May 21, 2016

Posted by in ARTE

Bogdan ULMU – Improvizaţia, pedagogia organicitãţii

Lucrarea de care ne vom ocupa, în continuare, este de mai multe ori bine-venită. În primul rînd, bibliografia naţională aferentă subiectului este încă pauperă, deci un titlu în plus completează în mod necesar tematica. Apoi, teza face o trimitere documentată la istoria de pînă în 1989 a predării disciplinei la noi, apoi la schimbarea de optică intervenită după 1989; în fine, în mod inspirat, Victor Mihăilescu publică şi dialoguri cu cadrele didactice din facultăţile de profil ale ţării, care analizează plusurile şi minusurile programei de învăţămînt, fascinaţia şi dificultăţile disciplinei.

Planul lucrării ni se pare inspirat, argumentat.

PARTEA I: capitolul I – determinări terminologice; apoi, conexiunea disciplinei din titlu cu muzica, dansul, teatrul şi pedagogia (în partea a doua, şi cu filosofia!). Capitolul II are un titlu incitant: Teoretizarea imprevizibilului, de la abordarea alternativ experimentală la tehnica de lucru. Am teoretiza şi noi imprevizibilul, dacă aş avea curaj: dar dacă tentativa ne depăşeşte? Felicit, deci, doctorandul, pentru temeritate şi originalitate.

Următorul capitol trece-n revistă tehnicile actuale de improvizaţie, folosite şi la noi, în ultimele decenii: sistemul Spolin, Johnstone, Boal, Zinder, Viewpoints. Este o analiză aplicată cu bine venite updatări. Şi e o comparaţie elocventă între sisteme şi între beneficiile lor asupra discipolilor mileniului trei.

Teza readuce-n discuţie interogaţii celebre: cum poţi învăţa studentul să creeze? Poate fi însuşită metoda devenirii artistice? Aici este citat Grotowski, care dă un răspuns tranşant: „Metoda noastră se întemeiază pe principiul că nu poţi învăţa pe nimeni cum să creeze şi că nu există nici un fel de metode ideale pe care, urmărindu-le, să poţi ajunge creator” (p.14). Morala, rostită cu două pagini mai departe, sună cvasi/ amuzant:„nimeni nu învaţă pe nimeni nimic”.

O continuare a ideii reapare la pagina 60, sub semnătura lui Eugenio Barba:„Exerciţiile sînt, în primul rînd, o ficţiune pedagogică. Actorul învaţă să nu înveţe să fie actor, învaţă să nu înveţe să joace” – p. 60 (parafrazîndu-l pe marele poet, am putea spune şi noi „nu credeam să-nvăţ a-nvăţa, vreodată!”).

Şi teza, mărturiseşte doctorandul, devine „o încercare de a reconsidera activităţile de învăţare în care este angrenat studentul-actor, printr-o redefinire a scopurilor şi finalităţilor învăţămîntului vocaţional din domeniul teatrului”.

Bine-venită ni se pare, în acest capitol, şi tentativa de reaşezare a definiţiilor improvizaţiei: dicţionarele scapă nuanţe, ori chiar atitudini adecvate conotaţiilor artistice. „Ocazional”, „repede”, „pe nepregătite” nu sînt elocvente pentru disciplina de care discutăm.

Deschidem o paranteză: cred că improvizaţia – cum am predat-o şi noi, o perioadă, la Timişoara – mai are rostul de-a pregăti interpretul pentru situaţiile neprevăzute (accidentele) din scenă. Aici nu e nevoie, desigur, de exerciţiile Violei Spolin, ci de cele ale profesorului de clasă, cu aplicare pe un dialog stabilit.

PARTEA A II-a.

Se ajunge la o pereche rar abordată în teatrologie/pedagogie artistică: improvizaţie şi filosofie. Profund capitol! Apoi, se trece la calitatea improvizaţiei în cele două facultăţi de pînă-n 89: Bucureşti şi Tg. Mureş. Bibliografia este firavă, în această perioadă. Oricum, important este că Victor Mihăilescu, în aceste pagini, dărîmă un mit: cel al datei apariţiei textelor Violei Spolin, în România. Ea era cunoscută încă din 1963! Iar Newton şi Von Kloden, din 1967 (cursuri de uz intern, ce-i drept!).

Şi alt nume sonor al improvizaţiei, Mick Napier, autorul unui decalog (reguli atitudinale ale improvizatorilor)  este comentat în cercetarea prezentă cu interes, dar şi reticenţă – atitudine ideală, într-o teză. Sigur, decalogul nedumereşte, pe alocuri, dar din el am reţinut punctul 9: „spune da şi apoi spune şi”.

Finalul include o micro-antologie de exerciţii de improvizaţie, precum şi anexe realizate de Victor Mihăilescu, în dialoguri cu pedagogi importanţi ai Învăţămîntului artistic actual. A cerut un efort această deplasare Galaţi/ Bucureşti/ Cluj/ Mureş/ Iaşi, dar rezultatul a fost pe măsură. Doru Aftanasiu, spre exemplu, reproşează, într-o discuţie cu Victor Mihăilescu, graba anumitor studenţi de-a se „arunca” în Hamlet, fără să fi trecut prin etapa pregătitoare unui rol atît de complex; improvizaţia poate fi această etapă. Iar Florin Zamfirescu regretă, în alt dialog, faptul că ajunşi în teatre, tinerii actori „aruncă peste bord” ce s-a făcut în şcoală la improvizaţie, considerînd că spectacolul nu mai are nevoie de zestrea exerciţiilor perioadei universitare.

Opinii acroşante întîlnim şi-n celelalte dialoguri: cu Mihaela Arsenescu-Werner, Octavian Jighirgiu, Adrian Titieni, Daniela Lemnaru, Andras Hathazi, Mircea Gheorghiu.

Teza redovedeşte importanţa acestei discipline care „a însoţit teatrul permanent ca revelaţie tainică a ludicului” (p. 37) şi clarifică aspecte mai rar aduse-n discuţie în forumul oamenilor de teatru: „Dacă în muzică este o metodă de-a exploata energiile temporale, iar în dans o metodă de-a le explora pe cele spaţiale, improvizaţia teatrală devine o metodă de a explora energiile existenţei (inclusiv ale sinelui), prin autenticitatea desprinsă din spontaneitatea jocului” (p. 46).

Revista indexata EBSCO