May 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Colţul copilãriei din Maramureş

„Casa adăposteşte reveria, casa îl ocroteş­te pe visător, casa ne îngăduie să visăm în pace. Locuinţele din tre­cut sînt în noi nepieritoare pentru că amintirile vechilor locuinţe sînt retrăite ca reverii”. Nu se putea o „ilustrare” mai fidela spuselor lui G. Bachelard din Aerul şi visele decît cartea recentă a Mariei Elena Cuşnir, Orele toamnei (Editura Opera Magna, 2015); subtitlul „roman” nu trebuie să înşele pentru că, iată, Adrian Dinu Rachieru, în Prefaţa sa, îl pune între ghilimele, iar autoarea însăşi mărturiseşte că,  în Orele toamnei, scrie „povestea neromanţată a vieţii” părinţilor. De altfel, legăturile (auto)biografice sînt evidente, ele transpar nu doar din textul propriu-zis, care identifică fiinţa naratorului cu spaţiul, între personajele şi în întîmplările povestite, dar acest liant vine din literatura anterioară a Mariei Elena Cuşnir, din versurile volumului Depărtările visului (2015) şi mai ales, din confesiunile celor trei volume de „dialoguri cu umbra” (Dialog cu umbra mea, 2010, Eu şi umbra mea, 2012, Dialog cu umbra mea, III, 2013); acolo,  în cartea din 2013,  în chip explicit, se află, întreg, proiec­tul narativ din Orele toamnei; „colţul copilăriei” din Maramureş, evo­cat în Dialog cu umbra mea, casa retrăită în reverii, cum spune G. Bachelard sînt referenţii din povestea neromanţată a părinţilor Mariei Ele­na Cuşnir: „Chemarea acelui colţişor înseamnă foşnetul copacilor din grădina casei sau de pe dealul Arşiţa, respiraţia dimineţilor însorite sau întunecate, visele din nopţile geroase de iarnă, bătăile ari­pilor vrăbiuţelor aliniate în nucul ce trona asemenea unui rege în curtea din faţa casei, sub care era pompa cu cea mai rece şi limpede apă, rivalizînd cu apa ciuroiului din grădina de pe Arşiţa, poreclită «Gropile». Drumul pînă acolo era cu gropi, dar grădina era neasemu­it de frumoasă. Din orice colţ ai fi privit-o se revărsau cele mai fermecătoare imagini, casa şi izvorul («ciuroiul») erau străjuite de jur împrejur de coline domoale cu copaci şi arbuşti iar în depărtare era dealul de unde coborai la Dragomireşti sau Ieud (…) Cît de tîrziu descoperi pacea şi tihna vremurilor pierdute în anii copilă­riei! Nimic nu zdruncina zilele şi nopţile. Aromele bucatelor de atunci, gustul lor persistă peste atîtea decenii! Atîţia ani s-au scurs parcă într-o stranie uitare. Chipul şi rîsul copilăriei, în adevărata dimensiune, se relevă în timpul amintirilor. Atîţia ani am perceput existenţa ca pe o poveste ce-mi aparţine, iar acei ani nu numai că nu mă ispiteau, dar nici măcar nu-mi apăreau aşa ca astăzi, înşi­ruiţi unul după altul, unul mai frumos ca altul! Fiecare amănunt, pînă şi foşnetul vîntului printre copacii din grădina casei, dealul Arşiţei, îmi apare acum scăldat în lumină. Îmi reînvie cu atîta putere pînă şi culoarea rochiilor sau taioarelor mamei, a celor trei costu­me ale tatălui, a paltonului sau balonzaidului, a pălăriei agăţate în cuier (…) În nări îmi urcă mirosul rufelor uscate afară. Acasă în Maramureş, la Vişeul de Sus, în copilărie totul era altfel. Rufe­le se spălau în ciubere cu cenuşă şi săpun făcut în casă din resturi. Erau uscate pe sîrmele din gangul lung. Nu erau substanţe aromizatoare, dar cînd le strîngeai simţeai acel parfum curat, inconfundabil. Iarna îngheţau şi mi se părea că au miros de levănţică. Acum le în­ghesuim în maşina de spălat, punem pastile Ariel, le uscăm tot în maşină. Ţesătura nu mai pare catifelată la atingere. Ciudat, cum peste decenii revin cu intensitate atîtea provocări din copilărie şi ado­lescenţă”.

