May 21, 2016

Posted by in ARTE

Marian Sorin RÃDULESCU – Terminus Paradis – intrarea în rînduialã

Încă de la debutul său în lung-metraj cu Duminică la ora 6 (1965), Lucian Pintilie avea să aducă – printre primii, dacă nu chiar cel dintîi – dimensiunea neorealistă în cinemaul românesc. O serie de chipuri şi spaţii „nefotogenice”, dar şi un anume tip de naraţiune filmică  – pînă atunci considerate „nedemne” pentru a fi aduse pe ecran – deveneau un brand. Brandul Pintilie. Şocul regenerator, pe care – mai ales după Reconstituirea (1986) – „sălbaticul” şi „furiosul” Pintilie îl sconta pentru soarta filmului românesc „de actualitate”, „fidel adevărului”, avea să dea roade abia în anii 70-80. Stau mărturie unele filme de Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vînătoare de vulpi, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre cîmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure), Dan Piţa (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Dinu Tănase (La capătul liniei), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Stere Gulea (Iarba verde de acasă), Constantin Vaeni (Imposibila iubire) şi chiar Mircea Veroiu (Sfîrşitul nopţii).

După 1990, întors din „exilul roial” (în 1973 i s-a interzis să mai lucreze în România), Lucian Pintilie a regizat cîteva din cele mai reprezentative opusuri din istoria post-comunistă. Balanţa, O vară de neuitat, Prea tîrziu, După-amiaza unui torţionar, Niki şi Flo continuă să problematizeze căutarea „rădăcinilor răului”. Între ele, Terminus Paradis (1998), unde Lucian Pintilie este co-scenarist alături de Răsvan Popescu şi Radu Aldulescu, propune – caz singular în filmografia regizorului – o „spărtură în cer”. Pe acolo, prin acea „spărtură” – surpriză! – pătrunde în poveste o lumină care însă nu declanşează nici optimism festiv, nici speranţa căinţei. Este vorba, arăta Pintilie într-un interviu, despre „o schimbare de optică”, la fel ca în cazul lui dreptului Iov. Răul este aici – printr-o „iluminare implicită” – parte a „realităţii celeste”.

În Terminus Paradis, el, „răul”, el, mereu „revoltatul”, încearcă să nu mai acuze strîmbătatea, ci să zărească – deşi e învăluit în ceaţă – „hipopotamul invizibil din Cartea lui Iov”, să înţeleagă „plutirea norilor”. Care e numele acestui „hipopotam” invizibil şi, totuşi, vizibil? Însuşi titlul filmului, „mai exact, mai puţin poetic decît în realitate” – precizează regizorul. Unde anume este acel „paradis”? Nu altundeva decît într-o biserică albă, de ţară, situată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeţii (neînfrînări, fărădelegi, crime), îşi pun pirostriile Mitu şi Norica. Acolo pătrunde în film „implicita iluminare” care coincide cu intrarea lor – subită, oarecum pripită – „în rînduială”. Mai exact, în „rînduiala Bisericii”[1]. (Ultima replică din Căinţa lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nici o biserică?”)

Una din cheile de lectură ale filmului chiar aceasta e: de love story. Mai importante decît „marea poveste de dragoste” sînt însă, atrage atenţia regizorul, „jocul, provocarea, contratimpul, neînţelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuţit, o dragoste ce nu cunoaşte tihnă, nu are timp de contemplaţie, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici măcar răgazul de a face dragoste, de a-şi spune „Te iubesc!”; o dragoste pe care eroina nu o înţelege decît în pragul disperării, o mare poveste de dragoste trăită într-un mod foarte personal şi provocator”.

 

Marian Sorin Rădulescu

[1] Poate ca cel mai interesant, mai free-style comentariu despre „morala” din Terminus paradis l-am primit de la Paul Slayer Grigoriu (translator, teolog şi rocker, autorul volumului autobiografic Cronicile Vulpii. Amintiri din liceul anilor 90), care, urmator vizionarii filmului, îmi scrie entuziasmat: „Frate! Care Nascuţi asasini?! Oliver Stone poate sa se duca frumuşel la culcare, macelul lui e o gluma de liceeni pe lînga filmul asta. Iar Pintilie e complet nebun! Îmi pare rau ca nu am apucat sa-l cunosc. Asta înseamna sa calci în picioare idolii. E ca şi cum l-ai fi pus pe Bergman sa prelucreze o telenovela cu un pic de ajutor de la Tarantino. Şi totuşi: cîta poezie, şi ce mai poezie, în contextul de faţa cred ca pot sa spun foarte adecvat: „We’ve got some fuckin’ serious poetry here”. Cabaret grotesc şi morbid, Bosch pe limba privitorului de Pro TV şi totuşi la acelaşi nivel ca un Bosch adevarat, ca Gradina placerilor lumeşti. Dar, vezi tu, trag spuza pe turta mea (noastra). Mickey şi Mallory ai noştri ajung tot la biserica. Ai lor îşi fac din ei înşişi un templu gotic mareţ şi van (scena cu inelele în forma de şarpe, cu Mickey în dublu rol, de mire şi oficiant: „Prin puterea cu care am fost investit ca dumnezeu al lumii mele…”). În timp ce Mitu al nostru, în halul lui de decadenţa grotesca şi înspaimîntatoare, moare în camaşa alba daruita de preot. Vorbeşte ca din carte: „Sa fie totul dupa rînduiala!…”. Asta e morala pe care o deduc eu din acest film: în adîncul iadului, al absurdului teoretizat de cîteva decenii bune şi trait cum nu l-ar fi visat Camus în mahalalele Europei, omul ajunge cumva la biserica. Şi îi da şi el lui Hristos ce are: mizerie şi pacat. Dar i le da pe toate, fara rest. Şi cînd primeşte de la unul toata infecţia lui, iar de la mine, de pilda, doar pretenţii pioase, cred ca la cel dintîi zîmbeşte primul. E cumva o viziune a capitolului despre Judecata din Evanghelia dupa Matei: întemniţat am fost – chipul Meu din tine, adica, a fost în temniţa pacatelor tale – şi M-ai cercetat. Adica, într-un fel, M-ai adus pe Mine la Mine înapoi. P.S. Exista în film o replica similara cu una din Cronicile Vulpii, „Scoate-ţi cercelul, ca altfel ţi-l scot eu cu tot cu ureche”. Dar scena care putea figura în cartea mea este cea de la început, cu sticla aia de vodca ce se scurge într-o clipita în gîtlejurile celor doi. Ar trebui sa-mi fie ruşine ca aproape salivam?”. Filmul lui Oliver Stone, Nascuţi asasini, a primit „Marele Premiu Special al Juriului” la Bienala de la Veneţia, în 1994, cu patru ani înainte ca, tot acolo, Terminus Paradis sa primeasca acelaşi premiu.

Revista indexata EBSCO