May 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrţilor

Maria Elena Cuşnir, Orele toamnei, editura Opera Magna, Iaşi, 2015, 136 p. Prefaţă de Adrian Dinu Rachieru.

Evadînd din poezie, prin jurnal, ajungînd la roman, Maria Elena Cuşnir, dovedeşte că este posesoarea unei mari rezerve de trăiri artistice emoţionante, pe care reuşeşte să şi le exprime în paginile scrise cu multă căldură, chiar cu delicateţe. Orele toamnei este un microroman scris cu har, pentru că trebuie menţionat faptul că autoarea are multă predispoziţie pentru exprimarea în proză. Este scris cu colţul inimii, pentru că unul dintre personajele feminine este, de fapt mama sa, iar altul este însăşi autoarea. S-ar putea spune, pe drept cuvînt, că este o proză autobiografică, deci o cunoaştere şi mai exactă a comportamentului personajelor şi a descrierii locurilor. Cartea Orele toamnei nu-şi propune să fie un roman cum nu s-a mai scris, ci un roman cu şi despre viaţa aşa cum a fost trăită. Binele şi răul alternează, cu discreţie, ca două talere de balanţă, prin cele două personaje principale, dar şi prin celelalte, care, deşi sînt în plan secund, totuşi au o importanţă covîrşitoare în derularea acţiunii. Firi cu totul şi cu totul opuse., cu moduri de viaţă diferite de a aprecia viaţa, cele două surori vitreg: Zamfira şi Letiţia, încearcă, pe cît posibil, să se completeze reciproc şi asta nu numai pentru a salva aparenţele, deşi, dintr-o anumită mîndrie una dintre ele nu este dispusă să recunoască sinceritatea celelalte. Scris în maniera lui Cezar Petrescu, cu o anume arborescenţă a acţiunii ce se desfăşoară pe mai multe planuri, microromanul Orele toamnei radiografiază, cu minuţiozitate şi multă atenţie, viaţa dintr-un sat maramureşean şi a împrejurimilor, construind o lume şi descriind o lume trecută în umbra amintirilor. Romanul Mariei Elena Cuşnir este o adevărată lecţie de morală şi de etică comportamentală a unor personaje care au ştiut să fie şi să rămînă cu coloana vertebrală nefracturată, cu statutul moral nepătat, indiferent de situaţiile care au năvălit peste ei, devenind pentru familie, dar şi pentru cei din jur, adevărate repere de conduită. Zilele albe şi zilele negre din viaţa acestei familii pe care o zugrăveşte cu mult har s-au succedat în aceeaşi tonalitate şi mai ales în aceeaşi demnitate comportamentală. ”O carte caldă, scrisă înspre final din unghiul de trăire al Letiţiei, Orele toamnei, confirmă, deopotrivă, harul autoarei şi convingerea ei că trecutul retrăieşte în noi, meritînd a fi reînviat”, spune, în prefaţa la această carte, criticul şi istoricul literar Adrian Dinu Rachieru. Şi Maria Elena Cuşnir chiar asta realizează în acest microroman: reînvie trecutul, încercînd să dea o nouă şansă a reînnoirii amintirilor, într-o rostogolire atemporală şi, astfel, continuînd să-i facă pe eroii cărţii să-şi depene viaţa chiar şi de dincolo, să nu treacă în uitare definitivă. Sensibilitatea, sinceritatea, demnitatea dar şi altruismul sînt unele dintre multele sentimente ce pun stăpînire pe cititor. Viaţa patriarhală dintr-o lume trecută în amintiri o face pe autoare să folosească epicul liric. Să-şi deruleze poveştile adunate în timp, dar şi amintirile într-un mare ghem, al cărui fir se aseamănă atît de mult cu cel al Ariadnei, conturînd o lume gata să se renască fie şi numai în sufletul autoarei şi cel al cititorilor. Atîta timp cît amintirile nu ne părăsesc, cu siguranţă că şi acea lume patriarhală este cu noi şi printre noi. Avem, din ce în ce mai mult, nevoie de literatură de asemenea factură ca acest microroman scris de Maria Elena Cuşnir pentru a şti că trecutul este prezent şi viitor.

 

Ion Muscalu, Umbra lui Bogdan Vodă (Nunta cneaghinei Muşata), editura Danaster, Iaşi, 2015, 268 p. Prefaţă semnată de Alexandrina Cernov. O Predoslovie a autorului şi un Glosar, foarte util.

