şi dezvoltarea civilizaţiilor au fost întotdeauna inhibate de un guvern puternic. Un guvern suficient de puternic pentru a proteja indivizii contra violenţei face posibilă emergenţa unei ordini din ce în ce mai complexe, spontană şi fondată pe cooperarea voluntară. Totuşi, mai devreme sau mai tîrziu, el tinde să abuzeze de propria putere şi să abolească libertatea pe care pînă atunci o protejase cu scopul de a-şi întări presupusul grad superior de înţelepciune şi de a face astfel încît «instituţiile sociale să nu se dezvolte în mod haotic» (pentru a folosi o expresie caracteristică citată la rubrica «inginerie socială» în Fontana/ Harper Dictionnary of Modern Thought (1977))” (F.A.H.).

Ca exemplu, China imperială, care a făcut descoperiri şi mari progrese către civilizaţie (de la praful de puşcă la tipar etc.), e drept, în vremuri mai puţin aşezate, unde capacitatea de control centralizată a guvernului era relativ scăzută, a încremenit cu totul sub puternica guvernare imperială. Am putea adăuga şi Egiptul antic.

„Protejarea proprietăţii individuale, nu controlul ei de către guvern, a creat premisele creşterii reţelei dense de schimburi care a modelat ordinea extinsă.

Aşadar, nimic nu-i mai eronat decît credinţele convenţionale ale nenu­măraţilor istorici care văd în emergenţa unui stat puternic punctul culminant al evoluţiei culturale; de multe ori, el a marcat sfîrşitul acesteia. Din această perspectivă, cercetătorii istoriei vechi au rămas profund impresionaţi, şi, în aceeaşi măsură, induşi în eroare, de monumentele şi documentele lăsate de deţinătorii puterii politice; ei nu şi-au dat seama că veritabilii făuritori ai ordinii extinse erau cei care, creînd bogăţia ce a permis construcţia monu­mentelor, au lăsat dovezi mai puţin palpabile şi mai puţin ostentative ale realizărilor lor” (F.A.H.).

În absenţa recunoaşterii şi protejării proprietăţii personale, justiţia nu funcţionează şi nici posibilităţile de cooperare paşnică între indivizi, avînd drept rezultat crearea şi creşterea prosperităţii. „Hume a sesizat cu claritate legătura dintre aceste concepţii şi libertate, precizînd că libertatea deplină pentru toţi presupune restrîngeri egale ale libertăţii fiecăruia prin intermediul a ceea ce el numea cele trei legi fundamentale ale naturii «Stabilitatea proprietăţii, a transferului ei prin consimţămînt şi respectarea promisiunilor»” (F.A.H.).

Pentru Montesquieu, la originea răspîndirii civilizaţiei şi a comportamentului adecvat acesteia stau schimburile comerciale: „Acolo unde există comerţ, există moravuri civilizate”.

Schimburile comerciale la mari distanţe sînt atestate arheologic încă de acum treizeci de mii de ani, din paleolitic. Comerţul este mai vechi decît agricultura sau alte forme de producţie ciclică. Răspîndirea şi înfiinţarea de noi colonii greceşti şi feniciene au fost impulsionate de comerţ, iar viaţa în centrele mari culturale era direct dependentă de procesele de piaţă regulate, de schimburile comerciale.

„Este de presupus că teritoriile vag definite ale triburilor primitive erau conectate de multă vreme prin relaţiile comerciale dintre indivizi, bazate pe astfel de practici. Aceste relaţii personale reprezentau verigile succesive ale unui lanţ prin intermediul căruia cantităţi mici, dar indis­pensabile de aşa-zise «micro-elemente» erau transmise la mare distanţă. Acest lucru a permis apariţia unor ocupaţii sedentare, deci specializarea, în multe aşezări noi, proces ce a culminat cu creşterea în densitate a populaţiei. Astfel, s-a declanşat o reacţie în lanţ: o densitate crescută a populaţiei conducea la descoperirea de noi posibilităţi de specializare sau de diviziune a muncii, care, la rîndul ei, genera expansiunea demografică şi sporirea venitului pe cap de locuitor, făcînd posibile alte creşteri demografice; şi aşa mai departe” (F.A.H.).

