May 21, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Occident şi Orient

Istoricii, în lungul timp care a asigurat dezvoltarea cunoaşterii privind evoluţia umanităţii civilizate, deci din vremea lui Herodot şi pînă astăzi, nu au arătat o specială abilitate în acţiunea politică, fie aceasta una a controlului evenimentelor politice sau drept un proces de mare anvergură, superior, orientînd devenirea însăşi a istoriei vii. Dacă este nevoie de un exemplu în acest sens, atunci foarte convingător este cel al marii personalităţi care a fost Nicolae Iorga. Reversul acestei observaţii evidenţiază un adevăr la fel de sigur: oamenii politici sînt, în imensă majoritate, cunoscători slabi ai istoriei, mai exact se dovedesc a avea o capacitate de nivel penibil în utilizarea experienţelor istoriei; eşecul sigur al atacului asupra Rusiei dinspre Occident, repetat însă cu tragică nonşalanţă, spune totul în acest sens. Pe de altă parte, însă, o reală acţiune politică, fără o satisfăcătoare pătrundere în detaliile experienţelor istoriei, inclusiv acelea ale principalilor conducători politici ai diferitelor state, fie ele mari sau mici, este cu totul imposibilă sau falimentară. A scrie însă istoria fără a înţelege principiile politicii şi exerciţiul practic derivînd din acestea, revine la simpla pierdere de timp. Motive, pe care nu le voi relua aici, ne-au făcut pe noi toţi să apreciem că, odată cu Revoluţia lui 1989, drumul nostru către universalizarea condiţiei României, ca istorie naţională şi civilizaţie românească implicit economie şi societate către Occident. Am susţinut participarea noastră la Occident, aşa cum încă susţin acest lucru – pe cît mi-a fost cu putinţă din poziţia mea, pe cît mi s-a cerut în România să încerc dar, poate, mai ales, mi s-a cerut în unele cercuri interesate intelectual şi public ale Occidentului. Dar Occidentul avea, pentru noi, în acel moment al devenirii, numele de NATO şi de Uniunea Europeană. Am insistat, cu îndîrjire, totuşi, că dacă nu vrem să facem din aderenţa noastră la aceste organizaţii nici motiv de pagubă şi nici de primejdie, să facem ca negocierea cu gazdele ce urmau a ne primii, să decurgă, înainte de acces, iar decizia comună instituţională şi naţională să fie curajoasă, exigentă, inechivocă. Nu cred, de fapt ştiu, că lucrul acesta nu a fost făcut şi rezultatul se vede. Dar de ce nu a fost făcut? Pentru că oamenii politici români nu au învăţat, din istorie, că fie acelea care par, ori se pretind a fi, statele cu generozitatea internaţională cea mai înaltă, nu fac, în orice act politic, în orice negociere, în orice formă de ajutorare a unei alte ţări, decît un singur lucru: să îşi urmeze propriile interese, general naţionale, sau de partizanat politic.

Pentru România, Orientul a însemnat invazii ale hunilor, sau altor popoare migratoare, Imperiul Otoman, apoi Imperiul Rus, comunismul, Uniunea Sovietică şi apoi ţările orientale, de la Turcia modernă şi Orientul Mijlociu continuînd pînă la Extremul Orient – India, China, Japonia, împreună cu multe altele, toate acestea devenind de o evidentă importanţă pentru politica română şi pentru dezvoltarea conexiunilor economice sau culturale româneşti. Timp de multe secole, preocuparea principală a românilor s-a raportat la Imperiul Turc. Ulterior, pentru două sute de ani centrul de greutate al forţei Orientului a devenit pentru România, într-un mod tot mai accentuat, Rusia, culminînd prin comunismul sovietic, prin înţelegerile marilor puteri la Teheran şi Ialta, ca şi prin Pactul de la Varşovia. După 1989 şi, cu deosebire, după 1991, Orientul apropiat a părut că ajunge să fie, şi el, odată cu noi, o parte a Occidentului, chiar dacă integrarea sa în instituţiile care pentru noi marcau Occidentul nu aveau să înglobeze şi acest Orient văzut dinspre noi şi către noi. Acum aflăm că lucrurile nu stau doar aşa; înţelegem că vom trăi în continuare în epoca lui Alexis de Tocqueville, profetul din spaţiul istoriei pentru care, în 1830 viitorul trebuia privit ca un proces de competiţie – şi opoziţie – a Statelor Unite şi Rusiei. Sîntem însă, acum, încă odată, nu doar aşezaţi pe o demarcaţie între perspectivele istoriei, ci şi deveniţi, din nou pe negîndite, agenţi oarecum importanţi într-o dispută planetară totală.

Mă întrebam, de curînd, de ce Stalin a dezvoltat, dobîndind puterea absolută în Uniunea Sovietică şi situîndu-se în această problemă în opoziţie cu Marx, Engels şi doar parţial cu Lenin, însă decisiv şi neînduplecat cu Tro?ki, deci cu aceia care aspirau la o revoluţie proletară mondială, teza realizării comunismului într-o singură ţară. Stalin a profitat de şansa dobîndită în Al Doilea Război Mondial de a extinde aria comunistă la un grup de ţări, dar ulterior statele anexate prin acordurile sovieto-anglo-americane de la Teheran, de la Ialta, Potsdam, s-au dovedit tocmai cele care au torpilat mortal comunismul. Dacă ştiu ceva din istorie, atunci acel lucru se traduce prin ideea că nici un stat responsabil, cu deosebire atunci cînd este şi puternic, nu îşi urmăreşte decît propriile-i interese. Care sînt interesele Rusiei, în plan geo-politic, interese, evident, veşnice? În primul rînd, să dispună de un perimetru de protecţie, în spatele căruia să nu fie deranjată de nimic exterior, apoi să aibă ieşire la mări, în toate sensurile sau direcţiile şi să poată susţine un cuvînt absolut în toate deciziile globale. Ce anume caută să evite Rusia cu orice preţ? Foarte simplu: să fie obligată a purta de grijă altora, fie şi pentru dominarea lor. Doar polimorfismul obligaţiilor politice poate distruge imensa putere a Rusiei – o ştia Stalin, o ştia şi specialista în istoria Rusiei, Helene Carrčre D’Encausse (vezi L’Empire Eclaté) o ştie perfect Vladimir Putin. Noi părem să nu ştim nimic despre locul nostru în lume. Unde anume interesele Rusiei interferă cu existenţa actuală a unei Românii libere? Să nu ne folosim libertatea spre a cădea în laptele dintr-o oală mult prea mare pentru noi.

Revista indexata EBSCO