May 21, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Cel care a cunoscut o sirenã

Sirena sau Lighea este ultimul text terminat de di Lampedusa. A fost scris cu cîteva luni înainte de moartea scriitorului şi cuprinde o povestire relativ scurtă: 41 de pagini în ediţia Humanitas din 2016 – Sirena şi alte povestiri. Formulele aluzive şi metaforele atît de nimerite te opresc din lectură la tot pasul, astfel încît cititorul e obligat să citească încet, atît de încet încît lectura aproape că acoperă temporal lungimea unui roman. Pe cît de simplă este naraţiunea propriu-zisă, pe atît de încărcată e de semnificaţii: existenţiale, culturale, dar şi istorice. Un text dens, în care te scufunzi ca-ntr-o mare fără fund.

Povestirea are două părţi diferite din punct de vedere tematic. Prima parte este lentă, depresivă şi încifrată, dar realistă; dimpotrivă, a doua parte, un flash back ce oferă cifrul celei dintîi, este mult mai dinamică, descriind stări de fericire stranie. E greu de spus care dintre cele două părţi ancorează povestirea într-o acţiune principală, dar, pentru că cea de-a doua – deşi situată temporal, cu exactitate, la 5 august 1887 şi în zilele următoare – urmează o acţiune ce iese propriu-zis din ordinea temporală pentru a pătrunde în adevărul mitului, ghidul cel mai bun rămîne totuşi acţiunea din prima parte. Nu ştim care este timpul naratorului, dar putem presupune că el se confundă, în mod intenţionat vag, cu timpul în care a fost scrisă povestirea de către di Lampedusa (iarna din 1956-1957). Îngrijitorul ediţiei, Giacchino Lanza Tomasi, precizează că „povestirea îşi are rădăcinile într-o amintire din tinereţe” a lui di Lampedusa, „în mod surprinzător vie încă în adîncurile psihicului şi ale experienţei. Era amintirea erosului şi în acelaşi timp a morţii.” (p.120) Distanţele temporale între timpul naratorului şi cel al acţiunii nu sunt perfect simetrice, dar corespund în mare structurii povestirii. Astfel, naratorul, deja bătrîn, spune o poveste din tinereţe despre întîlnirea cu un bătrîn, care, la rîndul său, spune o poveste din tinereţe. Aşadar, o întoarcere tot mai profundă în timp.

 

Racii de mare

Acţiunea din Sirena are loc la Torino, între sfîrşitul toamnei anului 1938 şi începutul primăverii, „emoţionantul anotimp al tinereţii ameninţate”, din anul viitor. Este perioada fascismului în Italia. Paolo Corbera, tînăr aristocrat, în fapt ultimul vlăstar al familiei di Salina din Sicilia, îşi împarte timpul între munca, nu prea pasionantă, la un ziar local şi aventurile amoroase. Cum cele două amante, pe care le întreţinea, află una de cealaltă şi-l părăsesc amîndouă, în aceeaşi zi, după „furioase explozii dialectale” (p.123), decide să ia o pauză, astfel că începe să-şi petreacă, solitar, serile la o cafenea pentru clasa de mijloc. Aici îl întîlneşte pe senatorul La Ciura, un elenist mizantrop şi bizar. „Extraordinara sa insolenţă era atenuată doar de privirea sa pierdută…” La Ciura obişnuia să scuipe des, dar nu pentru că ar fi fost bolnav: „Scuipatul meu nu e un semn de boală, ci dimpotrivă, de sănătate mintală, scuip de scîrbă pentru tîmpeniile pe care le citesc; dacă o să-ţi dai osteneala să examinezi obiectul ăla (şi-mi arată scuipătoarea), o să vezi că nu există acolo decît foarte puţină salivă şi nici urmă de muci. Scuipatul meu e simbolic şi cît se poate de cultural…” (p. 137) Din vorbă-n vorbă – cei doi se întîlnesc, practic, în fiecare seară – află că provin amîndoi din Sicilia, ba chiar că părinţii bătrînului, fiind oameni din clasa de jos, plăteau impozit familiei di Salina. La Ciura este mereu distant şi-şi pigmentează spusele cu jigniri grosolane aduse tînărului, care însă le înghite cu o anumită îngăduinţă. Senatorul împarte lumea între el însuşi şi restul muritorilor, ceea ce face ca discursul său să fie extrem de arogant şi acid. În acelaşi timp, el are o „voce cultivată” şi un „accent impecabil” (p. 127). „… atunci cînd vorbea era întotdeauna o curgere armonioasă de orgoliu şi insolenţă, presărate cu cele mai variate aluzii, cu venaturi de neînţeleasă poezie” (p. 136) Simpatia pe care o poartă tînărului aristocrat este însă din ce în ce mai străvezie. Bătrînul La Ciura sfîrşeşte prin a se împrieteni cu Paolo Corbera, mai ales după ce acesta îi oferă două neaşteptate daruri: o masă cu arici de mare şi descrierea unui loc special, un golf sălbatic din Sicilia. Acasă la profesorul elenist, Corbera trece prin mai multe săli de bibliotecă pînă să ajungă în biroul acestuia. Pe pereţi, pot fi văzute fotografii ale celor mai celebre sculpturi antice, „Pe şemineu amfore şi vase antice greceşti, Ulise legat de catargul corabiei, Sirenele, care se aruncau, zdrobindu-se de pe înălţimea stîncilor…”; pe măsuţă o fotografie a lui La Ciura în tinereţe: „Sărmanul senator fusese în tinereţe un tînăr zeu.” (p.143) În acest cadru, bătrînul profesor, ale cărui contribuţii ştiinţifice erau nenumărate şi foarte preţuite (în special lucrarea sa Oameni şi zei), îi dezvăluie tînărului ce s-a întîmplat în acea zi de 5 august 1887 şi în zilele care au urmat.