Ion Muscalu este unul dintre foarte puţinii prozatori români contemporani care îşi alege subiectele literaturii pe care o scrie din trecutul îndepărtat, dar şi glorios al frămîntatei istorii a Moldovei, din faptele de vitejie ale domnitorilor şi ale ctitorilor de neam şi de credinţă, creştin ortodoxă, pe acest teritoriu.

Avîndu-l drept maestru pe Mihail Sadoveanu, Ion Muscalu cercetează, pînă la amănunt, cele arhive, şi străbate, cu pasul, locurile pe care urmează să le prezinte drept decor al prozelor sale.

Ce reuşeşte, în primul rînd, prozatorul Ion Muscalu să-i provoace cititorului? Transpunerea în timp şi spaţiu, inducerea acestuia într-o lume aparte, o lume aparent dispărută. Spun că doar aparent dispărută pentru că din prozele lui se subînţelege că fiecare palmă de pămînt de aici îşi dezvăluie povestea sa, misterul său, legendele sale. Cititorul romanelor sale, dar şi al acestuia, în mod special, Umbra lui Bogdan Vodă… se poate considera chiar participant activ, ca într-un film tridimensional la întreaga poveste.

Pantele domoale, line sau abrupte, de sub munte, cocoşii de munte şi de mesteacăn, vulturului auriu sau acvila, îşi amestecă existenţa cu frumoasele femei ale locului, femei şi fete care ştiu a mînui, la sărbători, hora, iar în rest, vatala, iar bărbaţii, tinerii şi cei în floarea vîrstei, sînt dîrzi şi vrednici în toate. Acţiunea romanului începe, cumva, prin anul 1214, cînd craiul Andrei al II-lea al Ungariei participă la o vînătoare regală în codrii Maramureşului, şi fiind impresionat de ţinuturile de aici, dar şi de locuitorii vrednici, plăcîndu-i atît de mult aceste locuri, i-a numit pe localnici străjeri ai codrilor, încheind cu ei un tratat de… vasalitate, dar fără a se amesteca în trebile din lăuntru.

Se simte în proza lui Ion Muscalu o adevărată plăcere a detaliilor, o bucurie a descrierilor, ceea ce dă multă savoare paginilor scrise de el. Personajele au marea calitate de a fi chiar vii, palpabile, pregătite oricînd să sară dintre pagini şi să facă o conversaţie sfătoasă, în graiul vremurilor, cu cititorul, ceea ce este un mare merit al prozatorului. Ele, personajele, au comportamentul exact ca în viaţa de toate zilele, semn că autorul nu doar narează faptele pe care le descrie, dar le şi însufleţeşte.

Proza lui Ion Muscalu, în general, şi aceasta din romanul Umbra lui Bogdan Vodă (13579 – 1367) – Nunta cneaghinei Muşata, în mod cu totul special, abundă în prezentarea, în detaliu, a locurilor pe care personajele le străbat, detalii care de care mai frumoase şi mai interesante, încît dacă cineva şi-ar propune, ar putea, cu uşurinţă, cartografia această parte de ţară, realizînd o hartă, aproape exactă a ţinuturilor din acea vreme. Personajele devin ele însele creatoare de literatură în creaţia lui Ion Muscalu prin modul laborios al discursului, prin diplomaţia cu care se exprimă, printr-o anume şiretenie chiar, prin modul arborescent de a-şi construi discursul, conturînd nu numai trăiri, ci surprinzînd şi imagini aproape feerice, imagini de o frumuseţe cotropitoare.

De aceea trebuie menţionat faptul că proza lui Ion Muscalu are un caracter cinematografic.

Proza lui Ion Muscalu deşi arborescentă, se lasă citită cu multă uşurinţă, chiar dacă abundă în arhaisme, cuvinte vechi, demult trecute într-o aparentă uitare. Aceste cuvinte se smulg, ţîşnesc din sipete şi dau buzna în faţa ochilor cititorului, aducînd, în suflete, scene din zbuciumata istorie a Moldovei.

Dintru început, sînt surprinse cu multă măiestrie şi acurateţe, aproape picturală, universuri care se suprapun şi conturează întreaga poveste.

Citind paginile acestui roman ai sentimental că treci cu palma şi cu ochiul, peste o mare statuie, şi descoperi începuturile formării statului Moldova, aşa cum de pe statuia lui Traian din Roma poţi vedea şi descoperi întreaga istorie a Daciei.

Nunta pe care o are drept ţintă autorul este de fapt pretextul de a descrie contopirea celor două ţări: Ţara Maramureşului şi Ţara Bucovinei, şi apoi cu Ţara Moldovei centrale, pînă la tîrgul Ieşilor, într-un tot, formînd boţul de aur, ce înseamnă viitoarea Moldovă mare, a lui Alexandru cel Bun şi, mai ales, a lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, odată cu înălţarea la tron a lui Alexandru cel Bun, atunci cînd Moldova devine un stat puternic şi important pe harta Europei.