Dealul Arşiţa şi grădina de acolo, poreclită „Gropile”, casa din Vişeul de Sus sînt acasă în Orele toamnei, cum, la fel, tot acasă este şi Vîrful Dealului, de lîngă Suceava, topos-ul dialogurilor cu umbra: Bucovina şi Maramureş re-prezintă ceea ce se numeşte axis mundi, Omphalos, originea şi locul de identificare a fiinţei interioare. În Orele toamnei, Maria Elena Cuşnir scoate acest spaţiu din aburul reveriei şi îi conferă concreteţea geografiei şi a timpului-epocă (“Anul 1930”, aceasta e prima sintagmă a „romanului”), reconstituind istoria unei familii maramureşene cum sînt atîtea; Botta Vasile Americanul din Vişeul de Sus, un tîrg „cu oameni obişnuiţi cu sărăcia”, revine acasă după ce va fi emi­grat în Statele Unite,  în „primul val” al românilor ardeleni plecaţi peste Ocean, la cumpăna secolelor trecute, părăseşte relativa prosperitate dobîndită în minele de lîngă Youngtown, aproape de Detroit, urmîndu-şi visul reîntoarcerii la matcă, la rădăcinile adînc înfipte în inima Maramureşului, într-un loc încadrat de dealurile Moiseiului, Valea Vişeului, Borşa, muntele Pietrosul, Ieud, Bogdan-Vodă, Dragomireşti, Botiza: cartea Mariei Elena Cuşnir e o saga a familiei lui Botta Vasile Americanul şi, prin istoria personajelor, o radiografie a epocii, dar, mai ales, un portret colectiv al oamenilor din Maramureş. Personajele-pivot sînt fetele fostului miner de la Youngtown, Letiţia şi Zamfira, prin care prozatoarea conturează un profil interior al contrastelor, explorînd, în fond, două moduri de a-fi-în-lume şi, im­plicit, două proiecte de viaţă: Letiţia, purtînd „aura feminităţii cultivate”, regăseşte în Vişeul de Sus, lîngă dealul Arşiţa, rădăcini­le pierdute, acasă, alegînd „drumul spre lumină” într-un univers interior ale cărui valori sînt familia şi căminul, în vreme ce Zamfi­ra alege calea spre „inima întunericului”, în izolare, desprinsă de lume, surpată în visele fantomatice ale originilor americane şi ale unui cont bancar inexistent, căutînd rădăcinile improbabile lîngă Detroit.