Partea a doua începe, nemarcată, cu o rupere a nivelului ontologic. Tînărul La Ciura se afla, singur pe o plajă din Sicilia, unde învăţa pentru un examen foarte greu, care urma să-i aranjeze cariera. „Deseori mi se întîmpla să recit cu voce tare versurile poeţilor şi numele zeilor uitaţi, neştiuţi de cei mai mulţi, apăreau din nou la suprafaţa mării, care cîndva, doar la auzul lor, se ridica învolburată sau se liniştea senină.” La Ciura explică în ce condiţii a ajuns să vadă zei: „… soarele, singurătatea, nopţile petrecute sub rotirea stelelor, liniştea, hrana puţină, studierea unor subiecte din trecutul îndepărtat, ţeseau în jurul meu un soi de vrajă care mă pregătea pentru un miracol”. (p. 154) Cu toate acestea, el este convins că ceea i s-a întîmplat este cît se poate de real. Dar ce i s-a întîmplat? Pur şi simplu, a iubit o sirenă, care vorbea greceşte, nimeni alta decît Lighea, fiica lui Calliope. Bătrînul La Ciura mărturiseşte că nu avusese relaţii sexuale pînă atunci şi că n-a mai avut după aceea. Lighea i-a oferit totul: „E suficient să spun că în acele îmbrăţişări mă bucuram în acelaşi timp de cea mai înaltă formă de voluptate spirituală, ca şi de cea mai elementară, lipsită de orice fel de rezonanţă socială, pe care păstorii noştri singuratici o simt cînd se unesc, prin munţi, cu caprele lor”… (p. 157) Sirena nu cînta, aşa cum spun miturile, ci doar vorbea, „… vorbirea ei era de o forţă imediată, pe care am regăsit-o doar la cîţiva mari poeţi.” (p. 160) Relaţia dintre cei doi durează un timp destul de scurt, dar pare nesfîrşită datorită intensităţii ei. În cele din urmă, Lighea îi cere tînărului La Ciura să vină cu ea în mare: „Eu te-am iubit şi, nu uita, atunci cînd vei fi obosit, cînd n-o să mai poţi cu adevărat, nu va trebui decît să te apropii de mare şi să mă chemi.” Sfîrşitul povestirii aduce o reîntoarcere la acţiunea din prima parte, dar şi o continuare a celei de-a doua părţi. Profesorul La Ciura pleacă, cu un vas, la un congres al eleniştilor, care se desfăşura la Lisabona. Cade în mare, iar trupul său este de negăsit.

 

