May 21, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Personalităţi franceze văzute de N. Iorga, vol. I, ediţie îngrijită de Sanda Maria Ardeleanu şi Alexandrina Ioniţă (care a alcătuit şi indicele de persoane), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2015; 166 p.

În noiembrie 2014 semnalam o primă apariţie în cadrul unui proiect cultural, plecat din „entuziasmul natural” al „unor iubitori de carte dar şi de români, de patria lor” (mai exact „un grup de universitari suceveni” dar şi „alţi intelectuali” din Bucovina şi Basarabia), intitulat „Francofonia românească, restitutio”, care, scrie S.-M. Ardeleanu, a „generat deschiderea colecţiei „Intelectuali români de expresie franceză”, anume textul unor conferinţe prezentate de Iorga, în ianuarie 1921, la College de France, Latinii din Orient/ Les latins d’Orient.

De numele lui Nicolae Iorga se leagă şi alte volume, parte prezentate şi în rubrica noastră, cum este acesta, al şaselea în cadrul proiectului amintit, care reuneşte texte publicate cu diverse ocazii, în diverse cărţi, cu privire la personalităţi franceze de marcă care au activat în varii domenii, multe de rezonanţă mondială. Între aceştia, Iorga vorbeşte despre: Louis Bartou (avocat, jurnalist, fost ministru de mai multe ori), Henry Mathias Berthelot (general, şeful Misiunii Franceze în România în timpul primului război mondial), Philippe Berthelot (fost ministru de externe al Franţei, supranumit „eminenţa cenuşie” a diplomaţiei franceze, ambasador), romanciera, poeta Ana Brîncoveanu, contesă de Noailles, Aristide Briand (de numele căruia se leagă multe evenimente/ documente de mare importanţă în epocă), Georges Clemenceau, Joseph Jofre („Papa Jofre”, mareşal, comandant al trupelor franceze bună parte din primul război mondial), „eroul celor două lumi” – La Fayette, scriitorul Pierre Loti, Jules Michelet, Raymond Poincaré (ministru, preşedinte al Franţei ş.a.), Edgar Quinet, Edmond Rostand, Victor Napoleon (prinţul pretendent la tron, pe care susţinătorii îl numeau „Napoleon al V-lea”) etc.

Multe dintre aceste personalităţi sînt legate, într-un fel sau altul, de România sau ne-au susţinut în hăţişurile politicii vremii, cum a fost cazul cu Ana Brîncoveanu, Jules Michelet (care, între altele, a scris cărţile Principautés Danubiennes, Madame Rosetti şi 1848), sau elevul lui Edgar Quinet, Paul Bataillard, unul dintre „prietenii francezi ai silinţelor noastre către Unire”, baronul Paul Guillaume, „ministru al Belgiei la Bucureşti”, cu mamă româncă ş.a. Numele altora se leagă de trecutul Iaşului, cum sînt generalul Berthelot sau André Faure (ucis la Ypres, locul în care, în timpul primei conflagraţii mondiale, s-au folosit prima dată gazele toxice) care a lucrat la Iaşi, la Liceul Militrar (în clădirea în care se află acum Spitalul Clinic Militar „Dr. I. Czihac”).

Este doar o succintă semnalare, în spiritul rubricii, dar pe care am dori-o şi un îndemn la lectură, şi pentru că am amintit doar parte dintre numele celor evocaţi de Nicolae Iorga, şi pentru că, răsfoind aceste pagini, cititorul poate să se apropie şi altfel de pagini, multe poate uitate, ale marii cărţi de istorie a lumii, a ţării noastre.

 

Livia Ciupercă, Oreste Tafrali. Uitare-n neuitare, Editura StudIS, Iaşi, 2015, 424 p.

Sînt oameni care, poate, nu vor ajunge, din varii motive, să facă parte din ceea ce este numită „istoria mare” a unei ţări, dar aportul lor merită menţionat, şi, cum e cazul aici, să facă subiectul unei opere de restitutio.