Relaţia de schimb era practicată la nivel de individ, nu de întregul grup căruia îi aparţinea; doar el putea fi admis paşnic într-un alt spaţiu străin, dezvoltîndu-şi personal o cunoaştere la care cei din grup nu aveau acces.

„Schimbul nu se putea baza pe o cunoaştere comună, ci doar pe cunoştinţele personale şi distincte. Doar recunoaşterea crescîndă a proprietăţii pluraliste putea permite o astfel de utilizare a iniţiativei individuale. Navigatorii şi alţi comercianţi erau ghidaţi de dorinţele personale de cîştig; însă bogăţia şi ameliorarea nivelului de trai, înmulţirea populaţiei din oraşele natale, pe care ei le-au făcut posibile prin urmărirea profitului – mai curînd prin intermediul comerţului decît al producţiei – nu puteau fi prezervate decît prin descoperirea continuă a unor noi oportunităţi” (F.A.H.).

Hayek consideră că două erau condiţiile de prezervare a cutumelor şi inovaţiilor: „Mai întîi, se poate să fi existat anumite condiţii care să facă posibilă prezervarea de-a lungul timpului a practicilor ale căror beneficii nu erau întotdeauna sesizate. Apoi, probabil că grupurile care prezervau practicile în cauză dobîndeau cîştiguri evidente, cîştiguri ce le permiteau să se înmulţească mai rapid decît altele şi, în cele din urmă, să le elimine (sau să le absoarbă) pe cele ce nu urmau practici similare”.

Comerţul, pentru a concluziona, e mai vechi decît statul, aşa cum a apărut şi s-a dezvoltat pînă astăzi, el a generat expansiunea ordinii extinse care a proliferat atît timp cît statul şi-a păstrat atributele de apărător al proprietăţii personale.

Extinderea treptată a civilizaţiei şi ordinii extinse pînă în cele mai îndepărtate teritorii ale globului, una care ar putea părea organică, s-a întîmplat în fapt, prin intermediul indivizilor care se ghidează după practici tradiţionale şi reguli, nu după propriile instincte. Aceşti indivizi, comercianţi sau intermediari ştiu foarte rar (aidoma predecesorilor lor) nevoile individuale specifice pe care le satisfac. Nici nu au nevoie de o asemenea cunoaştere. Multe dintre aceste necesităţi nu vor apărea decît atît de tîrziu încît nimeni nu ar putea anticipa nici măcar tră­săturile lor generale (F.A.H.).

Deşi trăitor deja într-o ordine de piaţă extinsă care a permis înflorirea Atenei şi altor centre greceşti, Aristotel, în Politica, are o viziune cu totul opusă evoluţiei, statică, limitativă şi antievoluţionistă. Citim în capitolul VII, 4, cu uimire: „… O cetate cu o populaţie prea mică nu este autarhică, deşi o cetate «trebuie» să fie astfel. Apoi, una cu o populaţie prea mare este autarhică în nevoile sale, aşa cum este un neam, dar atunci ea nu mai este o cetate, deoarece constituţia ei este dificil de realizat. Căci cine va fi strategul unei mulţimi excesiv de mari, sau cine îi va fi crainic, de nu va avea «vocea» lui Stentor? Din acest motiv, cea dintîi cetate potrivită pentru o comunitate politică este în mod necesar cea compusă dintr-o mulţime suficient de mare pentru ca ea să fie mai întîi autarhică în vederea unei vieţi bune. Este chiar posibil ca această cetate să fie şi mai bună cu o mulţime mai mare, dar, aşa cum am spus, acest lucru este limitat.

Este aşadar evident că aceasta este limita optimă a cetăţii: excesul care conduce la o viaţă autarhică înseamnă o mulţime atît de numeroasă încît să poată fi cuprinsă cu privirea. Aşadar, lucrurile să rămînă stabilite astfel în privinţa mărimii cetăţii”.

