May 21, 2016

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – Însemnãri de cãpãtîi

„Mi-ar plăcea să stau într-o casă mare şi frumoasă, să-i am în jurul meu pe cei dragi, iar într-o odaie, pe-aproape, o prietenă, o doamnă de la curte, căreia să-i pot povesti orice, după pofta inimii. Să ne-ntîlnim, să ne spunem poveşti, să vorbim despre versuri, iar cînd soseşte o scrisoare, s-o citim amîndouă sfătuindu-ne cum să răspundem. Iar dacă ar veni la mine un musafir plăcut, l-aş pofti în cămara frumos rînduită şi dacă ar ploua afară l-aş ţine lîngă mine noaptea întreagă. De cîte ori ar fi să plece prietena mea la palat, i-aş pregăti lucrurile dinainte, cu grijă, să aibă toate cele trebuincioase la dînsa.

Cît de mult mă atrage viaţa aleasă a oamenilor din lumea mare! Dar, ştiu eu, poate e şi asta o suceală de-a mea” (Însemnări de căpătîi, p. 296)

 

Într-o zi de primăvară, plimbîndu-mă prin Kyoto, am ajuns în curtea unui faimos templu al perioadei Heian. Dintr-o dată totul părea pustiu. Nici un zgomot. Nici un om. Doar o femeie într-un kimono tradiţional trecea dintr-o parte în alta a curţii. Numai urmele ei se vedeau pe nisipul măturat parcă de suflarea secolelor. A intrat undeva sau nu ştiu, dar nu am mai văzut-o. Parcă nici nu fusese. Numai urmele ei se mai vedeau pe nisipul din curte. Apoi, o pală de vînt le-a sorbit şi pe ele cu totul.

Ca un vis înlăuntrul unui alt vis.

Au apărut şi oamenii, a revenit şi zgomotul, iar gîndul m-a dus, în timp ce păşeam către Kamo-gawa, Rîul Kamo, la Murasaki Shikibu şi la Sei Shōnagon.

Într-una din zilele următoare am ţinut în mînă, într-o încăpere din Kyoto, nu departe de Muzeul Canalului Biwako[1], o ediţie mai „apropiată” de noi (anul 1212), Hōjōki[2], a călugărului budist de pe Muntele Hino, Kamo no Chōmei, dar şi una mai veche, Makura no sōshi (ad litteram – Caiete de pernă), Însemnări de căpătîi ale fiicei lui Kiyowara no Motosuke (dintr-o familie cu nume înrădăcinat în cultura niponilor, care fuseseră printre compilatorii primei cărţi despre trecutul Japoniei, Nihonshoki/ Nihongi), Sei[3] „Shōnagon” (conform Taihō-ritsuryō/ Codului Taisho – „adaptare” a modului de organizare din China dinastiei Tang –, în vigoare în Japonia din anul 703) nu e clar de unde asta, poate după ce a intrat în anturajul împărătesei Sadako (după o căsnicie ratată, pare-se), ca doamnă de onoare[4].

Născută undeva prin anul 966 (nu se ştiu foarte multe despre viaţa ei), Sei Shōnagon a scris o carte considerată de mai bine de o mie de ani poate cea mai comentată şi căutată în Arhipelag, citită şi azi, ecranizată, apreciată nu doar în Japonia.

Japonezii au un stil al lor de a ordona lucrurile, de a codifica/ clasifica, fapt care se vede şi în ceea ce priveşte operele literare. Astfel, Însemnările de căpătîi e socotită primul zuihitsu (de la două caractere kanji care ar putea fi traduse a urma, a urmări pensula[5]) al literaturii japoneze – un tip aparte de eseu, în care fragmentele eseistice sînt întreţesute cu tot felul de idei, însemnări care aduceau a jurnal[6], gînduri, fragmente de poem ş.a., care adesea nu au o ordine anume. Ea a fost prima autoare, dar genul a „prins” la japonezi, devenind tot mai popular, astfel încît în perioada Edo se putea vorbi, în rîndurile negustorilor şi a orăşenilor de „stilul zuihitsu”, practicat şi de autori faimoşi, de pildă Motoori Norinaga.