Oreste Tafrali (aşa s-a semnat, spune autoarea), născut în Tulcea, în 1876, absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, cu doctorat la Sorbona, în 1912 (la Paris a frecventat şi alte şcoli, despre care citim în paginile acestui volum, la unele a lucrat ca repetitor, lector de limba română – École des Langues Orientales), a scris (a debutat literar cu nuvela Moş Gheorghe, în „Adevărul”, suplimentul cultural la „Literatură şi Arte”, 28 ian. 1904), a lucrat ca profesor şi la Iaşi (unde a fost şi fondator şi director al „Muzeului de Antichităţi”), unde este şi înmormîntat.

Livia Ciupercă reconstituie documentat, analizînd, comentînd şi evidenţiind ce a considerat reprezentativ dintr-un punct de vedere sau altul, drumul prin viaţă al lui Oreste Tafrali în această carte structurată astfel: 1. Traiect existenţial, 2. Travaliul unei biblioteci, 3. Despre fraternitate şi trădare, 4. Consiliul Naţional al Unităţii Române de la Paris (din care, reamintim, Tafrali a făcut parte), 5. Prăpăstioase orgolii, 6. Un proces, 7. Trecut versus prezent, 8. Evocări la marea despărţire, 9. Profesorul (cel mai amplu capitol), 10. Muzeul de antichităţi, 11. Scriitorul, 12. Iconografia Imnului Acatist, 13. Arta şi Arheologia, 14. Loialitate profesională, 15. Critica operelor istorice şi arheologice. Flăcări mocnind în jarul iertării, 16. Recunoaştere naţională şi internaţională, şi, în final, anexe şi cu iconografie, bibliografii, index.

Am citit pagini interesante şi despre Oreste Tafrali/ activitatea sa, dar şi despre Iaşi, România, situaţia ţării în acele vremuri complicate din timpul primului război mondial cînd, în iunie 1917, „Asociaţia profesorilor universitari din România” a propus Guvernului, aflat la Iaşi, trimiterea unei delegaţii universitare la Paris. Apoi despre rolul pe care l-au avut în susţinerea cauzei României această misiune, dar şi Liga culturală, Federaţia Unionistă, Acţiunea Naţională ori Consiliul Naţional al Unităţii Românilor, înfiinţat la Paris. Şi, desigur, despre activitatea lui Oreste Tafrali, legat şi de acestea, dar şi prin articolele/ studiile sale, între care Românii şi popoarele balcanice, 1913, Les Roumains de Bulgarie et de Serbie, 1918 ş.a., prin care a atras atenţia asupra realităţilor din regiune, a celor peste 300.000 de români care vieţuiau pe teritoriul de atunci al Bulgariei şi Serbiei, problemelor cu care se confruntau etc.. Erau vremuri cînd pretenţiile şi propaganda bulgarilor sau ungurilor, de pildă, erau foarte intense. În 1920, în volumul Propaganda românească în străinătate Tafrali aduna toate textele publicate în „Evenimentul” de Iaşi, în 1917.

Sînt doar cîteva gînduri despre această carte dedicată vieţii şi operei lui Oreste Tafrali, om cu activitate deloc de neglijat, un aport care a fost remarcat în epocă, şi căruia, de altfel, i-au fost recunoscute meritele, mărturie stînd şi decoraţiile primite atît din partea statului român, cît şi a celui francez. Un omagiu meritat de Oreste Tafrali.

 

Ruslan Şevcenko, Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan. Istoria şi modernitatea, cuvînt de deschidere (Conflictul care a pus temelia  multor cataclisme) de Namiq H. Aliyev, traducere din rusă: Ludmila Bodrug, Chişinău, 2014, 86 p.

