May 21, 2016

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – M.M.I., autor şi personaj

Mircea M. Ionescu, unul dintre cei mai prolifici scriitori de teatru de azi, mi-a tot dat cîte o carte de-a sa aproape la fiecare întîlnire prin festivaluri; scrie mult şi scrie bine, şi piesele îi sînt jucate. Se poate spune că este un dramaturg fericit – în măsura în care împlinirea profesională îl poate face fericit pe cel în cauză.

Cel mai recent volum pe care l-am primit, America de-acasă, (Editura pentru Sport, Giurgiu, 2015), cuprinde cîteva texte dramatice de ultimă oră, rod al unor remarcabile, inedite şi, uneori, periculoase experienţe de viaţă, pe care M.M.I. a ştiut să le ducă în sfera ficţiunii, adică să facă din ele literatură. Dramatică.

Înainte de a le evalua trebuie însă să ne oprim puţin asupra personajului-autor care este M.N.I. Am zis personaj şi am zis corect, pentru că, prin felul în care şi-a trăit viaţa pînă acum, M.M.I. pare a face parte mai mult din ficţiune decît din realitate. Iată cum se prezintă singur C.V.-ul de la jumătatea lui 2015: „Filosof, prin patalama, ziarist, dramaturg şi globetrotter prin pasiune”. A absolvit: Facultatea de Filosofie din Bucureşti, Cursul postuniversitar de ziaristică (id.), Cursul de relaţii sociale Adelphi University, New York, dar mai ales „Academia Vieţii, cursuri de zi şi de noapte; cinci luni în Lagăr, la Latina şi Roma, aproape 13 ani în fascinantul, inegalabilul Babilon numit New York”, unde a fost editorul întîiului hebdomadar sportiv în limba română din afara ţării („Lumea sporturilor”, New York, 1987-2005), dar mai ales a fost taximetrist de noapte, avîndu-i ca pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo, Ridick Bowe şi pe fiica lui Fidel Castro! Această profesie – am înţeles din scrierile sale, dar şi din coloratele povestiri colegiale din pauzele şi nopţile albe ale unor festivaluri de teatru la care ne întîlnim frecvent – a fost cea mai dură experienţă a vieţii sale, aproape de neimaginat pentru noi, oamenii obişnuiţi. Volumul de memorialistică intitulat chiar aşa: Taximetrist de noapte la New York este – dincolo de ţinuta strict literară stimabilă – o mărturie impresionantă asupra modalităţii de a trăi permanent într-un echilibru fragil, cu riscul major pe un umăr şi curajul nebun pe celălalt. Este doar una din cele douăzeci şi şase de cărţi publicate pînă acum de M.M.I., majoritatea dintre acestea fiind volume de teatru. Iată cîteva titluri: Monolog în doi cu moartea la uşă (2014), Animalul, acest om ciudat (2013), Puşlamaua de la etajul 13 (212), Nu mor pescăruşii cînd vor porcii mistreţi (2011), Filosofia băşcăliei (2009), Deţinuţi în Statuia Libertăţii (2007), La Est de West (2003), Dona Quijota joacă samba (2002), New York – Bucureşti, reîntoarcerea niciunde (1998), Pierduţi în New York (1997) şi altele. Aceste volume cuprind numeroase piese care se bucură de succes pe scenele româneşti şi, unele, pe scene din alte ţări (Polonia, Belarus, Suedia, SUA, Bulgaria, Serbia, Austria, Republica Moldova). Nu cred că există un alt dramaturg român în viaţă care să poată spune că i-au fost reprezentate, între 1980 şi 2015, peste treizeci de piese – unele, la teatre dintre cele mai serioase: Teatrul Naţional din Craiova, Teatrele dramatice din Arad, Braşov, Brăila, Galaţi, Bacău, Giurgiu ş.a. Succesele cele mai durabile le-a obţinut cu piesele Aventura unei femei cuminţi, Adio, Pele!, Dona Quijota, Freud şi bunul Dumnezeu, Jucătorul de baseball, Puşlamaua de la etajul 13.

Cel mai recent volum pe care l-am primit de la Mircea M. Ionescu – America de-Acasă (2015) cuprinde cinci texte dramatice, de dimensiuni medii: prima, care dă şi titlul volumului, e o „tragicomedie contemporană”, avînd, cel puţin la primul nivel al înţelegerii, conotaţii autobiografice: întoarcerea în ţară a unui evadat din sistemul comunist. Precizarea pe care o face în declaraţia de la sosire cuprinde, foarte concentrat, ideea care e, apoi, dezvoltată dramatic într-un text alert, în care El, personajul central, descoperă realităţi şi atitudini mai dure decît cele pe care le lăsase la plecare.

Urmează Adultera, apoi o „comedie neagră, dar vizibil politică” „ Hamlet nu vrea în rai!, o piesă „pentru elevi, dar şi pentru maturi – Derbedeul de nota 10 şi, în sfîrşit, Ultima noapte de puşcărie… Publicitate. Sînt texte scrise alert, cu simţ scenic, cu personaje atent individualizate şi puse în relaţii dramatice tensionate. Circulă cu discreţie în subsolul stărilor dramatice fiori de poezie care atenuează asprimile realităţilor investigate cu o luciditate neiertătoare. E caracteristică în acest sens discuţia din scena 5 a piesei titulare dintre personajul central El şi Puştiul – un copil (fireşte) croit pe tipicul noii generaţii – generaţie isteaţă, internetizaţi la maximum, dar goliţi de orice sentiment al apartenenţei lor la un neam sau la o ţară. Cînd El, de profesie scriitor, îl întreabă de crede că s-a întors în ţară după 13 ani de America, Puştiul i-o spune deschis: „De prost, domnule!” Acest Puşti e un personaj foarte bine construit; e clar că M.M.I. a avut modele reale la îndemînă, pe care le-a studiat cu atenţie, ca orice scriitor care vrea să descifreze fenomenele noi din evoluţia societăţii. Cum se formează, cum creşte, cum gîndeşte generaţia nouă, cea aflată la vîrsta de 10 ani,, este un aspect social care îl îngrijorează pe scriitor şi acesta se simte dator să ne-o spună. În zadar încearcă el să-l convingă pe Puşti că s-a întors acasă „pentru limba română”, pentru că, scriitor fiind, nu poate fi decît în limba maternă. Pentru Puşti toate acestea sînt vax. Pentru el realităţile în care trăieşte sînt importante. Iar acestea sînt dezastruoase.

Următorul interlocutor al scriitorului întors acasă „pentru limba română” este un Bătrîn. Un nostalgic. Un cameleon. Urmează chiar Preşedintele (al nu ştiu ce!), apoi un nepot cu soţia lui. Discuţiile cu ei sînt dure şi dezvăluitoare de realităţi dezastruoase. Deznodămîntul e îngrozitor: El, scriitorul, care a avut şansa să devină american, dar s-a întors acasă pentru a fi scriitor în limba neamului său, e bătut măr, scuipat şi înjurat de toţi ceilalţi tocmai pentru acest… nesăbuit gest, pentru dorinţa lui de a nu se înstrăina de propriile rădăcini. Singurul care îi ia apărarea e Puştiul. Ceea ce e egal cu un happy-end. Înseamnă că tînăra generaţie încă mai poate fi salvarea.

Între teatru-politic şi teatru-documentar, piesele lui M.M.I. vorbesc cu claritate despre o actualitate şi despre stări de lucruri încărcate de un profund dramatism.. E meritul autorului că ştie să le dea ţinuta corespunzătoare cerinţelor scenei şi să implice publicul pînă la limita participării directe.

Revista indexata EBSCO