Însemnări de căpătîi cuprind peste 300 de notaţii fără o ordine temporală sau tematică, cum se întîmplă adesea în Arhipelag şi în diversele tipuri de jurnale/ nikki, fie ele de călătorie sau de alt gen, multe legate în tradiţia niponă de poezie[7]; existau, şi înainte de Matuso Bashō, jurnale de călătorie haikai („haikai travel journal” – Peipei Qiu[8]) – haikai kiōbun.

Spuneam mai devreme de Kamo no Chōmei şi „însemnările sale” – Hōjōki; în terminologia budistă japoneză se vorbea de „tonsei suru”, care ar putea însemna „a pleca/ a te retrage din lumea cotidiană”, iar o persoană care ia aşa decizie şi o duce la îndeplinire, se numeşte „tonseisha”; mulţi dintre ei călătoreau, parte scriau. Să amintim doar numele lui Kūkai (774-835), legat de secta Shingon, care a călătorit şi în China, şi a lăsat mai multe scrieri, ori de Enin (794-864), legat de secta Tendai, de esoterismul Tendai (Taimitsu) mai precis ş.a., chiar dacă nu avem în vedere neapărat „jurnale de călătorie” în cel mai strict sens al cuvîntului.

Sau am putea începe cu jurnalul lui Ki no Tsurayuki (872 ?-945), Tosa nikki[9], în care descria o călătorie din anul 935, cînd s-a întors din provincia Tosa, unde fusese guvernator, la Kyoto.

Earl Miner (în Japanese Poetic Diaries) vorbea despre jurnale de tip uta nikki (în japoneză – am putea spune şi „jurnal cîntat”), lansînd atunci un termen în engleză, „Poetic diary”, cu privire la „Japanese poetic diary”. Tot Miner[10], în colaborare cu Hiroko Odagiri şi Robert E. Morrell în The Princeton companion to classical Japanese literature, 1985, face distincţia între, de pildă, nikki bungaku[11] – jurnalul ca literatură, alte tipuri/ genuri de „înregistrări”, de la jurnalele scrise de bărbaţi cu caractere chineze, la altele, chiar financiare – kiroku, „scrierile de călătorie” – kikō sau de ,Makura no Sōshi – în care, arată autorii, sînt scrise o serie de detalii, observaţii anecdote, diverse aspecte, dar şi poeme din perioada în care a fost la curtea Împărătesei Teishi, între 990-1000, în perioada Heian – ş.a.

Ori am putea discuta despre Fujiwara no Teika şi jurnalul Meigetsuki, tradus în Occident fie The Record of the Clear Moon, fie Diary of the Clear Moon, ori Chronicle of the Bright Moon, ţinut de acesta din anul 1180, cînd avea aproximativ 18 ani (deşi se-a spus şi că informaţiile de început ar fi putut fi adăugiri de la bătrîneţe), pînă la moartea sa, în 1241.

Cartea scrisă de Sei Shōnagon (reputată cunoscătoare a clasicilor chinezi), în felul în care a fost caligrafiată atunci arată şi mai frumos şi, dacă ţinem cont de unele dintre particularităţile de limbă/ scriere din vreme, parte greu de redat sau care ar complica fraza inutil în traducere (Stanca Cionca exemplifică, în cuvîntul său de început), oferă şi o imagine interesantă despre cum arăta traiul la curte în acele vremuri, dar şi multe alte aspecte ţinînd de mentalitate/ obiceiuri/ felul de a vedea viaţa/ specificul timpului în Arhipelagul Nipon. Poate că cititorului modern, mai ales din afara Japoniei, îi pot scăpa unele aspecte care ţin de ce înseamnă ciclul sezonal, notaţiile despre vreme, de cum se desfăşura viaţa socială atunci, viaţa femeilor din perioada Heian, a bărbaţilor, aşa cum o vedea autoarea, intrigile de tot felul de la curte, unele aspecte care par monotone/ plictisitoare prin repetitivitate cel puţin, dar nu poate „scăpa” umorul, ironia faţă de persoanele care vor să pară altceva decît sînt, de pildă, sau care fac eforturi să fie prea „la modă” în exprimare. Sau felul în care doamna din secolul al X-lea vorbeşte despre lucrurile pe care le detestă – oaspeţii plicticoşi, „cîinii care latră îndelung”, pe cei care sforăie, copiii plîngăcioşi ş.a.