Aceeaşi opinie şi despre întinderea teritoriului (VII, 5): „Pe urmă, tot aşa cum am spus că populaţia unei cetăţi trebuie să poată fi cuprinsă cu privirea, tot aşa este şi cu teritoriul. Căci un teritoriu care poate fi cuprins cu privirea poate fi apărat uşor. Apoi, aşezarea cetăţii, conform opţiunii noastre, trebuie să fie într-o bună raportare atît faţă de teritoriu cît şi faţă de mare. O regulă a fost deja enunţată: ea trebuie să aibă acces la toate locurile din teritoriu, pentru a putea fi apărată. Cealaltă «regulă»: prin el să poată fi transportate cu mare uşurinţă roadele realizate, lemnul pentru construcţii şi cele «necesare» pentru vreo altă lucrare care s-ar întîmpla să se ivească pe teritoriul ei”.

Aplicarea regulilor ordinii restrînse, aristotelice, în care morale erau doar rezultatele altruiste şi nocive acţiunile întreprinse în interes personal, au fost preluate şi argumentate de Toma d’Aquino în secolul al XIII-lea, gîndirea Stagiritului devenind doctrina oficială a Bisericii, doctrină care condamna perceperea de dobînzi, dispreţuia profitul etc.

David Hume este între primii care, în sec. XVIII, a înţeles că ordinea extinsă, piaţa permite furnizarea unui serviciu cuiva, în absenţa unei legături efective cu respectivul. Era o structură care prin virtuţile ei permitea, remarca Hume, inclusiv celor răi, să acţioneze în interes public.

În fapt, viziunea aristotelică, animistă şi infantilă asupra societăţii stă la baza gîndirii socialiste.

Elementele care au refuzat de plano valorile şi instituţiile care au asigurat emergenţa ordinii extinse, Hayek le-a numit constructivism sau scientism: „Constructivismul a fost punctul de plecare al unui demers de cercetare pe care l-am derulat timp de şase decenii, demers prin intermediul căruia am încercat să demonstrez că această viziune este una eronată, că reprezintă o teorie complet greşită despre ştiinţă şi raţionalitate, prin care raţiunea este abuzată, şi, ceea ce este mai important din punctul nostru de vedere, că o asemenea concepţie conduce inevitabil la o interpretare eronată a naturii şi emergenţei instituţiilor umane. Această interpretare face ca, în numele raţiunii şi al celor mai importante valori ale civilizaţiei, moraliştii să ajungă să pună preţ pe mediocritate şi să-i stimuleze pe oameni să-şi satisfacă nevoile primitive”.

Deşi falsă din punct de vedere teoretic, concepţia constructivistă domină la nivelul majorităţii oamenilor de ştiinţă, scriitorilor, diverşilor formatori de opinie. Ei consideră regulile morale de conduită un produs al raţiunii. O puternică provocare, o sfidare la adresa ordinii extinse îşi are originea în gîndirea şi opera lui Jean Jacques Rouseau. „Melanjul seducător al ideilor sale a ajuns să domine gîndirea «progresistă» şi i-a făcut pe mulţi să uite că libertatea ca instituţie politică nu era rezultatul luptei oamenilor pentru eliberarea de sub imperiul necesităţilor, ci al încercării de a li se recunoaşte un domeniu individual cunoscut şi sigur. El i-a făcut pe oameni să uite că regulile de conduită constrîng prin însăşi natura lor, că ordinea socială este produsul lor şi că, limitînd gama mijloacelor pe care orice ins le poate utiliza pentru a-şi atinge ţelurile, ele sporesc gradul de diversitate a obiectivelor pe care oricine le poate viza cu succes.

Rousseau a fost cel care, scriind pe primele pagini ale Contractului social că «omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanţuri» şi că el trebuie eliberat de orice constrîngere «artificială», a făcut din sălbatic un veritabil erou al intelectualilor progresişti;tot el incita oamenii să respingă constrîngerile cărora ei le datorau productivitatea şi numărul lor mare, şi a făurit o concepţie despre libertate ce a devenit cel mai mare obstacol în calea dobîndirii ei. După ce afirmase că instinctul animalic era un ghid mai potrivit pentru coordonarea oamenilor decît tradiţia sau raţiunea, el inventa printre altele fictiva voinţă a poporului sau «voinţa generală», prin intermediul căreia «poporul devine o singură fiinţă, un individ» (Social Contract, I, ii) şi Popper, 1945/1966, II, 54). Fără îndoială, aceasta este principala sursă a infatuării fatale a raţionalismului modern, care ne promite că ne va conduce într-un paradis în care instinctele noastre naturale şi nu ţinerea lor sub control, dobîndită prin învăţare, ne vor permite să stăpînim lumea, aşa cum ne spune Geneza să procedăm”.