Recent au izbucnit noi confruntări la graniţa regiunii Nagorno Karabakh. Am ajuns de cîteva acolo, străbătînd sute şi sute de kilometri pe locurile cărora arabii le spuneau Djebel al-Alsine, Muntele Limbilor/ Caucaz, prin „Transcaucazia” (locuită de diverse popoare, cîte au mai rămas după măcelurile de tot felul, care vorbesc zeci de limbi). Am ajuns în regiunea pe care armenii o numesc Nagorno Karabakh (sau Lernayin Garabag), azerii Dağlıq Qarabağ, ruşii Нагорный Карабах, Nagornîi Karabah. Etimologia e amestecată: nagorno – din slavă, de la munte, karabakh – din limbile turcice, kara: negru, bakh: de la bahçe/ grădină. Persanii spuneau provinciei Armenia de Est, în Evul Mediu, „Bagh-e-Siah” (Grădina Neagră). Ar putea fi, aşadar, poate, tradus Grădina Neagră de (pe) Munte/ Karabakh-ul de Munte (autorul alege „Karabahul de Munte”) sau ceva asemănător. În constituţia republicii (nerecunoscute internaţional), Nagorno Karabakh şi Arţakh sînt oficiale.

Am scris, nu despre conflictul din 1988-1994, negocieri/ „cine are dreptate”, ci despre ce am văzut acolo. Documentele în limba română sau una de circulaţie internaţională care să prezinte şi perspectiva/ opinia azerilor, pentru mine, au fost cvasi-imposibil de găsit. Şi din acest motiv am consultat această carte, şi prin prisma faptului că oferă cititorului, specialist sau mai puţin, o imagine (centrată pe viziunea azeră) despre cum s-a ajuns acolo la situaţia de azi.

Foarte pe scurt, autorul (prin analogie şi cu situaţia din Moldova de peste Prut, în speţă Transnistria) pleacă de la faptul că teritoriul aparţine de drept Azerbaidjanului, şi istoric vorbind: „timp de secole Karabahul a fost un teritoriu care trecea dintr-un stat azer în altul”, pînă la ocupaţia ţaristă, începînd cu 1805, cînd s-a trecut la formarea Regiunii Armene (1828), şi „componenţa naţională a Karabahului a devenit tot mai armenizată”. (De cealaltă „parte”, amintim doar că în secolul VII, Anania Shirakatsicare a pomenit şi teritoriul de azi al României şi populaţiile de aici – în Ashkharatsuyts, titlu tradus în Occident Geografia, nota că Arţakh-ul era a zecea „nahang”/ regiune, din cincisprezece ale Armeniei, avînd 11.528 kmp). „Separatiştii din Karabah”, scrie R. Şevcenko, au ajuns în 1988 la „o revoltă deschisă, care de îndată a fost susţinută de autorităţile Armeniei şi de Gorbaciov”; „sursele de informare sovietice şi liderii politici ai URSS de la bun început s-au poziţionat de partea separatiştilor”. Conflictul în sine „nu e pur şi simplu unul etnic”, „nu doar istoric, politic sau teritorial”, ci se bazează pe „două abordări fundamentale ale unor civilizaţii diferite”, una a unui popor de sedentari – azerii, şi cealaltă „a unui popor în multe pînă acum nomad […] însă răspîndit în zeci de ţări ale lumii”, „care îşi are chiar şi o ţară proprie”, armenii etc.

Structura cărţii (care, în opinia autorului, reprezintă părerea sa „obiectivă asupra istoriei, cauzelor şi etapelor conflictului armeano-azer”): (după cuvîntul lui Namiq Aliyev, ambasadorul Azerbaidjanului în Moldova): Introducere, Cap. I – Preistoria conflictului, Cap. II – Războiul din 1988-1994: ocuparea Karabahului şi genocidul azerilor, Cap. III – Negocierile fără rezultat (1994-2013), şi, în final, surse şi anexe, toate în limba rusă, ca şi bună parte din anexe, în afara rezoluţiilor ONU – ar fi fost utilă, pentru cititorul nostru, şi traducerea lor.

 

Daniela Andronache, Reconfigurations of racial identity: Racism in Richard’s Wright work, Editura Timpul, Iaşi, 2015, 428 p.

Un subiect puţin discutat la noi în lucrări de amplitudine abordează Daniela Andronache în Reconfigurations of racial identity: Racism in Richard’s Wright Work.

Problema rasismului, deloc nouă, a căpătat, şi în Europa, din nefericire, „valenţe” noi, „amplificate” după exodul dinspre zonele de conflict.