De ce să înveţi limba greacă

Apelul lui Tomasi la o experienţă de tinereţe a lui di Lampedusa este de natură să explice „mitul sirenei” printr-un fapt real, care-i stă la origine. La mijloc poate fi o iubire „de-o vară”, care a avut consecinţe importante, de vreme ce bătrînul di Lampedusa o resemnifică în cadrul unei povestiri. Povestirea, în substratul ei, nu exclude nici ea această interpretare. La limită, poate fi vorba despre confesiunea unui bătrîn, înainte de-a se sinucide, în faţa unui tînăr oarecare, a unui străin. Despre ce să vorbească un bătrîn, dacă nu despre iubirile lui din tinereţe? În Sirena nu este însă vorba doar despre iubire, ci şi despre moarte, despre moartea adusă chiar de iubire. Mai exact, despre căutarea unei formule a nemuririi, care include sau implică iubirea fizică. Să fi fost vorba de o ţărăncuţă, pe care viitorul savant, deşi îndrăgostit lulea, s-a văzut nevoit s-o părăsească pentru a-şi putea realiza cariera? Îşi dă el seama, la sfîrşitul vieţii, că toate studiile sale ştiinţifice au fost de prisos şi că ar fi fost un grec mai adevărat, rămînînd toată viaţa alături de frumoasa ţărăncuţă, idealizată într-o sirenă? Aluzia vagă la Faust nu lipseşte, însă naratorul insistă asupra realităţii iubirii dintre tînărul La Ciura şi Lighea: „N-am avut niciodată senzaţia că mi se spuneau gogoşi…” (p.157) Lighea era deci chiar o sirenă, nu o ţărăncuţă. Nu este, totodată, vorba despre un mit, ci despre o întîmplare adevărată, care a transformat radical viaţa viitorului profesor. Tocmai pentru că această întîmplare a fost ceva real, pentru că a transmis celui care a trăit-o senzaţia că n-a fost un vis, ci viaţă concretă, ea solicită cu necesitate repetarea. Vreau să trăiesc din nou ceea ce am trăit cînd eram tînăr, acea stare de fericire, pe care am avut-o pe o plajă din Sicilia! – acesta este mesajul. Naratorul merge însă şi mai departe, făcînd evanghelie din povestea iubirii sale cu o sirenă, baza unei religii a iubirii. Eruditul La Ciura se remarca faţă de colegii săi prin „înţelegerea vie, aproape carnală, a Antichităţii clasice” (p. 129), iar despre Paolo Corbera credea că este „… conştient de realitatea greacă … nu prin cultură, ci prin instinct animalic” (p. 149) Dezvăluindu-i dragostea sa pentru Lighea, La Ciurea îi transmite în fapt lui Paolo semnificaţia finală a relaţiilor sale cu marea cultură a grecilor şi, în fapt, cu viaţa; i-o transmite, aşadar, nu prin intermediul cărţilor, ci făcînd apel la povestea vieţii lui. Cel puţin în intenţie, aceasta este mai mult decît o lecţie despre iubire a unui bătrîn erudit, de origine modestă şi cam ţicnit, ţinută unui tînăr nobil scăpătat şi superficial. Este mai mult decît o confesiune înainte de sinucidere. Trimiterea profesorului la numele prietenului său mai tînăr este lipsită de echivoc şi-i clarifică intenţiile: „Paolo… Ai noroc să te cheme ca pe singurul apostol care avea un dram de cultură şi o oarecare practică a bunelor lecturi. Ieronim însă ar fi fost mai bine. Celelalte nume pe care le purtaţi voi, creştinii, sunt cu adevărat fără nici o valoare. Nume de sclavi.” (p. 131) Aşadar, pe de o parte invocarea rolului de apostol al lui Paolo, pe de altă parte un anti-creştinism radical şi o reîntoarcere la religia grecilor. Trimiterile la Nietzsche sunt abia ascunse, mai ales la Nietzsche hiperboreanul şi la eterna reîntoarcere a aceluiaşi, nefiind exclus „un strop de nietzscheanism fascist” (p. 132), aşa cum îl defineşte Paolo pe La Ciura. Linia anti-creştină este întărită de trimiterile la Shakespeare, dacă nu cumva Sirena a apărut din Sonetul 119, pe care di Lampedusa îl şi citează. La Ciura descoperă cu plăcere că Paolo îl citeşte pe Shakespeare, despre care crede că „ştia cîte ceva” despre sirene şi oferă două citate: „Ci doar marea l-a schimbat / în ceva ciudat, bogat”, din Furtuna, şi „Ce leac băui din plînsul ştimelor”, din Sonetul 119. Mai ales sonetul este edificator, nu doar pentru a înţelege povestirea, ci şi pentru felul în care di Lampedusa vedea lucrurile, în general.

Cunoaşterea sirenelor, pe care şi-o asumă bătrînul elenist, riscînd să pară nebun şi apoi să se sinucidă fără urmări, nu este singurul aspect bizar. Un alt aspect este alegerea propriu-zisă a obiectului iubit. Sirena aparţine unui alt regn, chiar dacă este ispititoare. Există deci ceva nepotrivit, pervers în a iubi o sirenă, iar La Ciura recunoaşte asemănarea acestei iubiri cu felul în care păstorii se uneau cu caprele lor. Sirena nu reprezintă imaginea idealizată, intangibilă a femeii şi nici nu suportă comparaţie cu amantele în genul celor pe care le avea Paolo. Ea nu vine din cer, ci din ape, din adîncuri. Ea nu înseamnă, de asemenea, pură plăcere sexuală, ci „cea mai înaltă formă de voluptate spirituală”. Cu toate acestea, între bărbat şi sirenă diferenţa rămîne de nereconciliat. Este o diferenţă radicală, care conduce la anihilarea unuia dintre parteneri. Salvarea bărbatului nu poate veni decît dintr-o încercare tragică de a deveni „compatibil” cu regnul sirenei. Aşadar, el n-a renunţat la viaţa alături de o ţărancă pentru a se dedica limbii greceşti, ci a învăţat limba greacă, a studiat întreaga cultură antică pentru a se putea apropia de sirenă (care vorbea în limba greacă), pentru a intra deci în lumea ei. Un efort cultural pentru a obţine un rezultat existenţial.

Revista indexata EBSCO