În realitate sălbaticul are libertatea cu totul limitată, fiind dependent de grupul din care era parte şi care-i restrîngea pînă la anulare sfera de decizie. Decizie posibilă doar pe măsura emergenţei proprietăţii personale.

„… Nu există nici o urmă de îndoială că strigătul de indignare al lui Rousseau a fost eficient şi că, de-a lungul ultimelor două secole, el a zdruncinat civilizaţia. Oricît de iraţional ar fi, el a atras atenţia progresiştilor sugerînd în spirit cartezian că noi putem utiliza raţiunea pentru a obţine şi justifica recompensa directă solicitată de instinctele proprii. După ce Rousseau a deschis posibilitatea intelectuală de a respinge constrîngerile culturale, de a legitima dreptul la «libertate» în raport cu constrîngerile care, de fapt, permiseseră existenţa libertăţii, după ce a numit acest atac la adresa fundamentelor libertăţii drept «eliberare», proprietatea a devenit din ce în ce mai suspectă, nefiind recunoscută în aceeaşi măsură ca jucînd un rol-cheie în apariţia ordinii extinse. Mai degrabă, s-a considerat din ce în ce mai des că regulile legate de delimitarea şi transferul proprietăţii pluraliste, puteau fi înlocuite prin decizia unei autorităţi centrale”.

Proprietate, cu un rol esenţial în apariţie civilizaţiei, în secolul trecut a devenit un subiect tabu, pentru progresişti proprietatea fiind, în siajul gîndirii unor Saint-Simon şi Marx, drept sursa necinstită a veniturilor nemuncite.

„…Provocările la adresa proprietăţii şi a valorilor tradiţionale nu vin numai dinspre discipolii lui Rousseau: o parte a originilor lor, poate cea mai importantă, provine din religie. Mişcările revoluţionare ale acelei epoci (socialismul raţionalist, apoi comunismul) au contribuit la revigorarea vechilor tradiţii eretice, care incitau la revolte împotriva instituţiilor fundamentale – proprietatea şi familia –, revolte conduse în trecut de gnostici, maniheişti, bogomili şi cathari. În secolul al XIX-lea, aceşti eretici dispăruseră, însă nenumărate alte religii revoluţionare noi direcţionau o bună parte a ardorii lor împotriva proprietăţii şi familiei, făcînd apel la instinctele umane primitive contra restricţiilor impuse de acestea. Aşadar, revolta împotriva proprietăţii şi familiei nu s-au limitat la socialişti” (F.A.H.).

Corectitudinea politică, multiculturalul, globalizarea şi cosmetizarea marxismului sub marca diverselor manifestări de stînga, „umanitare” şi care au ca ţintă desfiinţarea familiei, proprietăţii valorilor tradiţionale etc. sînt o confirmare a continuităţii ideilor socialiste – alte măşti, aceeaşi piesă.

„… Sistemul moral, incluzînd, în special, instituţiile proprietăţii, ale libertăţii şi justiţiei (sintetic, cum ar spune C.S. Lewis, tao) nu este rezultatul raţiunii umane, ci un dar distinct la care omul ajunge prin intermediul evoluţiei culturale – vine în contradicţie cu principalele concepţii din secolul al XX-lea. Influenţa raţionalismului a fost atît de profundă şi de răspîndita încît, la modul general, cu cît o persoană este mai educată şi mai inteligentă, cu atît ea este dispusă nu doar să aibă o atitudine raţionalistă, ci şi sa apere concepţiile socialiste (indiferent dacă are sau nu o înclinaţie doctrinară suficientă pentru a plasa aceste concepţii sub o etichetă explicită, inclusiv cea de «socialistă»). Cu cît urcăm pe scara inteligenţei, cu cît discutăm mai mult cu intelectuali, cu atît descoperim mai multe convingeri socialiste. De obicei, raţionaliştii sînt inteligenţi şi au mai ales preocupări intelectuale; or, intelectualii inteligenţi au tendinţa de a fi socialişti” (F.A.H.).

