May 21, 2016

Posted by in Istorie literara

Clara MÃRGINEANU – Sfîşiere şi erotism, candoare şi catastrofã în „Cetatea Albã”

,,Cetatea Albă” există de pe vremea regatului dacic condus de Burebista. În anul 1918 aparţinea Regatului României. Oraşul a fost ocupat de Uniunea Sovietică în 1940 şi atribuit RSS Ucrainene, timp în care, românii au fost deportaţi în Kazahstan. După intrarea României în al doilea război mondial, în 1941, ,,Cetatea Albă” a fost teritoriu românesc pînă în 1944, cînd a redevenit oraş pe harta Uniunii Sovietice. A fost şi reşedinţa regiunii ,,Ismail”, astfel că această veche aşezare dacică a fost ruptă în bucăţi etnice de tătari, moldoveni, turci şi ruşi. Astfel că, oraşul dintre ,,stepa nesfîrşită şi limanul Nistrului” nu mai ştia al cui este nici ce este cu el, aruncat mereu în luptele istoriei. Astăzi, aparţine Ucrainei, regiunea Odesa.

Acest spaţiu l-a fascinat pe Radu Tudoran, scriitor care, după cel de-al doilea război mondial şi-a expus clar dezaprobarea faţă de politica Uniunii Sovietice, în articolele semnate în presa acelor vremuri. Fapt care l-a marginalizat ca autor, fără a-l anihila de tot. Un spaţiu al nimănui şi al tuturor, fără identitate, ,,Cetatea Albă” avea caracteristicile unei mahalale mizere, în care cu sărăcia şi disperarea locuiau oamenii singuri şi lipsiţi de apărare.

Dincolo de toate acestea, în Oraşul cu fete sărace, volumul de debut al lui Radu Tudoran (1940), există senzualitate şi candoare. În oraşul basarabean fetele frumoase erau atît de multe, încît, ,,cînd ieşeau să se plimbe, umpleau strada de pe un trotuar pe celălalt, fără să lase nici o fîşie goală, ca şi cînd ar fi fost toate laolaltă topite, într-un aluat mişcător, prin care nu poţi trece fără să te lipeşti. (…) Dorinţele lor erau mici şi uniforme: o bască frumoasă, un palton negru pentru iarnă, o rochie de cîrpă pentru primăvară şi alta de mătase ieftină, pentru vară”. Cea mai cruntă suferinţă era însă pentru aceste fete să îndure frigul iernii, în casele lor sărace, atunci cînd ,,oraşul suferea de ger pînă în măruntaiele sale cele mai ferite”. Astfel că, uşor, s-au lăsat ademenite de căldura binefăcătoare, dintr-un depozit de lemne, gestionat de un anume Marinică, un privilegiat al buturugilor din care a făcut capcane pentru fete. Veneau una după alta, împinse de viscol, la cel care avea o mare calitate, ,,depozitul cu lemne din piaţa oraşului”, mai cu seamă că, uneori, cînd le vedea hămesite, le lăsa pe colţul mesei, resturile ospăţului său: o felie de salam, o bucată de brănză, un cap de chefal sărat… ,,În timp ce el, desfăcut la pîntece, se întindea pe pat de unde, fumînd mulţumit, le urmărea dumicatul”. Pierzanie în pustiu de sfîrşit de lume, biete bucurii de-o clipă, firmituri de căldură şi mîncare, vieţi mici, în oraşe mici, către sicrie mici, toate sînt scrise de Radu Tudoran în secvenţe de film tragic, realist. Marinică se îndrăgosteşte de o fată, Mura, căreia îi trimite scrisori migălite pe patru pagini. Ea îi trimite vorbă că decît scrisori, mai bine, parfum… Parfum şi prăjituri şi cămaşă şi stambă de rochie şi… Nimic, pînă la întrebarea: ,,Mura spus că iei pe ia di nievastî?” Disperările se ţin lanţ, poveştile merg mai departe, Radu Tudoran dezvăluie practica prostituţiei încercînd să denunţe şi cauzele acesteia. În povestirea intitulată gingaş ,,Mamocica” un biet bărbat imobilizat asistă distrus şi neputincios la dezmăţul erotic al soţiei sale, prestat în domiciliul conjugal. Aflăm că Mamocica ,,nu era nici româncă, nici rusoaică, nici armeancă, ci cîte puţin din fiecare”. Soţul cel beteag şi disperat o denunţă pînă la urmă pentru spionaj. Doi oameni dispreţuindu-se pînă la ură, două suflete răpuse de jale, două strigăte de disperare întru pierzanie, un condamnat la moarte în singurătate şi o condamnată la puşcărie…

În toate aceste proze basarabene scrise de Radu Tudoran există sfîşiere şi erotism, beţie şi catastrofă. Sînt scrise cu mînă sigură, şi recuperează un timp, un spaţiu, o istorie care au fascinat şi au atras cu forţa misterului. Acelaşi mister din ,,Rusoaica” lui Gib. Mihăescu.

Prima ediţie a volumului ,Oraşul cu fete sărace, apărut la editura ,,Socec”, a avut pe copertă un desen de Perahim şi a fost expus în vitrina celebrei librării ,,Alcalay”. Se întîmpla, în 1940 cînd războiul zguduia omenirea din temelii. Se ştie foarte bine că Radu Tudoran a mai scris şi publicat de atunci romane importante, culminînd cu seria-frescă socială reunită cu titlul ,,Sfîrşit de mileniu”. Despre toate cărţile acestui autor, criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu spune că ,,sînt scrise bine”: ,,Stilul său de o eleganţă firească îi conferă autoritate. Vocabularul de o bogăţie inepuizabilă, proprietatea termenilor contribuie deopotrivă la crearea impresiei că atenţia cititorului se poate concentra exclusiv asupra a ceea ce se povesteşte. La toate acestea se adaugă o undă de tristeţe şi de mister, care nu vine parcă din text, ci însoţeşte textul şi persistă după închiderea lui”.

S-a spus despre Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza, că este un autor pe nedrept uitat. Iată că invitaţia în acest ,Oraş cu fete sărace poate fi un pas către (re)descoperirea scriitorului, de la al cărui debut editorial au trecut aproape 80 de ani.

 

 

 

Revista indexata EBSCO