May 21, 2016

Posted by in Istorie literara

Elena VULCÃNESCU – Maica Fevronia, o candelã stinsã (II)

Este de mult un personaj legendar, suspendat în văgăuna sufletelor încătuşate. Din ispita supravieţuirii, cătînd făclii nevăzute, lasă lumea aparenţelor agitate şi se schimniceşte, renumindu-se Sofia, în memoria surorii plecate înainte de vreme (n. 1823, Ruşii lui Balş, Bucovina – d. 20 august 1878 Agafton). Din calea de zeiţă refuzată, după sfîrşitul de neîndurat al Veronicăi, părăseşte casa celui mai greu dintre păcate, un inductor de infinită hulă, şi se pustniceşte ca să ispăşească şi să dăinuie.

Din suma variabilelor pe care îndelung căutatele genealogii Iuraşcu-Eminovici le comportă, misterioasa Maică Fevronia aparţine hazardului fatidic. Ea apare în răscrucile fierbinţi din calea nepotului, de pe cînd rătăcise calea şcolarului, şi mai tîrziu, la Agafton, Văratic, Iaşi sau Botoşani şi tot la ea, la Văratic, este trimisă Ana Cîmpianu cu cei doi copii în toamna lui 1852. De notorietate în epocă, sau numai în mediul monahal, că Maica Fevronia Iuraşcu de la Agafton era aceeaşi cu Fevronia Sîrboaica, zisă la Văratic, dar numai Nicolae Petraşcu o spune, sau numai informaţia sa ajunge pînă la noi. N. Petraşcu acumulase în preajma artiştilor decăderi şi deliruri, trăise între junimişti, fusese apropiat lui Maiorescu, vizitase pe Veronica la Bucureşti, rămîne lîngă Eminescu pînă în ultimele luni de viaţă. Tăcerea în legătură cu moartea Veronicăi jefuind pe îndrăgostita supravieţuitoare de caratele supremului gest, actul de o sublimă singurătate alungîndu-l pe Dumnezeu din propria casă, îl fac să răbufnească: dragostea poetului i-a fost şi ei tot atît de scumpă… o lună numai după moartea lui, Veronica se stinse… cu poezia pe buze,… la Mănăstirea Văratic, în casa mătuşii lui Eminescu, Maica Fevronia[1]

Era casa cu umbrele lor, revărsînd frenezii, păcate şi lacrimi.

 

***

Din mîinile Maicii şi moaşă Fevronia este adus pe lume pruncul Mihai Eminescu. Invocaţia către zînele destinului, Moire, Parce sau Ursitoare comprimate în atribuţiile moaşei care le invocă, un descîntec din Cartea zilelor murmurat pentru noroc şi frumuseţea vieţii, o răsplătesc cu daruri adunate-n pragul serii: Pînză, pîine şi sare,/ untdelemn, lînă şi apă,/ bani, oglindă şi pieptene, /lumînări, vin şi busuioc… Privind acum în calea de fatalitate a celui născut, căreia nimic şi nimeni nu-i poate mlădia rigoarea împlinirii, ai zice că moaşa, aici şi maică, se regăseşte în structura îngerului cenuşiu, sfînt prin îndelungata lui supunere dumnezeirii, fără a fi pur căci nu-i lipsit de patimi, ambiguitate ce tinde să împace, în chiar spirit dantesc şi eminescian, esenţa biblică a mesagerului iubirii universale cu mitul răzvrătirii luciferice. Îndumnezeită de geniu această pătrundere a fiinţei ca de un rău subtil, un viciu anexat care bucură şi însingurează. Oricît s-a dorit de tăinuită, neînţeleasa rugăciune îndrăgostită a Veronicăi transfigurează Văraticul într-un paradis dorit să continue şi după ce clocotul sîngelui se molcomeşte în şuvoaie de lacrimi.