E o tentaţie de înţeles la cei care pornesc de la premisa că toate avantajele, ofertele şi disponibilităţile civilizaţiei noastre sînt datorate prioritar unui proiect deliberat şi nu tradiţiilor, proprietăţii, ordinii extinse şi că printr-o mai aplicată reflecţie inteligentă este posibilă eliminarea aspectelor indezirabile, însă o astfel de tentaţie are şi efecte nefericite. „Consecinţele sînt deosebit de periculoase – atît din perspectiva raţiunii, cît şi din cea a moralei – atunci cînd preferinţa nu atît pentru produsele reale ale raţiunii, cît pentru această tradiţie convenţională a raţiunii, îi determină pe intelectuali să ignore limitele teoretice ale raţiunii, să desconsidere informaţia ştiinţifică şi istorică, să ignore ştiinţele biologice şi ştiinţele socio-umane cum ar fi economia, să denatureze informaţiile despre originea şi rolul regulilor noastre morale tradiţionale.

Aidoma altor tradiţii, tradiţia raţiunii este învăţată, nu înnăscută. Ea însăşi se situează între instinct şi raţiune; or, această tradiţie a raţiunii şi adevărului evidente trebuie de asemenea analizată cu mare atenţie” (F.A.H.).

Vinovaţi de această situaţie nu sînt punctual oamenii de ştiinţă, ci, cum i-a numit Hayek, comercianţii de idei la mîna a doua: „profesori, jurnalişti şi personalităţi publice, care, însuşindu-şi cîteva rumori din zona ştiinţei, s-au autoproclamat reprezentanţi ai gîndirii moderne, persoane superioare din punctul de vedere al virtuţilor morale şi al cunoştinţelor prin comparaţie cu cei care-şi păstrează stima pentru valorile tradiţionale, persoane a căror îndatorire este aceea de a oferi idei noi publicului – şi care, pentru a face ca acestea să pară noi, iau în derîdere tot ceea ce este convenţional. Pentru asemenea inşi, din cauza poziţiei ocupate, «noutatea» sau «noutăţile» nu adevărul, devin principalele valori, deşi nu aceasta este intenţia lor şi cu toate că ceea ce oferă nu este nici nou, nici adevărat. Mai mult decît atît, ne-am putea întreba dacă nu cumva ei se lasă inspiraţi uneori de resentimentul care-i animă pe cei care, ştiind mult mai bine decît oricine ce este de făcut, sînt mult mai prost plătiţi decît cei ale căror directive şi activităţi ghidează activităţile cotidiene ale lumii”.

Sîntem martori, la orice oră din zi şi din noapte, pe ecranele Tv, în general în mass-media să vedem şi să auzim diverşi analişti politici, economici, sociali, educaţionali şi culturali specialişti în datul cu părerea, evident lipsiţi de expertiză, dar omnipotenţi „formatori de opinie”.

Pentru a evidenţia lanţul de erori ale constructivismului, Hayek redă cîteva definiţii din Fontana/ Harper Dictionary of Modern Thought (1977): „raţionalismul neagă acceptarea credinţelor fondate pe altceva decît pe experienţă şi raţionament, deductiv sau inductiv. Empirismul susţine că afirmaţiile ce pretind că exprimă cunoaştere se limitează la cele justificate prin experienţă. Pozitivismul este concepţia conform căreia întreaga cunoaştere veritabilă are caracter ştiinţific, în sensul că ea descrie coexistenţa şi succesiunea fenomenelor observabile. În sfîrşit, utilitarismul consideră că «plăcerea şi durerea cuiva afectat de ele drept criteriu al acţiunii juste»”.