Sînt notaţii de tot felul, de la cum vede autoarea fiecare anotimp (de altfel, cartea se deschide cu o secvenţă despre asta), lunile anului cu obiceiurile aferente/ sărbătorile în epocă, munţii, clădirile, săbiile, locuri de veci ale împăraţilor, „lucruri care sînt într-un fel dar la ureche sună deosebit” – adică „limba preoţilor, limba bărbaţilor şi a femeilor” (în vocabularul vremii femeile aveau în limbaj multe formule specifice, majoritatea de politeţe), sau ale „oamenilor de rînd” care, scrie Sei Shōnagon, „sînt întotdeauna mai lungi decît trebuie” ş.a. Sau lucruri rare (cum ar fi ginerele lăudat de socru, nora iubită de soacră, stăpînul „pe care nu-l vorbesc slugile de rău”), jenante, plictisitoare, sordide de-a dreptul – între acestea, de pildă femeile urîte şi, pe deasupra, cu o droaie de copii, descrie flori, păsări, arbori, vizitele pe furiş, bună parte amoroase (cu tot felul de zgomote de paşi, de foşnete etc.), viaţa aristocraţilor – de care autoarea se bucură din plin, şi tot felul de observaţii pline de fineţe şi rafinament. Şi, desigur, poemele, Sei Shōnagon fiind recunoscută pentru cunoştinţele şi inteligenţa sa. De altfel, caracteristică societăţii din care făcea parte autoarea, la acea vreme, era preocuparea pentru stil/ rafinament lingvistic, poezie, care era „comme il faut”, chiar un mod de a comunica rafinat. La toate acestea se adaugă şi modul în care erau percepute cultura/ cunoştinţele în domeniul literaturii/ poeziei (antologiile de versuri din vechime stau mărturie), gustul estetic. Educaţia însemna, chiar pentru războinici, stăpînirea caligrafiei, a cunoştinţelor despre variatele tipuri de hîrtie pe care puteau scrie un poem sau altul sau o misivă, cum trebuia să fie vestimentaţia ş.a.

Sei Shōnagon vorbeşte despre viaţa/ obiceiurile şi ritualurile curţii, rigoarea mişcărilor/ ceremoniilor somptuoase, descrie cu tot felul de detalii, vestimentaţia, coloristica ş.a., dar şi varii întîmplări între cei de acolo, personaje potente sau trecătoare, ca o observatoare atentă a acestui „spectacol” al vieţii din care făcea parte. Apoi…

Aminteam de „retragere” la japonezi – după moartea împărătesei se ştiu puţine despre Sei Shōnagon. (Stanca Cionca notează că atunci cînd a ajuns în serviciul împărătesei avea cca 30 de ani, iar împărăteasa 18, în timp ce soţul ei, împăratul, avea 13; împărăteasa a murit la o naştere, cînd avea 25 de ani). Se ştie că s-a retras de la curte şi, cel mai probabil, şi-a petrecut ultimii ani în solitudine.

Sînt multe, foarte multe comentarii despre carte, despre cum s-a ajuns la acest titlu (de la faptul că aceste note erau scrise în camera de dormit, la ideea că foile serveau de pernă ş.a.), despre fiecare observaţie a sa, chiar despre Sei Shōnagon şi felul în care a trăit, cum era cît a fost la curte.

Aşadar, o lectură aparte, a unei cărţi care a străbătut secole după secole şi pe care cititorul român o are la îndemînă în limba română, graţie traducerii semnate de Stanca Cioanca.

