May 21, 2016

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Lecţia de demnitate a junimiştilor

Mi se mai întîmplă să fiu luat cîteodată la întrebări, printre care răsare şi una ca aceasta: „Nu te-ai mai săturat, odată, de junimişti?”. Răspunsul, pentru mine firesc, este: „Nu”. Pentru că au reprezentat ceva unic, irepetabil, în societatea noastră. Şi nu mă gîndesc aici, în mod deosebit, la vîrfuri, la corifei, pentru că fenomene precum „marii noştri clasici” sunt, prin ele însele, manifestări în primul rînd individuale, nu de grup. Mă refer la întinsa arie de preocupări, la limpezimea şi acuitatea gîndirii, la implicarea în tot ce însemna punerea bazelor unei societăţi moderne.

 

Printre altele, junimiştii au fost (sunt) în stare să formuleze mai bine decît mine (şi decît destui alţii dintre contemporanii mei, unii chiar situaţi „la vîrf”, în „posturi-cheie”) unele adevăruri fundamentale – pentru vremea de atunci, dar şi pentru cea de astăzi, din păcate – zic „din păcate” pentru că naţia aceasta (de fapt diriguitorii ei) ar fi avut nu numai un singur decalog după care să se ghideze, dacă ar fi avut minima bunăvoinţă să rumege ce au spus alţii, înaintea lor. Iată, spre exemplu, îndemnul lui A.D. Xenopol în cuvîntarea de la Putna, la congresul studenţesc (eminescian) din 15/27 august 1871:

„Să fim ceva prin lucrarea noastră şi nu numai prin ajutorul lucrărilor altora. Să nu aşteptăm pururea lucrări gata de la alte popoare: să nu introducem în poporul nostru, pentru a mulţămi trebuinţele lui, aşezăminte străine ieşite din munca şi osteneala altor popoare; să nu traducem vecinic cele de nevoie pentru întin­derea şi adîncirea cunoştinţelor noastre, ci să căutăm a scoate din crierii noştri însuşi cele de trebuinţă pentru propăşirea poporului, precum scotea Ştefan cel Mare din muşchii poporului român însuşi puterea pentru apărarea lui… Şi dacă uneori trebuie împrumutat ajutorul străin, cum altfel nici că se poate, atunci iarăşi să facem ca Ştefan cel Mare, mulţumindu-ne cu cinci mii de secui şi două mii de leşi, cînd noi înşine luptăm în număr de patruzeci de mii. Astfel întărind puterea spiritului şi a inimii noastre prin însuşi a noastră osteneală, vom cîştiga tot atît de sigur lupta în contra elementelor con­trare propăşirii noastre, precum cîştiga Ştefan bătăliile sale asupra duşmanilor din afară.

A doua condiţie neapărată a reuşitei este ca să nu ne înşelăm asupra stării în care ne aflăm. Să nu ne orbim noi înşine prin lingu­şiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr. Cînd Ştefan cel Mare îşi scăpă poporul întreg prin vitezele sale lupte, cînd întregul popor înălţă rugi fierbinţi către cer pentru măritul Voievod, acesta, departe de a se mîndri de propriile fapte, petrecea, după obiceiul timpului de atunci, zile întregi în post şi rugăciuni şi nu se orbea asupra primejdiilor ce-l aşteptau şi de acolo înainte, asupra muncii ce avea încă de muncit pentru a ajunge la ţelul său. – Să facem asemene astăzi şi noi în felul nostru… La cea mai mică izbîndă a faptelor sau spiritu­lui nostru, să nu ne îngîmfăm cu o neiertată zădărnicie; să înţelegem totdeauna unde ne aflăm, cît am lucrat, cît avem de lucrat pen­tru a ajunge la scopul dorit, şi a merita de a fi trecuţi cu semnul recunoştinţei în analele lucrurilor omeneşti” [„Convorbiri Literare”, Anul V, nr. 12, 15 august 1871 – vezi reeditare în recentul volum din Corpus].

