May 21, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Viorel

Aflu cu oarecare întîrziere şi mai ales cu surprindere că anul trecut în septembrie scriitorul Viorel Ştirbu s-a dus din lumea aceasta în cea veşnică. De fapt este impropriu spus: cu surprindere, cînd de fapt nu vestea morţii vreunuia dintre noi este surprinzătoare, ci prezenţa noastră în viaţă, a celor tot mai răriţi de scurgerea timpului. Nişte fantome rătăcite într-o lume căreia nu-i aparţinem. La ultima întîlnire cu Viorel fuseserăm ca două stafii care se ciocnesc între ele orbecăind pe o stradă aglomerată din marele oraş. Treceam scufundat în mine însumi fără să disting ceva în jur, iar el, ieşindu-mi în faţă şi văzînd că sînt atît de absent, mi-a strigat de parcă ar fi vrut să mă sperie: Măi, ce-i cu tine de eşti atît de gîrbovit?! Mi-am îndreptat de îndată spinarea şi i-am răspuns cum am putut privindu-l atent, vrînd să-l îmbrăţişez, oprit de rîsul lui şugubăţ, deloc dispreţuitor ci cald, prietenos. Nu i-am spus, dar am fost şi eu şocat de înfăţişarea lui îmbătrînită, observîndu-i ochii scufundaţi în cearcănele mari, ca două cuiburi de viespi. Acestea, mi-am spus în gînd, sînt urmele concentrării lui să scrie aşa cum scria, într-un filigran minim. Paginile lui de manuscris erau atît de microscopic scrise încît adesea dactilografele nu se descurcau cu descifrarea şi trebuia să intervină chiar el. Un mare truditor al scrisului.

Ne ştiam încă din vremea precarei mele studenţii clujene, cînd, la cenaclu şi la cafenea, înconjurat fiind de tineri care scriau eu jucam rolul unui receptacol al creaţiilor acelora. Îmi citeau sau îmi dădeau mie să citesc compunerile lor literare, experimentînd pe mine eventualul lor efect pe cînd încă, înainte de publicare, le mai puteau corecta. Eram în cea mai neagră perioadă a vieţii mele, în pragul sinuciderii de care aş fi avut cu siguranţă parte dacă rămîneam în oraşul de pe Someş. Şi chiar atunci Viorel mi-a întins o mînă de ajutor, luîndu-mă la Turda unde el era directorul teatrului. Şederea mea acolo, de aproximativ şase luni, a fost un dezastru încă şi mai mare. M-am salvat fugind la Bucureşti, aşa cum au făcut atîţi alţi colegi clujeni, dar ajutorul dat atunci de Viorel îl voi ţine minte pînă în ceasul ultim al vieţii mele.

Relaţiile dintre noi se răciseră însă de la o întîmplare. Imediat la începutul anilor 90, m-a căutat şi mi-a cerut să-l scot dintr-o încurcătură. Făcuse împreună cu alţii o editură şi voia să debuteze, în forţă, cu o carte de-a lui Petre Ţuţea, aflat în mare vogă. Matei Gavril îi promisese să-i pună la dispoziţie nişte manuscrise de-ale bătrînului care tocmai murise, dar acum poetul l-a lăsat în aer dispărînd nu se ştie unde. Da, aveam şi eu nişte pagini ale acestuia şi eram dispus să i le dau cu singura condiţie să tipărească alături o notă prin care să specifice că nu am luat pe ele niciun ban. Pornisem eu însumi o editură şi le-aş fi putut edita, dar îmi părea o mişelie să cîştig vreun leu de pe urma celui alături de care am cam răbdat de foame atîţia ani. Aşa că propunerea aceasta mă scăpa de ispita de a le publica chiar eu. Încîntat de ofertă, Viorel mi-a spus să scriu o prefaţă în care să îl evoc pe marele meu prieten. Zis şi făcut, i-am dat textele, inclusiv evocarea mea, el a tipărit cartea şi cînd mi-a dat şi mie cîteva exemplare s-a scuzat că din motive de redactare textul meu nu mai era prefaţă ci postfaţă. Misterul acestei schimbări s-a lămurit mai apoi, căci tirajele ulterioare au fost tipărite fără acea postfaţă, încît principalul ziar central a şi publicat atunci o notă cu titlul: S-a pierdut o postfaţă. Însă nu aceasta fusese problema dintre noi, nu mă deranja că renunţase la evocarea mea. Ea şi-a avut destinul ei, publicată şi răspublicată ulterior, bucurîndu-se de apreciere. Dar de la Matei, care a şi murit cu convingerea de neclintit că i-am stricat o afacere, sperase să cîştige nişte bani pe textele aflate la el şi era convins că eu am primit bani de la Viorel, de la Matei am aflat că acea primă carte a lui Petre Ţuţea a fost tipărită în tipografia colonelului de securitate care răspunsese pe timpul comunismului de scriitori. Am văzut mărturii ale unor dizidenţi cum că respectivul a fost un om de omenie şi că nu doar că nu i-a persecutat, ci chiar i-a ocrotit. Totuşi mi se părea inadmisibil ca, după ce o viaţă întreagă şi-a cîştigat tainul prin supravegherea scriitorilor, inclusiv a lui Petre Ţuţea, pensionarul de acum să cîştige şi prin tipărirea scrierilor lui.