Toate sînt practic declaraţii de încredere în ştiinţa modernă şi în filosofia ştiinţei, precum şi declaraţiile de război împotriva tradiţiei morale. Aceste declaraţii, definiţii, postulate au creat impresia că merită să credem doar în ceea ce este justificabil din punct de vedere raţional, demonstrabil prin experimentare şi observabil, că doar plăcerea poate declanşa o acţiune, că orice altceva trebuie respins. La rîndul său, acest lucru conduce direct spre teza conform căreia principalele tradiţii morale create de cultura noastră, dar care nu pot fi demonstrate în vreun fel şi care sînt dezagreabile de multe ori, nu merită să fie acceptate; în plus, misiunea noastră ar trebui să fie aceea ca, folosindu-ne de cunoaşterea ştiinţifică, să construim o nouă morală: morala socialistă (F.A.H.).

Ceea ce nu acceptă constructiviştii este adevărul că în anumite domenii există limite ale cunoaşterii, inclusiv a capacităţii de pătrundere a minţii noastre.

Moralitatea şi ordinea extinsă în opinia constructiviştilor impun constrîngeri de neacceptat libertăţii noastre – inclusiv celei de a ne manifesta după bunul plac.

„… Tradiţia morală pare împovărătoare pentru unii; însă trebuie să evidenţiem din nou avantajele pe care ea ni le oferă şi să indicăm soluţiile alternative. Cred că toate binefacerile civilizaţiei, de fapt, însăşi existenţa noastră, depind de capacitatea noastră de a suporta povara tradiţiei. Aceste binefaceri nu «justifică» în nici un fel povara. Însă alternativele sînt sărăcia şi foametea” (F.A.H.).

Refuzînd respectarea şi urmarea tradiţiei morale, refuzăm practic premisele care au edificat şi consolidat civilizaţia noastră, act cu consecinţe, în final, dezastruoase.

Vom da un citat mai larg, dar cît se poate de lămuritor: „Libertatea presupune ca individul să-şi poată urmări propriile obiective: în timp de pace, omul liber nu mai este legat de finalităţile concrete ale comunităţii sale. O asemenea libertate de decizie individuală a fost posibilă prin delimitarea unor drepturi personale distincte (spre exemplu, drepturile de proprietate) şi prin trasarea domeniilor în cadrul cărora fiecare îşi poate utiliza mijloacele pentru a-şi atinge finalităţile, practic, prin precizarea unei sfere recognoscibile, libere, pentru fiecare ins. Acest lucru este extrem de important, deoarece a deţine ceva personal, oricît de puţin, reprezintă baza pe care se poate forma o personalitate distinctă şi se poate crea o sferă distinctă în interiorul căreia pot fi urmărite scopurile individuale.

Însă, din această perspectivă, s-a creat o confuzie foarte răspîndită, conform căreia este posibilă existenţa unei libertăţi fără constrîngeri. O asemenea concepţie se regăseşte într-o remarcă atribuită lui Voltaire, şi anume «sînt liber atunci cînd fac ceea ce vreau», în afirmaţia lui Bentham conform căreia «orice lege este ceva rău, deoarece orice lege restrînge libertatea» (1789/1887, 48), în definiţia pe care Bertrand Russell o dă libertăţii, văzută drept «absenţa oricărui obstacol în calea realizării dorinţelor noastre» (1940, 251), şi în nenumărate alte texte. Dintr-o asemenea perspectivă, libertatea în general este imposibilă, deoarece libertatea fiecăruia ar intra în conflict cu libertatea nelimitată, adică, absenţa constrîngerilor, a celorlalţi.

De aceea, trebuie să ştim cum puteam asigura cea mai mare libertate posibilă pentru fiecare dintre noi. Aceasta poate fi asigurată prin restrîngerea uniformă a libertăţilor personale prin intermediul regulilor abstracte, care înlătură coerciţia arbitrară sau discriminatorie din partea altor indivizi, şi care interzic fiecăruia să transgreseze sfera liberă a oricărei alte persoane. Pe scurt, scopurile concrete comune sînt înlocuite cu reguli abstracte comune. Guvernul este necesar doar pentru a impune respectarea acestora şi pentru a-i proteja pe indivizi împotriva coerciţiei sau a încălcării domeniului personal din partea altora. Dacă impunerea acestor scopuri concrete comune înseamnă sclavie, supunerea la reguli abstracte comune (oricît de împovărătoare ar părea) repre­zintă cadrul celei mai extinse libertăţi şi diversităţi cu putinţă. Deşi de multe ori se consideră că o asemenea diversitate aduce cu sine haosul ce ameninţă ordinea relativă pe care o asociem civilizaţiei noastre, în realitate, cu cît diversitatea este mai mare, cu atît ordinea funcţionează mai bine. De aceea, tipul de libertate posibilă prin acceptarea regulilor abstracte ar putea să pară, în contrast cu eliberarea de constrîngeri şi pentru a folosi cuvintele lui Proudhon, drept «mama, şi nu fiica ordinii».