Şi cum de la marile evenimente, fie şi la case împărăteşti, nu lipseşte cîte un mic renghi, Poetului nu i se consemnează nici ziua nici locul naşterii. G. Călinescu găseşte vina ursitoarelor, care n-au avut grijă să însemne cum trebuie[2], iar George Munteanu ripostează cu soluţia datului în zodii[3], dintr-o viitoare interdisciplinaritate auxiliară pentru istoria literară… Drept este că profetul rămîne primul vinovat şi că pedeapsa ticluitorilor îl amuţeşte. Profet şi ea în chilia ei, moaşa-maică şi schimnic pare să se regăsească în ecoul propriei mărturisiri: Am fost moaşa Ralucăi la naşterea lui Mihai, dar ignorată pentru cruţarea instituţiei.

Celebră cu intermitenţe, mărturia Maicii potoleşte controversele date-n clocot, Corneliu Botez preia ştirile de pe front în „Omagiu[4] şi lămureşte că T. Maiorescu care apucase să afirme în notiţa ediţiei de lux din 1887 că Poetul e născut la 20 Decembrie în satul Ipoteşti, era greu de contrazis de fostul său elev, adică de N. Giurescu, în ajutorul căruia sare prefectul de Botoşani G. Cerchez… Scrisoarea stareţei Agapia Gherghel de la Agafton oficializează declaraţia Fevroniei, cunoscută aici de Iuraşcu, şi ale cărei amănunte ajută la aflarea mitricei salvatoare. Iată scrisoarea: 1891, Martie 29, Agafton, Domnule Prefect, D-l Poet Eminescu este născut la Botoşani; aceasta este foarte sigur, căci am întrebat pe maica Fevronia Iuraşcu, care au fost de faţă cînd s-au născut. Este cunoscut şi că Botezul i s-au cetit de către preotul Dimitrie de la Ospenia.[5] Cu obiecţia, imediat verificată în mitrica de naştere şi botezuri, că preotul fusese Iconomul Ion Stamati, răposat la 1891 şi fiul său Dimitrie, la Botez numai dascăl, spiritele par să se fi potolit.

Dar legenda pornise şi Leon Ghica, moştenitorul de la Dumbrăveni, ridică bust în vara lui 1902, chiar pe locul unde ar fi fost casa în care locuise tatăl Gh. Eminovici şi în care s-ar fi născut Poetul! că de, Muzeu nu era?! De muzeu a rămas şi moşitul Maicii, vorba lui Muşatescu, mai să putrezim ca Danemarca, cu Shakespeare cu tot…

De neînţeles cum la o mănăstire cu sute de maici, un singur duhovnic şi o biată moaşă la două mănăstiri, şi aceea fără contract de muncă…[6]

Cît despre Iconomul Ion Stamati este dovedit a fi tatăl junimistului Ştefan Stamatiu (n. Botoşani, 1830, unde îşi începuse cariera de funcţionar şi de unde în 1885 îşi alege şi nevasta, pe Frosa, gazda Veronicăi din Bucureşti). Preotul, cu o tumultuoasă biografie, îşi avea locuinţa în curtea Uspeniei, ctitoria de la 1552 a Elenei, fiica Ţarului Despot şi soţia lui Petru Rareş, catedrală numită în vechime şi Biserica Albă-Neiu, de la care junimistul îşi va compune patronimul. Vecin pentru cîţiva ani casei Gh. Eminovici, preotul Ion Stamati este şi duhovnicul familiei.

În multe aproape de Iorga, Eminescu uită ce-i urît, dar admite că pe răni nu se presară zahăr.

***

Insuficienţa documentelor, nedatarea, sau cu vădite erori de cronologie, conduc la tatonări nefinalizate, îngreuiate şi de camuflarea numelui real, substituit aceluia de Fevronia consfinţit de cutuma monahală. Cîteva elemente reiterate de surse credibile dobîndesc statornicie, cum documentul 238 în a cărui notă[7] Gh. Ungureanu menţionează anul 1812 pentru naşterea Fevroniei, pe cînd familia lui Vasile Iuraşcu se afla pe moşia Corni-Botoşani, cum şi intrarea ei în mănăstire la 1828, unde primeşte numele monahicesc de Fevronia. O şi aflăm în Condica de calităţi a petrecătoarelor din Sf. M-re Agafton consemnată între cele patru monahii călugărite în anul 1828.[8]