Cu timpul supărarea mea s-a estompat şi îi strîngeam cu căldură mîna lui Viorel de cîte ori, tot mai rar, aveam ocazia. Însă mai mult nu comunicam iar legătura dintre noi se împlinea doar prin intermediul lui Matei care mă vizita destul de des spunîndu-mi grozăvii despre planurile lor, deveniţi de stînga, nu doar nostalgici, ci de-a dreptul vehemenţi ideologic. Voiau să scoată o revistă cu numele Bluze albastre, ca aceea pe care o publicase în interbelic comunistul Al. Sahia. Era dreptul lor să creadă orice ar fi vrut, dar eu, la auzul acestora, pur-şi-simplu am prins să vituperez. Cum poţi face asta tu, Matei, tu care eşti fiul unui ţăran asasinat de comunişti cînd cu colectivizarea?! Iar lui Viorel să-i fie ruşine că întinează Sălajul de unde nu doar el, ci înaintea lui, sînt originari şi mari bărbaţi precum Bărnuţiu, Maniu şi Coposu.

Dar dincolo de acestea, îl voi ţine minte pe Viorel aşa cum era el în tinereţea noastră: scund de statură, întotdeauna îngrijit dacă nu, în comparaţie cu alţi colegi, de-a dreptul elegant, tot numai nerv, foarte viu, prezent cu pregnanţă în societate, modest dar ferm în opinii şi întotdeauna curtat de cele mai frumoase femei. I-am citi primele cărţi şi acum ultima, un fel de autobiografie ca pentru eternitate. Din ea las deoparte consideraţiile politice la zi, uneori simpliste, alteori grosolane, ba chiar proletcultiste. Tonul general al întregii cărţi este unul luminos, cu admirabilă bunăvoinţă faţă de cei pe care îi evocă. De parcă la lectură ar trebui să-ţi spui că omul acesta, foarte sigur de propria valoare, nu a urît pe nimeni, nu a invidiat pe nimeni. Dincolo de epica, de anecdotica scrierii, autorul lasă la vedere ca scăpate din neatenţie cîteva detalii despre partea cea mai ascunsă a sufletului. Precum atunci cînd relatează în grabă cum, foarte tînăr fiind, s-a dus cu părintele său în vizită la Ciucea, ducîndu-i acesta ca din partea soţiei sale o traistă cu bunătăţi ţărăneşti, slană şi ţuică de prune, Veturiei Goga. Şi tot ca o solidaritate politică din partea aceluiaşi părinte este trimiterea copilului să facă pian cu o doamnă Gheorghe Pop de Băseşti, ca pretext pentru a o ajuta financiar. Autorul de acum îşi aminteşte că în casa acesteia i-a întrezărit pe doi băieţi ai respectivei doamne întorşi din închisoare, cu părul complet căzut, ca o consecinţă a faptului că fuseseră obligaţi să lucreze în minele de plumb din Maramureş. Iar cînd, mai apoi, aflu că cei doi copii ai scriitorului au fost botezaţi aşa de ardeleneşte: Sabina şi Iuliu, atunci înţeleg că dincolo de toate aparenţele Viorel Ştirbu este de-al nostru, profund legat de ţară, atît de legat de aceste pămînturi încît îi şi venea greu să o mărturisească.

Revista indexata EBSCO