May 21, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – Cu viaţã pe moarte cãlcînd…

Sub tutela academicianului Basarab Nicolescu, a avut loc recent susţinerea unei remarcabile teze de doctorat, ce s-a transformat într-un volum consistent si urmează să apară cît de curînd în librării. E vorba de textul Gabrielei Toma, Reprezentări tanatologice în spaţiul românesc şi în cel mexican: o abordare transdisciplinară, ce surprinde o problematică inedită şi extrem de complexă, cea a reprezentărilor despre viaţă şi moarte din două mari culturi arhaice ale lumii, cea geto-dacică şi cea precolumbiană. Abordarea originală, de mare interes şi actualitate, reliefează prin ea însăşi importanţa şi noutatea metodologică a perspectivei transdisciplinare, inclusiv în studiile antropologice, întărindu-ne convingerea că existentă, din cînd în cînd, momente privilegiate de schimbare a mecanismelor de cunoaştere, de cotitură civilizaţională, momente ce impun o reconsiderare în profunzime a presupoziţiilor noastre teoretice.

Dar mai presus de orice, Gabriela Toma ne oferă o cunoaştere vie, nepreţuită, ca un fel de Carlos Castaneda feminin şi destins academic, navigînd cu dezinvoltură între biblioteci de renume şi specialişti în antropologie sau semiologie, români şi mexicani, fără să neglijeze babele păstrătoare de tradiţii autentice din ţinuturile natale, sau maeştrii nahuatl din Mexicul în care şi-a petrecut 17 luni din viaţă. Înţelegerea unor noţiuni novatoare precum transculturalul şi cosmoviziunea în acest context capătă dimensiuni nebănuite, trăirea directă a ritualurilor vieţii, morţii şi renaşterii în cele două spaţii civilizaţionale determinînd-o pe autoare să încerce să le afle sensurile întemeietoare şi corespondenţele, dar şi să identifice locul reflecţiei asupra morţii în lumea contemporană.

În chip firesc, Gabriela Toma porneşte de la o serie de lămuriri epistemologice, nu doar în privinţa principalelor idei şi concepte transdisciplinare ce îi vor servi ca bază în argumentaţie – atît de clar expuse de neobositul şi creativul lor promotor, academicianul Basarab Nicolescu –, ci mai cuprinzător încă, în viziunea asupra realităţii, profund clătinată şi deplasată de descoperirile ştiinţei şi îndeosebi ale fizicii cuantice, de la începutul secolului al XX-lea.

Pînă unde mai funcţionează delimitările clasice, macrofizice, între observator şi observat, în atît de complexul proces al potenţializării şi virtualizării alternative, proces pe care Ştefan Lupaşcu îl defineşte ca fiind contradictoriu, conflictual? Şi cum se modifică structura subiectului, respectiv a obiectului, în funcţie de intenţionalitatea observaţiei? În punctul în care semipotenţializarea unuia şi semiactualizarea celuilalt ating un fragil echilibru, autoarea vede esenţa viziunii transdisciplinare, flux circulînd dinspre exterior spre interior şi înapoi, fără a mai permite sau impune o separaţie artificială. Iar aici, Gabriela Toma reuşeşte să introducă şi să exploateze cu multă fineţe şi firesc noţiunea nouă de „cosmodernitate” (recent definită de Basarab Nicolescu), care integrează creator ordinea arhaică şi noua spiritualitate în care ritualitatea e percepută ca trecerea spre un nou plan ontologic, în care moartea şi viaţa, la fel ca la pisica lui Schrödinger, nu sînt nicidecum contradictorii, ci doar potenţializări şi actualizări diferite.

Imaginarul simbolic se alătură astfel fizicii cuantice pentru a exprima în mod non-contradictoriu senzaţii, sentimente, valori subiective pe care logica hegeliană nu le-ar putea accepta decît în succesiune. „Coexistenţa potenţialităţilor antagoniste” a lui Heisenberg este o formulă apropiată de logica contradictoriului a lui Lupaşcu, filosof ce a reevaluat axioma terţului exclus, demonstrînd că doar aşa-numitul terţ inclus (pe care Gabriela Toma îl asimilează în chip neaşteptat, dar legitim, cu ritualurile ce permit circulaţia verticală între un nivel de realitate şi altul) poate da seama de complexitatea realului. Revoluţia epistemologică propusă constă în renunţarea la raţionamentul bazat pe dualitate în favoarea unuia fondat pe trei termeni, recunoscîndu-se astfel dinamica terţului inclus, altfel spus, a contradicţiei fertile, a dinamismelor antagonice. Interesant e însă faptul că autoarea nu renunţă la noţiunea de dualitate, dimpotrivă, o regenerează, o încarcă cu noi atribute, o resemantizează, am putea spune, tratînd-o ca pe o complicitate ce instituie o tensiune creatoare vie. Dualitatea este privită în perspectiva nivelurilor de realitate, al trecerii dintre lumi, mediată de ritual şi bogat ilustrată cu material din basme şi legende româneşti, prehispanice şi mexicane, dar şi cu comentarii despre opere de artă plastică şi cinematografică ce susţin argumentaţia.