De fapt, nu avem nici un motiv să ne aşteptăm ca selecţia prin evoluţia practicilor obişnuite să producă fericire. Accentul pus pe fericire vine din partea filosofilor raţionalişti, care considerau că trebuia găsit un motiv raţional care să poată justifica alegerea unei morale pentru oameni, iar că acest motiv putea fi căutarea deliberată a fericirii. Însă întrebarea legată de motivul conştient pentru care oamenii au adoptat morala este la fel de eronată ca aceea legată de motivul conştient pentru care ei au decis să recurgă la raţiune.

Însă, nu putem ignora posibilitatea ca ordinea evoluată în care trăim să ne ofere posibilitatea de a fi fericiţi într-o măsură egală sau chiar mai mare decît ordinile primitive, compuse dintr-un număr mult mai redus de indivizi (ceea ce nu înseamnă că respectiva posibilitate poate face obiectul unor calcule raţionale). O bună parte a «alienării» sau a nefericirii din lumea modernă provine din două surse: una îi priveşte mai ales pe intelectuali, cealaltă, pe toţi beneficiarii abundenţei materiale. Prima este o concepţie care consideră drept nefericită viaţa în interiorul unui sistem care nu satisface criteriile raţionaliste de control conştient. Astfel, intelectualii, de la Rousseau pînă la unii repre­zentanţi ai gîndirii franceze şi germane, precum Foucault şi Habermas, aderă la această viziune considerînd că alienarea este inerentă în orice sistem în care ordinea este impusă indivizilor fără acordul lor conştient; în consecinţă, discipolii lor tind să considere că civilizaţia este insuportabilă, prin definiţie, s-ar putea spune. În al doilea rînd, persistenţa sentimentelor instinctuale de altruism şi solidaritate îi supun pe cei ce respectă regulile impersonale ale ordinii extinse unei aşa-zise «conştiinţe»; în acest context, dobîndirea succesului material este însoţită de sentimente de culpabilitate (sau «conştiinţă socială»). De aceea, inclusiv într-un mediu caracterizat prin abundenţă există nefericire, care provine nu doar din sărăcia periferică, ci şi din incompatibilitatea dintre instincte şi raţiune, pe de o parte, şi ordinea al cărei caracter este în mod evident «non-instinctual» şi «extra-raţional»”.

Nu doar păcatele alienării sînt vizate, ci sînt afirmate şi revendicările ce urmăresc eliberarea de sub poverile civilizaţiei, o eliberare devastatoare pentru viitorul civilizaţiei şi omenirii în întregul ei. O bună comparaţie cu buna funcţionare a ordinii extinse, în care un set minim se reguli îi asigură menţinerea şi perpetuarea, este în circulaţia autovehiculelor, unde, respectîndu-se întocmai regulile de deplasare, se evită accidentele, fiecare urmîndu-şi calea şi propriul interes – libertatea lui fiind totuşi „constrînsă” de aceste reguli, în absenţa cărora şoselele ar fi pline de uriaşe mormane de fiare rezultate în urma ciocnirilor vehiculelor în fiecare ar circula fără nici un obstacol în calea realizării dorinţelor proprii de a stabili după pofta inimii pe unde şi cum să se deplaseze.

Munca, responsabilitate, respectarea înţelegerilor contractuale, a promisiunilor, asumarea riscurilor, onestitatea, disciplina, întreaga armătură morală a tradiţiei, în numele eliberării se urmăreşte a fi anihilate, fără să se înţeleagă că rezultatul ar fi distrugerea definitivă a condiţiilor care au făcut posibilă apariţia civilizaţiei şi întoarcerea, drept consecinţă,  la tribalism, la depopulare, foamete, sălbăticie…

Revista indexata EBSCO