În timp, am cunoscut şi/ sau am scris despre autori implicaţi/ legaţi într-un fel sau altul în/ de mai multe direcţii/ mişcări/ curente de promovare a literaturii/ culturii/ identităţii negro-africane, caraibiene sau nord americane/ occidentale, cu multiplele ramificaţii/ discuţii, de la  negritudine la, de pildă, „antillanité”, care a evoluat în timp în „creolitate” (créolité) – mişcare literară apărută în jurul anilor ’80, ori mişcarea „indigenistă”, fondată de Jean Price-Mars, care se axa pe rădăcinile africane ale culturii haitiene ş.a. Şi în ţări din Occident, în spaţiul nord-american (de unde am putea aminti, la „întretăierea” poeziei cu muzica, muzica religioasă afro-americană – „negro-spirituals”, blues ş.a., prin anii ’60-’70, au fost adoptate concepte ca diversitate culturală, multiculturalism; ori putem aminti New Negro Movement sau Harlem Renaissance) şi în Africa au fost şi sînt diverse astfel de curente.

Structura cărţii: Cap. 1 – Reconfiguration of Black Identity in Richard Wright’s Work, Cap. 2 – Racism in Richard Wright’s Work, Cap. 3 – African American Specificity in Richard Wright’s Non-Fictional Work, Cap. 4 – The Problematic of Black Self Representation in in Richard Wright’s Fiction, Cap. 5 – Concluzii şi, în final, o cuprinzătoare bibliografie.

Pornind de la opera scriitorului american, autoarea discută despre subiecte ca black identity – sursă a damnării sociale, interacţiunea între albi şi negri, felul în care şi-au construit negrii locul şi identitatea lor, respingerea ideii de supremaţie a albilor şi superioritate rasială, identităţile rasiale, o viziune caleidoscopică asupra rasismului, originile şi aspecte ale rasismului ştiinţific, moştenire rasială; un subcapitol are în vedere o „paralelă” Martin Luther King – Richard Wright (scriitor american ale cărui cărţi au avut multiple ediţii, în timp) ş.a.

Dincolo de analiza operei unui scriitor/ felul în care se vede lumea nord-americană prin ochii lui, de problematica aferentă, printre aspectele de notat pentru cititorul de la noi sînt punerea unei probleme serioase, cu care, vrem nu vrem, într-un fel sau altul, lumea în care trăim se confruntă (chiar dacă în România tabloul e diferit), bagajul informaţional/ terminologic, analiza acestora, uneori în evoluţia lor în timp. Este, poate o lume depărtată, dar după 1989 unii români plecaţi peste graniţă au avut partea lor de învăţăminte privind discriminarea/ ideea de identitate/ apartenenţă la un spaţiu cultural/ identitar ş.a.

Încheiem aceste cîteva gînduri despre o lectură interesantă cu două citate din doi autori cu care am discutat, despre două feluri de a-şi percepe identitatea; sud-africanul Mongane Wally Serote: „În inima acestui timp/ Cele mai simple lucruri sînt uitate,/ profanate/ şi mînjite/ sînt fosilizate într-un trecut care e dincolo de atingerea noastră”; Joby Bernabé, care-şi spune „diseur de paroles/ zicător de vorbe/ cuvinte”: „Dincolo de pămînturi şi rase,/ dincolo de hotarele omului/ şi de toate vuietele lumii/ iată pasărea celui mai frumos cînt/ Libertate! O, Libertate!/ Yélévé! Freedom! Yélévé!”.

 

Ştefan Boboc-Pungeşteanu, Rădăcinile continuităţii, roman, 2008, 293 p.; Amprentele unor timpuri, 2013, 426 p., ambele la Editura PIM, Iaşi.

Nu de mult semnalam trei cărţi de scrieri umoristice, versuri şi proză, ale lui Ştefan Boboc-Pungeşteanu. Altele două (arătînd şi alte valenţe ale sale) vorbesc despre cam acelaşi lucru – trecut,  continuitate, ce au dat/ au însemnat locurile de baştină ale autorului, Valea Racovei şi satul Pungeşti, şi nu numai. Asta pentru că Amprentele unor timpuri îmbracă ades şi haina evocării unor locuri/ întîmplări mai depărtate, în timp şi spaţiu, chiar dacă, uneori, au tangenţă cu autorul/ cu meleagurile vasluiene.