Cîţiva ani mai tîrziu, în contextul presiunii europene pentru adoptarea articolului de Constituţie privind împămîntenirea supuşilor străini, V. Alecsandri, într-un fulminant discurs în Senat, atrage atenţia şi asupra riscurilor pe care le atrage o obedienţă necondiţionată:

„Supunîndu-ne cu capul plecat penalităţii cuprinsă în art. 44, am lua deprinderea supunerii, pe cînd alţii ar lua vizavi de noi deprinderea poruncii şi, ca Stat independent, am ajunge la o stare mai tristă decît aceea din timpul Regulamentului Organic, cînd eram conduşi ŕ la baguette de ordinele venite din Petersburg şi de firmanurile sosite din Stambul. În fine, ne-am expune la cea mai tristă umilire: aceea de a datori recunoaşterea independenţei noastre nu vitejiei noastre, nu Românului care şi-a vărsat sîngele pe cîmpiile Bulgariei… nu simţului de echitate al Europei, dar am datori-o în parte… cui?” [„Monitorul Oficial al României”, nr. 230, 11/23 oct. 1879, p. 6552-6558].

Tot în Parlamentul României, de data aceasta în Camera Deputaţilor, N. Gane iese şi el la rampă cu încercarea de stopare a preluării „în orb” a tot ceea ce vine din Vest:

„Este un adagiu latin care zice: natura non facit saltum. În adevăr, natura, în toate manifestările ei de viaţă, păşeşte încet, regulat şi sigur, şi tocmai în această mergere cumpătată şi prudentă stă legea cea adevărată a progresului. (Aplauze.) Fiecare pas făcut de un popor în asemenea condiţiuni este un cîştig real, o cucerire sigură şi neîndoielnică, fiindcă nu este făcută pe cale artificială de sărituri, de imitaţiuni, ci pe cale naturală, prin necesitatea lucrurilor, prin dezvoltarea organică firească a poporului. D-lor, din sămînţa aruncată în pămînt nu creşte, într-o singură zi, copacul cu ramuri frumoase acoperite cu fructe; dintr-un copil care se învaţă a umbla în picioare, nu se face într-o singură zi omul matur, cu idei geniale; dezvoltarea fizică şi intelectuală atît a unui popor, cît şi a individului, se face treptat, treptat; prin urmare, tot treptat vom ajunge şi noi la ziua dorită de toţi, cînd să putem introduce la noi […].

Credeţi-mă, D-lor, în dezvoltarea noastră naţională nu-i bine să tot copiem străinătatea; căci, dacă pe tărîmul ştiinţelor şi al artelor, care sunt cosmopolite, putem încă să imităm fără pericol pe popoarele cele mai bătrîne, care au pasul asupra noastră, nu putem însă tot astfel să imităm fără pericol pe tărîmul instituţiunilor politice; căci […] instituţiunile politice trebuie să fie, înainte de toate, naţionale, conforme cu spiritul nostru, cu caracterul nostru, cu tradiţiunile şi tendinţele noastre. Prin urmare, D-lor, ca oameni înţelepţi şi politici, care voim să aşezăm ţara noastră pe baze solide, ţara noastră, care este într-o poziţiune geografică din cele mai gingaşe, cată ca după timp, după împrejurări, după necesităţile actuale, să ne facem şi legile, lăsînd viitorului celui depărtat grija să le modifice după necesităţile viitoare; căci progresul se face de la sine, în mod fatal, şi nici o putere omenească nu e în stare să i se pună împotrivă” [„Monitorul Oficial al României. Dezbaterile corpurilor legiuitoare”, nr. 138, 29 apr./11 mai 1884, p. 2082-2083 – Şedinţa Adunării Deputaţilor din 28 apr. 1884].

Iată doar una din lecţiile de demnitate pe care junimiştii au încercat să ne-o predea. Şi exemplele pot fi înmulţite. Rezultatul? Am făcut (ca şi astăzi) tot ceea ce ne pricepem mai bine: am cedat TOT, pentru că este mai comod să stai cu mîna întinsă, decît să pui osul (mintea?) la treabă.

 

Revista indexata EBSCO