Acestea au fost începuturile, ne lasă Ion Muscalu să înţelegem, acestea au fost zvîcnirile şi plămădirea unei ţări înfloritoare, cu bucurii şi necazuri, cu petreceri şi cu lupte, cu prietenii şi vicleşuguri. Toate acestea constituie o lume pe care autorul o retrezeşte la viaţă şi pe care ne ajută să o descoperim, să o cunoaştem, să ne-o însuşim, şi pe care să o dăruim urmaşilor noştri spre a nu fi uitată.

Ar trebui menţionat în mod cu totul aparte importanţa Glosarului de la finalul cărţii, instrument de lucru de o reală importanţă şi pentru înţelegerea unor expresii sau cuvinte, dar şi pentru posibilitatea cititorului de a se familiarizeze cu limbajul vremii, ca să nu-i spun arhaic. În prefaţa cărţii, Academician Alexandrina Cernov de la Universitatea din Cernăuţi surprinde pasiunea autorului pentru istorie, dar şi darul povestirii, spunînd, pe drept cuvînt, că acest roman este: o provocare la o relectură mai profundă a istoriei noastre. Fără a fi un roman de capă şi spadă, romanul lui Ion Muscalu este un roman în care mînuirea sabiei era nu numai o plăcere ci mai ales o necesitate.

 

Diana Vrabie şi Maria Abramciuc, Kafka sau alegoria omului modern, editura Chişinău, Chişinău, 2015, 290 p.

Despre Kafka, unul dintre marii prozatori europeni, dacă nu chiar mondiali, s-au scris nenumărate studii, s-au făcut extrem de multe interpretări, aşa cum reiese şi din ampla bibliografie pe care cele două autoare o ataşează la finalul cărţii. Criticii literari au străbătut Labirintul kafkian, evidenţiind în primul rînd metamorfoza de la o proză de tip eminamente epic la aceea de natură psihologică, de la logicul epic la psihologicul epic, în care problema existenţială primează. O nouă carte despre Kafka aproape că te face să te întrebi: Oare ce s-ar putea spune despre acest prozator şi nu s-a spus încă? Diana Vrabie şi Maria Abramciuc au detectat o breşă spre a putea pătrunde în lumea kafkiană, şi mai ales au detectat un exilat în singurătatea sinelui, aşa cum se intitulează şi un capitol al acestei cărţi, carte ce este, mai întîi de toate o carte de ştiinţă şi apoi una de informare, de acomodare a cititorului şi de racordare la subiect. Referindu-se la proza lui Kafka, Nicolae Balotă o defineşte astfel: o fiinţă spirituală care, căutînd să cuprindă o lume, se caută pe sine. Cred că de la această aserţiune au purces şi cele două autoare spre scrierea acestei cărţi, pe care încerc, cît de cît, să o prezint. Autoarele, profesori la Universitatea Alecu Russo, din Bălţi, sînt preocupate în primul rînd de latura ştiinţifică şi apoi de cea de popularizare a acestui prozator, încercînd să detecteze universuri mai puţin cercetate de predecesori. Apelînd, aşa cum am spus, la o bibliografie extrem de generoasă, ele au reuşit să detecteze notele personale ale caracterologiei kafkiene, ale atmosferei pragheze din romanele Castelul şi Procesul, şi să impună cititorului acestei cărţi un Kafka, să construiască Alegoria omului modern. A fost Kafka preocupat de această perspectivă psihanalitică sau psihanaliza a mers pe urmele prozei kafkiene, ca şi cum scriitorul ar fi fost călăuza? La această întrebare încearcă Diana Vrabie şi Maria Abramciuc să de un răspuns doct, evidenţiind Textualizarea absurdului dominatoriu în proza lui Kafka. Aşa cum spun ele, Kafka devine vinovatul fără vină, în aceste lumi reale şi lumi fictive pe care le construieşte în marile sale capodopere antume şi postume, dar mai ales în jurnalele lui, publicate după 1924, anul decesului, începînd cu anul 1925. Fiind şi un suport de curs universitar, cartea Kafka sau alegoria omului modern are rolul de a aduce o bogată bibliografie, ceea ce ajută pe cei care o studiază, pe iubitorii prozei kafkiene, deschizînd totodată nu drumuri largi, dar măcar discrete porţi spre lumea, aşa cum spuneam, reală şi ireală a romanelor lui Kafka, despre care Auden spunea că este un Dante al secolului al XX-lea, iar pe care Vladimir Nabokov îl considera cel mai mare scriitor german şi unul dintre cei mai mari scriitori europeni ai timpurilor noastre. Deşi nu pot accepta, din principiu afirmaţiile emise, totuşi le-am amintit pentru a demonstra aprecierea de care s-a bucura în timpul vieţii, Kafka, dar şi după trecerea în eternitate. Nu accept pentru că în literatura germană se manifesta, în acelaşi timp, şi Thomas Mann, iar între scriitorii europeni era Lev Tolstoi. Dar aceasta e o altă chestiune. Diana Vrabie şi Maria Abramciuc pun un accent deosebit şi pe literatura mai puţin cunoscută a lui Kafka, şi anume multele pagini de jurnal sau scrisori, ceea ce are darul de a contura şi mai puternic o asemenea personalitate.