Tanatologos-ul astfel asumat, heideggerian şi transdisciplinar, după cum îl vede autoarea, vorbeşte despre aşezarea noastră fiinţială în propria identitate şi în dialogul cu alteritatea, despre structura gîndirii noastre şi percepţia realităţii. Raportarea noastră la moarte ne defineşte în mod esenţial viziunea asupra existenţei. Din punct de vedere imagologic şi simbolic, civilizaţia geto-dacică se singularizează prin refuzul iconicităţii, al reprezentării divinităţilor, inclusiv tanatologice, în vreme ce în lumea precolumbiană, acestea abundă, relevînd o structură transformatoare de forme şi nume, plastică, imaginativă, non reproductivă.

De-a lungul lucrării pare să prindă chip o foarte interesantă şi personală teorie a rostirii şi rostuirii ritualului, acesta fiind în sine o cale, o interfaţă, o punte şi un metalimbaj de o forţă energetică aparte, care „traduce” simboluri şi gesturi uitate, sau a căror semnificaţie s-a pierdut în timp. Ritualul este asemenea universului descris de David Bohm – la care Gabriela Toma se referă adesea – înfăşurat asupra miezului sensurilor sale cele mai adînci şi desfăşurat într-un nivel superior, spre care deschide. Ritualul se legitimează pe sine prin mutaţia transfiguratoare produsă asupra nivelului din care pleacă gestul sau cuvîntul transmis, prin starea de terţ ascuns-inclus pe care o întruchipează, prin respiraţia lui sacră ce permite contactul cu un „dincolo”. Nu e de mirare că tocmai acele culturi care au păstrat vie o memorie ce le traversează şi le irigă, care se adapă fiinţial din staza de trecere dintre lumi sînt şi cele mai atente veghetoare ale unor ritualuri străvechi cu putere de în- şi reîn-fiinţare.

Lectura acestui frumos şi incitant volum îmi readuce în amintire povestirile cosmo-etnologice ale eruditului cercetător şi scriitor Andrei Pandrea care, în decursul numeroaselor sale călătorii prin ţară, a dat undeva, într-un colţ uitat de lume, peste o comunitate care, în ritualul petrecerii în nefiinţă a unei persoane, rostea o cutremurătoare incantaţie într-o limbă necunoscută, probabil dacică. Transmisă cu sfinţenie, pe cale orală, de-a lungul secolelor, poate mileniilor, în decursul cărora se pierduse semnificatul acelor cuvinte, rămînînd doar învelişul lor sonor – şi acela, probabil, alterat într-o anume măsură –, aceasta dispunea de o încărcătură emoţională şi ontologică explozivă. Nimeni nu mai ştia ce spunea, dar o spunea cu atîta convingere, încît ritul conducerii în moarte îi răvăşea fiinţial pe cei rămaşi, producînd mutaţii la nivel de celulă, deschizîndu-i spre percepţia nemuririi.

Oricum, acceptarea românească a eternităţii nu are nimic de-a face cu plenitudinea istorică, ci dimpotrivă, cu sentimentul că există un plan în raport cu care orice agitaţie mundană e risipă şi împuţinare. Platon făcuse deja aluzie la reputaţia de nemuritori a traco-geţilor, a căror doctrină spirituală şi escatologică era fondată pe dualismul suflet / trup. E vorba mai degrabă de o lipsă de adeziune vitală. O străveche vorbă românească, în bună măsură uitată, spune :”Lumea asta nu-i a mea, iar cealaltă nici atît”…