Iar eu, după ce am avut în palme, nu cu foarte mult timp în urmă, un vechi manuscris al Însemnărilor de căpătîi, într-o caligrafie superbă, am ieşit din camera în care stăteam atunci şi am intrat pe aleile parcului Palatului Imperial din Kyoto. Căutam. Speram ca la fel ca în templul Heian, să pot să mi se pară că am trecut dincolo de timp şi să… dar pe lîngă mine treceau doar oameni care făceau fotografii, fie ei japonezi sau foarte puţini europeni. Doar o clipă mi s-a părut că simt, că aud lîngă un arbore bătrîn, vocea doamnei Sei Shōnagon citindu-mi: „Dacă ascult bine, se-aude pe drumul mare un zgomot de roţi. Acum văd trăsura: cel dinăuntru a ridicat perdelele…”. Poate că era şi ea, acum, ca un vis înlăuntrul unui alt vis, şoptind: „Din cerul îngheţat/ se-mprăştie fulgii -/ în chip de petale de flori.”…

 

Sei Shōnagon, Însemnări de căpătîi, traducere din limba japoneză, prefaţă şi note: Stanca Cioanca, ed. a II-a revizuită de traducătoare în colaborare cu Roman Paşca, Rao International Publishing Company, Bucureşti, 2004, 316 p.

 

[1] Canalul Lacului Biwa (Biwako Sosui): construit în timpul perioadei Meiji, în Japonia, de la Lacul Biwa la Kyoto. Canalul a aprovizionat prima hidrocentrală publică din ţară.

[2] Tradusă în engleză cu titluri ca: An Account of My Hut sau The Ten Foot Square Hut (de la cabana de 10 metri pătraţi în care a locuit în ultima perioadă a vieţii).

[3] Sei – de la numele de familie, Kiyohara (kiyo în citirea sino-japoneză a vremii se citea „sei”).

[4] S-a spus că ar putea fi de la al treilea soţ al ei.

[5] Reamintim, japonezii scriau cu pensula muiată în tuş.

[6] Totuşi nu prea apropiate de teoria literară occidentală, în care există o tipologie a scrierilor diaristice, de la jurnalul intim la cel de călătorie, să spunem, cu un palier larg de discuţii; printre trăsăturile esenţiale ale jurnalului numărîndu-se: principiul jurnalitaţii (sau calendaritaţii, „legea Blanchot”, după numele lui Maurice Blanchot, cum mai e cunoscută), al simultaneităţii evenimentului cu scriitura, al sincerităţii/ autenticităţii celor scrise, la care se adaugă, last but not least, al confidenţialităţiii, dacă este vorba despre un jurnal intim (avînd în vedere intimitatea şi secretul personal) ş.a..

[7] Interview With Professor Peipei Qiu, The Author of Bashô and the Dao, an interview by R.D. Wilson, în Simply Haiku: A Quarterly Journal of Japanese Short Form Poetry, Winter 2005, vol 3 no 4. „Japanese literary travel journal (kikôbun) has been closely related to poetry. It characteristically weaves poems and the introductory narratives in a sequential order. The travel journals that existed before Bashô”.

[8] Peipei Qiu discută (P. Qiu, Bashō and the Dao: The Zhuangzi and the Transformation of Haikai, Hawai Univ. Press, 2005) despre legătura dintre culturile chineză şi japoneză şi implicaţiile în cazul în speţă, jurnalele de călătorie, Bashō – “By adapting the Zhuangzi to the context of haikai travel journals, Bashô successfully recreated the landscape defined by waka and renga poetry and opened a new horizon for the world of haikai.”

[9] A fost tradus în engleză – William N. Porter, Translator. The Tosa Diary of Ki no Tsurayuki. Boston, MA: Tuttle Publishing, 1981.

[10] Am putea cita şi Miner, Earl, „The Traditions and Forms of the Japanese Poetic Diary”, în Pacific Coast Philology, Vol.3. (Apr. 1968), pp.38-48.

[11] Nikki bungaku – tip de jurnal japonez: exemplu, am amintit Tosa nikki; îşi are originea, cel mai probabil, în secolul al VIII-lea.

Revista indexata EBSCO