 

Dumnitru Brăneanu, Gînduri din inima apei, editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015, 132 p. Ediţie bilingvă, româno-engleză. Traducerea în limba engleză realizată de Maria Zavati Gardner şi John Edward Gardner.

Ştiu că voi fi în gîndul tău/ Zbor de fluture al amiezii se auto caracterizează Dumitru Brăneanu, şi cred că nu greşeşte. Poezia sa este mereu un zbor planat al fluturelui/ îngerului peste umbra de lumină a poetului, trecerea peste grădina sufletului „pîrjolit de arşiţa aşteptărilor”. Calmă, fără stridenţe şi asperităţile de care se bucură multe dintre scrierile unor confraţi, dispuşi să atragă neapărat atenţia unor aşa zis critici literari, dispuşi să arate cît de deştepţi sînt ei, lasă asemenea modalitate de a scrie, fără grohotişurile lingvistice, cele mai multe neavenite la care apelează unii şi alţii, poezia lui Dumitru Brăneanu se vrea adesea, şi chiar reuşeşte să fie, acel pansament pentru suflet, aplicat cu discreţie şi tandreţe în Edenul dulcilor iluzii materiale şi imateriale, reale sau, cel mai adesea, iluzii. La el tăcerea e frăgezită de aşteptare pentru că: Întotdeauna cineva întîrzie,/ întotdeauna cineva rămîne singur,/…/ într-un colţ de pleoapă tristă şi simte cum: O lacrimă caldă/ cade din poem. Fără a fi liricoid şi nici lacrimogen, Dumitru Brăneanu îşi construieşte, în această carte, Gînduri din inima apei, un univers liric, propriu, cu multă emoţie în versuri căci: lumina intră-n suflet, acolo unde îşi caută loc de adăpost. Voi cita, spre exemplificare, un frumos poem, în care se regăseşte din plin şi, ceea ce e meritoriu, această carte, transmite starea lui lirică şi cititorului: Gînduri rătăcesc/ prin curgerea sîngelui/ rosturile vieţii/ s-au dus/ cocori pe cerul amintirii/ hieroglifele paşilor tăi/ hrănesc neliniştea şi nu ştiu bine ce sînt:/ toamnă pe alei străine/ sau ger,/ al risipirii către moarte. („Hieroglifele paşilor tăi”). Această risipire o adună Dumitru Brăneanu în Gînduri din inima apei întocmind un adevărat atlas al drumului, mai mereu, spinos spre fericire. Aşa cum spuneam, poemele sale, calme, aşezate, temeinice, sînt un bun balsam pentru fluturii/îngeri, pentru sufletele răvăşite, atunci cînd obosiţi Ochii tăi/torc lumină/ cotrobăind prin gînduri/ după o clipă de bucurie/fericite braţele dăruie blîndeţe/ acolade de cireş înflorit./Un fluture îţi dă bună seara!/şi tu rază de lună/ adormi în somnul unei păsări. Pentru că tot e perioada înfloririi cireşilor şi a fluturilor care îţi dau bună seara, e bine să citim poezia lui Dumitru Brăneanu cu gîndul că pentru o clipă putem fi fluturi sau îngeri. Cartea Gînduri din inima apei este o bună pledoarie pentru lirismul potolit după care tînjim atît de mult şi de care aproape că ne speriem dacă ne apropiem. Lăsaţi poeziile să vină la cititor am putea spune, pentru că ele sînt copiii sufetului nostru. Şi Dumitru Brăneanu asta face, ne îmbie cu poezie.

 

 

Petrache Plopeanu, Traficanţi de suflet, editura Rafet, Rîmnicu Sărat, 2015, 200 p.