Cum bine reliefează autoarea, cosmogonia folclorică românească figurează printre cele foarte puţine – alături de cea mexicană, iată – ce vădesc o preocupare pentru mişcările antecosmice, fără ca vreo limitare de ordin calitativ, temporal sau spaţial să vină să împartă Facerea în faze distincte sau să stabilească ierarhii. O curiozitate egală şi non-idolatră le-a pişcat spiritul strămoşilor noştri, suscitînd ulterior polemici numeroase şi pasionate. Aurel Cosma, de pildă, consideră că vechile legende dacice despre originea lumii şi a creaturilor sale au evoluat în cadrul structural al dualismului mazdeean, potrivit căruia pămîntul ar fi opera comună a lui Dumnezeu şi a Diavolului. Dar analiştii modelului cosmogonic românesc îi plasează constant pe Dumnezeu şi pe Diavol în centrul sistemului, alungînd la periferie celelalte fiinţe care participă la creaţie. Or, în folclorul românesc, ariciul, broasca, albina, păianjenul, porumbeii, cerbul, sfîntul Ion, Noe, zîna Păioara şi alte reprezentări populare săvîrşesc, împreună cu cele două figuri tradiţionale sau în locul lor, toate acţiunile fundamentale care se leagă de crearea oricărui lucru. Iată că se relativizează considerabil locul lui Dumnezeu, cu atît mai mult cu cît aceste fiinţe preexistă şi ele universului material şi sînt înarmate cu toată ştiinţa specifică unui demiurg, ba mai mult, unele dintre ele (precum ariciul, albina, broasca) posedă un surplus de suflu creator şi de ştiinţă, dominînd, în plan axiologic, reprezentările creştine. Cu nuanţe fireşti, găsim aceleaşi motive cosmogonice şi, în mare, aceleaşi fiinţe (îndeosebi albina) şi în spaţiul mayaş. Acest model de geneză în salturi, făcut din erori şi corecţii succesive, prezintă un dublu avantaj: mai întîi, Dumnezeu e descărcat de o bună parte din responsabilităţi, deşi nu mai e unic şi atotputernic ; în plus, transformarea unui act singular în proces multiplu oferă universului o pauză temporală în care îşi poate corecta sau stîlci aspectul prim şi permite mentalităţii tradiţionale să asume şi să explice o realitate cu caracter neregulat, asimetric, paradoxal.

Paradoxul pare a fi o formă privilegiată de expresie a culturilor mito-simbolice, cum sînt în mare măsură cea română pre-ortodoxă şi cea mexicană pre-hispanică, după cum o constată şi o explică cu mare justeţe hermeneutică autoarea. După spusele lui Mircea Vulcănescu, în spiritul românesc arhaic, lumea noastră nu e un spaţiu de „prezenţe”, ci cuprinde lucruri care au fost şi nu mai sînt, dar şi lucruri care ar putea fi, dar nu sînt încă. Actualul şi virtualul nu funcţionează separat şi opozitiv, cele două planuri se întrepătrund şi „lumea de dincolo” nu mai înseamnă în afară, ci altfel, desemnînd nu o frontieră spaţială, ci o altă calitate a fiinţei, conferind existenţei o inefabilă dimensiune de libertate şi de irealitate. Constantin Noica consideră că poporul nostru nu are vocaţia filosofiei poate pentru că nu are o problematică a devenirii. De fapt, în această viziune a lucrurilor, nu omul gîndeşte lumea, ci lumea gîndeşte în om, ca în fizica cuantică, unde omul nu este subiect observator, ci participant activ la desfăşurarea fenomenelor,într-o relaţie infinit mai complexă şi nuanţată de întrepătrunderi şi influenţe reciproce.

Dacă aceste culturi tradiţionale – după cum ne arată Gabriela Toma – sînt în aşa măsură locuite de gustul paradoxului, e şi pentru mobilitatea hermeneutică şi polisemia pe care le comportă acesta, aşezînd principiul contradicţiei în miezul său şi făcînd să explodeze unitatea monolitică a logicii aristotelice. Afirmarea simultană a două optici contradictorii est convingător ilustrată şi de subtilele remarci ale lui Sorin Alexandrescu despre « paradoxul continuităţii / discontinuităţii » în cultura română. Ar exista, în opinia lui, o axă verticală ce-şi trage seva din fondul etern al culturii populare române, care nu încetează a se dezvolta în structurile sale de profunzime, şi o axă orizontală a culturii scrise, care nu e originală, întrucît modelele sale sînt străine. Or, aşa cum rodnic ne-o demonstrează Gabriela Toma, pe această axă verticală par a se întîlni cultura noastră tradiţională şi cea mexicană pre-hispanică, întîlnire care nu poate să nu trimită cu gîndul la unele lucrări ale lui René Guénon (îndeosebi Regele lumii şi Simbolismul crucii), dar şi ale discipolului său fidel, Vasile Lovinescu, ale cărui lucrări despre basmele româneşti, despre figurile mitice care ne structurează literatura populară sau despre numerele sacre sînt unice în exegeza de specialitate (Monarhul ascuns, Mitul sfîşiat, Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti etc.)

Volumul Gabrielei Toma nu oferă doar răspunsuri, ci ne dăruieşte şi întrebări, pe măsura densităţii tratării teoretice şi practice a amplului şi foarte dificilului subiect abordat, provocîndu-ne în permanenţă la noi conexiuni şi la interpretări neaşteptate, într-o desfăşurare inspirată a ternarului cunoaştere-înţelegere-trăire.

Revista indexata EBSCO