Idei/ idealuri, lucruri care pentru bunicii/ părinţii noştri aveau valoare de simbol/ contau mult au ajuns, pe drept sau mai puţin, să aibă şi alte conotaţii/ să pară ceva „vetust” ori care, în tot cazul, sînt de acum „istorie”. Pe de altă parte, felul în care văd aceste lucruri trăitorii unor vremuri nu foarte îndepărtate, în care înţeleg cum/ de ce s-au petrecut – în măsura informaţiilor/ puterii lor de discernere – anume evenimente, cum au evoluat unele comunităţi, poate contribui la „completarea”, uneori nuanţarea imaginii „de ansamblu” regăsită în „cărţi de istorie” ale generaţiilor viitoare. În cele două cărţi, pentru autor centrul de interes e localitatea Pungeşti, cu oamenii locului, dar încearcă să „încadreze” evenimentele, în măsura propriei înţelegeri/ posibilităţilor de documentare, în cadru macro-social. Pe scurt, fără a ne opri la nume/ situaţii concrete evocate, sînt varii detalii despre oamenii din zona Pungeşti/ cum şi-au creat un drum în viaţă, despre anii din preajma celor două războaie mondiale. Apoi, după instaurarea regimului impus de bolşevici, cu pretenţiile bulgarilor şi ungurilor asupra teritoriilor noastre, cum vedeau românii asta, retragerea trupelor sovietice din România („legende” ale vremii – după ce Hruşciov ceruse întîi „reducerea” soldaţilor ruşi de la noi de la 250.000 la 210.000 – ştiind şi de semnarea, la 14 mai 1955, a tratatului prin care se încheia ocupaţia în Austria, de protestele din 1956 din Polonia, Ungaria ş.a.), munca pe şantiere la diverse „obiective”, unele vizibile/ utilizate şi azi, cum decurgea viaţa oamenilor, cum le erau schimbate/ influenţate destinele de noile reguli etc. (În Amprentele… sînt şi fotografii) Aproape de inima autorului par să fie şi felul în care decurgea viaţa la sat, ziua de muncă, viaţa de familie.

Poate nu toate sînt exacte documentar, ori cu scriitură riguros elaborată, dar e un fel al autorului de a-şi vedea viaţa, de a privi lumea pornind dintr-un sat vasluian, de a înţelege curgerea vremii/ prefacerile prin care au trecut satul/ oamenii/ ţara.

Încheiem cu un fragment din Rădăcinile continuităţii (cap. II – O femeie vrednică): „Luceafărul de dimineaţă răsărise iar ziua parcă aştepta de după dealul Măgura să se ivească peste lume. […] Gîndindu-se că bărbatul ei, Costache, a făcut deja drum lung cu căruţa, căci plecase înainte de a se ivi zorii ca să care mărfuri, în chirie, pentru negustorii evrei din tîrg, Maria îşi orîndui în minte treburile de dimineaţă ce o aşteptau, adică îngrijirea vitelor, hrănirea păsărilor şi a porcilor, pregătirea copiilor care încă mai dormeau. Lampa, aprinsă încă de la scularea şi plecarea lui Costache, lumina în continuare încăperea, aşteptînd să apară puternica lumină a zilei cu care nu-şi putea măsura slabele ei puteri.  Îi înveleşte pe copii mai bine, ca să nu simtă răcoarea dimineţii, de primăvară. Îşi adusese din coşer un coş cu ştiuleţi de porumb ca să desfacă boabele de pe ciocălăi, pentru a hrăni mulţimea de păsări ce le aveau în gospodărie, şi, în timp ce boabele curgeau în căuşul aşezat lîngă scăunelul de lîngă ea, făcu un inventar rapid în mine: şase cloşte pe ouă de găină, două pe ouă de raţă plus curca care-şi clocea ouăle şi încă două gîşte care vor scoate boboci.”…

Revista indexata EBSCO