Poetul şi editorul Constantin Marafet, dar şi directorul unui festival internaţional de literatură, Titel Constantinescu, organizat, de opt ani, la Rîmnicu Sărat, ne-a obişnuit să editeze tot mai multe cărţi, mai ales de poezie, valoroase, cărţi care se impun asiduu în critica literară dar şi în inima cititorului, singurul critic literar cu adevărat sincer şi important. Printre autorii pe care editura Rafet i-a impus se află şi poetul Petrache Plopeanu, un nume tot mai vizibil în presa literară, un nume de loc de neglijat. Petrache Plopeanu, care nu este un debutant, ci autorul mai multor cărţi de poezie, cum ar fi: Mire pe geamul oglinzii, Blasfeminitate, Bufonul cerşetorului, Balcoanele roşii, La apa Rîmnicului, am şezut, am plîns şi m-am bucurat şi Sonete cu Fete Morgane, încearcă prin volumul Traficanţi de suflete să-şi încînte/ descînte cititorul cu frumoase dansuri de-a copilărirea într-o coerentă limbă poeticească scoborîtă din lirica lui Anton Pann, unde rimele se-mpletesc, se-ngemănează întru mirungere, cam aşa: „i-aş spune insului, prea curios de absurd,/ sînt surd, iarăşi surd, tot mai surd, mereu surd,/ la ţimbale nu mai cînt psalmi golaşi,/ ţitere-mi plutesc între paşi,/ ochii de sticlă-mi sînt laşi!”. În poeziile sale se petrece un fel de joc de-a alba/ neagra, de-a uite este, uite nu-e, de-a rîsu/plînsu, care anume pare al zăpăci pe cititor, pentru plăcerea poetului, cel care priveşte de undeva de după un paravan să-i urmărească reacţiile, în care caierul de lînă de aur se lasă, lejer răsucit, pentru ca apoi să poată rosti: „FEMEIE;/ cu paharul întors dinspre tine,/ scurg ultima urmă atee.” O anume stare de frondă, intelectual-provocatoare, bîntuie în multe dintre poemele sale, atunci cînd, sedus, constată că: „Încurcate mai sînt ţîţele muzelor/ neînţărcate!” Pentru Petrache Plopeanu poezia nu este doar o şansă a unui refugiu, unde să-şi deplîngă angoasele, ci şi locul unde: Efectele zise ale fandaxiei/ le-a cuprins pe toate cîte încap/ într-un ciorap de damă,/ într-un tăiş de lamă… Imaginaţia lui îşi caută continuu refugiu în raiul dintre cer şi pămînt, ca într-un sindrom megalitic, ştiind că fiecare şarpe e binevenit/în raiul acesta, sărac lipit… Se simte o substanţială fibră din poezia lui Ion Gheorghe, pe care în poemele acestei cărţi şi-l pune în faţă şi face un pas, pentru că aşa cum spune: Pe aceeaşi sferă stabil ai rămas. Se remarcă uşurinţa găsirii rimelor ca suport ideatic, venind din suportul iniţiatic. De asemenea se poate remarca în poezia lui Petrache Plopeanu o anume încrîncenare: Umblu-n toiag printre frunze de toamnă tîrzie,/ talpa mi-o storc de crengi şi pustie/ şi întorc ziua cu faţa-n argilă./ Fără de milă,/ stau cu zborul încremenit,/ eu cel ademenit,/cel ne-mai-pomenit! Ademenit aste mai mereu de poezie Petrache Plopeanu, de poezia care este şi cînt şi descînt, de sirena ce cîntă e mută/ şi nici măcar nu neagă: urechile mi-s pline cu note sfărîmate,/mulţi vin şi le plătesc şi mă lovesc în spate./…Dar înapoi, ce inimă voi da/ şi cum îmi voi plăti dobînda? La această întrebare, dar şi la multe altele, Petrache Plopeanu răspunde: Voi muri, ca oricare altul/ şi de-o şti Dumnezeu Înaltul, că mă-nclin spre femeia care nu îl vrea,/ îl reneg ca pe-un june înger.//…Cu mine-o să stea?/ Sînt eu dalbul sînger,/ un copac celest/ ce vrea să se-nalţe, spre albe-nceputuri?/ (Mă întreb, dintr-o parte castă/ ridicată-n scuturi). Şi Anton Pann şi Ion Gheorghe sînt dirijorii acestei orchestre pe care o aduce în prim plan Petrache Plopeanu şi nu o face deloc rău. Prin Petrache Plopeanu poezia mare are urmaş destoinic,cu realizări remarcabile, pe care cititorul trebuie să le descopere, pentru că merită.

Revista indexata EBSCO