Destinul protagonistelor (re)povesteş­te, în fond, epoca, una a vremurilor „care se întunecă” la apropierea războiului, cu năruirea liniştii şi a speranţelor,  într-o comunitate unde „concepţiile politice ale ţărăniştilor erau îmbrăţişate de cei mai mulţi locuitori”, apoi,  într-o curgere dramatică, cu venirea bol­şevicilor (Securitatea, vînarea „chiaburilor” şi „duşmanilor poporu­lui”, evacuaţi din casa lor, prigoniţi, arestaţi), cînd se instalea­ză teroarea, se distrug valorile şi se extermină intelectualii (iar soarta familiei Mihalca – Letiţia, învăţătoare, Grigore, notar – este semnificativă în această ordine), dar şi cu rezistenţa oamenilor dintr-un ţinut românesc, al căror patriotism, evocat într-o pagină memorabilă, va fi, desigur, aspru pedepsit de noile autorităţi: „Elemente iredentiste ucrainene cereau «unirea» Maramureşului cu Ucraina, de fapt cu Uniunea Sovietică. Încurajaţi de comandanţii sovietici, mişcarea naţionalistă condusă de Ioan Odoviciuc (fost jurist al Episcopiei ortodoxe a Maramureşului) a organizat manifestări prin care cereau «unirea» cu Ucraina. S-au strîns peste 70000 de semnături, predate lui Lucreţiu Pătrăşcanu pentru a fi duse la Paris. Patrioţii maramureşeni s-au mobilizat pentru apărarea Maramureşului, animaţi de Gavrilă Mihali Strifundă, fost primar al Borşei. Acţiunea borşenilor din primăvara lui 1945 era dorită de majoritatea românilor maramureşeni. Primarul Mihai Măciucă, preotul Eugen Botoş, Mihai Hapca, Ion Grad s-au întîlnit în casa dr. Ion Dan, hotărînd să se alăture borşenilor. Însufleţiţi de senti­mentul apartenenţei la acel pămînt binecuvîntat, înarmaţi, mii de ro­mâni de pe văile Vişeului şi ale Izei s-au înfruntat cu oamenii lui Odoviciuc la Vadu Izei, în martie 1945, pe care l-au înfrînt. Guvernul dr. Petru Groza instalează în aprilie 1945 un prefect român – dr. Iulian Chitta. În aceste circumstanţe, Grigore l-a cunoscut pe dr. Ion Dan, cel mai vestit medic al ţinutului. Cu dr. Dan, Grigore va face «temni­ţă» la Gherla. Sentimentele patriotice erau aspru pedepsite”. Dar nu istoria e miza cărţii Mariei Elena Cuşnir („istoria n-o facem noi”, spune, resemnată, Letiţia), ci valorile oamenilor în confruntare cu aceasta. Înainte de toate, libertatea de a circula oriunde şi de a se întoarce oricînd la matcă, asemeni păsărilor,  „libere să zboare unde vor” pentru că – şi oamenii învaţă asta – „libertatea e cel mai de seamă lucru”; Botta Vasile Americanul va fi fost în minele din Youngtown, unde a contractat o silicoză care îi va nărui sănătatea, se întoarce acasă, în Vişeul de Sus, pleacă, apoi, cu plutele pînă în Serbia ori îşi vizitează prietenii întorşi asemeni lui, răspîndiţi peste tot în Ardeal, pentru ca reîntoarcerea în familie să fie încă mai emoţionantă; Nina din Cluj a făcut pensionul la Viena, dar se întoarce acasă, la grădi­na de pe Dealul Feleacului, pe care îl iubeşte „cu îndărătnicie”, Dan, medic licenţiat la Viena,  „care ar fi putut profesa în orice capitală”, se întoarce în Maramureş pentru a consulta pacienţii de pe Valea Vişeului, Marei şi Izei, iar aceştia, în semn de recunoştinţă, vor da numele său unui deal din preajmă – „Dealul lui Dan”. Libertatea e temeiul existenţei acestor oameni care adaugă valorilor de referinţă, într-o construcţie ce pare inexpugnabilă, limba şi preajma („Letiţia era fascinată de limba melodioasă a borşenilor, de farmecul ei. Parcă împrumuta ceva din măreţia armonioasă a muntelui Pietrosul ce domina aşeza­rea. Limba lor melodioasă şi muntele formau un tot, o realitate ce-i elibera sufletul de orice povară. Tot ce rosteau era apropiat de izvo­rul gîndirii. Nimic nu era omis, totul era detaliat. Nimeni nu era privilegiat în discuţie. Eram liberi; cel puţin aşa susţineau toţi”), munţii care par „magici”, cu toamnele maramureşene cînd „aerul avea o transparenţă aproape ireală, argintiu-albăstrie”, familia în care „vi­brează cîntecul lui Dumnezeu”, cu dorinţa de a avea mulţi copii şi un­de se poate revendica dreptul la fericire pentru că, iată,  în căminul şi pacea acestuia, Letiţia regăseşte „veşnicia”, poate, chiar, viitoa­rea sa proiecţie literară (una dintre fetiţele Letiţiei Mihalca se numeşte Maria-Elena, purtînd numele autoarei de pe coperta cărţii).

Orele toamnei este o carte a redescoperirii locului (într-un „scenariu” propriu scrierilor autobiografice, printr-un parfum anume, de exemplu: „Letiţia îşi amintea mereu parfumul agrişelor din grădina casei părinteşti din Vişeu”), a casei-acasă, a matricei, pîntece matern şi leagăn; drumeţul e cel fără casă, exilatul e cel fără acasă, ne învaţă Mircea Eliade care spunea firesc „acasă” avînd în minte ca­sa din Bucureşti, pentru totdeauna pierdută: o confirmă personajul Botta Vasile Americanul din Orele toamnei, exilat în America, regăsindu-şi acasa în Maramureşul originilor sale. Cu această problematică, textul Mariei Elena Cuşnir întîlneşte o vie controversă a lumii de azi: acasă sau oriunde? globalizare sau specific naţional? temeiul rădăcinilor ori risipirea lor? Jean Starobinski, de pildă, crede că în­suşi cuvîntul nostalgie va dispărea în Europa occidentală: „privirea înspre satul natal nu se mai îndreaptă cu amărăciune, întoarcerea nu mai are nici un efect curativ”; ea denumeşte „tot mai mult şi mai peiorativ regretul inutil după o lume socială sau un mod de viaţă tre­cut, a cărui dispariţie e zadarnic s-o deplîngi”, scrie Jean Starobinski într-o prefaţă la volumul Anatomia melancoliei de Richard Burton. Maria Elena Cuşnir, poate fără să ştie, îi răspunde subtil pole­mic prin dialogurile cu umbra sa, unde recheamă „colţul copilăriei” din Maramureş şi povestea primăverii în melancolia repetatelor amur­guri la Vîrful Dealului din Bucovina. Cum spune un cărturar ardelean: nu poţi învia la Judecata de Apoi decît din pămîntul ţării în care te-ai născut.

 

Revista indexata EBSCO