Ea figurează al cincilea născut în familia Paraschiva şi Vasile Iuraşcu, deşi nu seamănă cu niciunul dintre cei opt copii ai cuplului, şi prima care deschide calea mănăstirii, urmată fiind de trei surori, trei fraţi şi o nepoată. Nu este vorba despre nici o criză financiară în bugetul familiei, documentele confirmă foloase în perioada administraţiei militare ruseşti (aprilie 1828 – aprilie 1834), nici de cine ştie ce bigotism, vizează, se pare, mai ales siguranţa zilei de mîine, departe de front pentru bărbaţi şi absolvirea de zestre pentru fete, căci Vasile Iuraşcu nu figurează cu nicio palmă de pămînt. Cum de sunt acceptate fetele în Mănăstirea Doamnei de la Agafton, recunoscută a boieroaicelor ? Vasile Iuraşcu era stolnic şi omul de încredere al neamului Cananău cu reşedinţa la Corni, al cărui prim sosit Gheorghe (Iordache) Cananău se căsătorise cu Maria Callimachi, sora lui Ion Teodor Vodă Callimachi.

Nume levantin, zice Gh. Ghibănescu[9], nici grec curat, nici italian, era încuscrit cu familiile Balş, Sturza, Cantacuzino, înrudindu-l cu mitropolitul Veniamin, Roset sau Holban. De interes pentru noi este spiţa de la Corni, din Şărban Cananău (fiul lui Iordachi şi al Mariei Callimachi) căsătorit cu Balaşa A. Sturza (ctitori ai bisericii din Corni, săvîrşită în 30 februarie 1811 şi necropola familiei), care au pe Ion spătar însoţit cu Maria V. Holban. Aceştia din urmă au opt copii dintre care patru se călugăresc şi al cincilea, postelnicul Costachi Cananău devine sameş la Mitropolie îngrozind lumea… Istoricul teolog Narcis Creţulescu este extaziat şi de fratele mai mare al sameşului, Veniamin Cananău (n. 1817), finul Mitropolitului Veniamin de a cărui carieră ecleziastică se ocupă şi testamentar: aseminea englopionul ce-l am eu hărăzit de Monarhul Rusiei, şi pe care l-am dat fratelui Veniamin Roset cu condiţia de a purta cheltuielile duhovnicescului meu fiu Veniamin Cananău, pînă la săvîrşirea cursului învăţăturii teologhice, precum şi a întoarcirii sale de la Atena…[10].

Cananăii erau greciţi cu simpatii ruseşti, cum trebuie să fi fost şi aceia care îi slujeau. Narcis Creţulescu îi ştie de familie veche de origine italiană venită în Moldova prin Constantinopol şi Basarabia[11], pe scurt, puşi pe căpătuială, iar cariera tînărului Veniamin Cananău, la 28 de ani arhidiacon la episcopia de Roman şi egumen de Rîşca la 30, iute folosind biciul, zburdalnic şi desfrînat, atrage blamul şi avertismentul istoricului moralist care îi descrie chinurile sfîrşitului dubios la numai 35 de ani.

De cealaltă parte, a relaţiilor dintre familiile Cananău – Iuraşcu, istoria literară brodează nuvele şi genealogii. Pe I. D. Marin[12] care o ia mai de-a dreptul, dar spune lucruri de interes, de acolo, de la Corni şi din cimitirul de la Băneştii lui aga Grigore Cananău unde este îngropată şi Paraschiva Iuraşcu, a cărei piatră tombală el o descoperă, Ion Roşu îl face fărîmiţe, peste care însailă ceva subţire, de genul că în dimineaţa accidentului Paraschiva ar fi fost cu soţul, îndreptîndu-se spre tîrg! Poate la Dorohoi, că marţea e zi de tîrg[13].

Dar cînd spune Gh. Ungureanu că acelaşi Grigore Cananău bănuim să fi făcut legătura de căsătorie a Paraschivei cu stolnicul Vasile Iuraşcu şi că acelaşi trăia la Băneşti, despărţit de soţia sa Profira încă din 1829[14], aş zice să nu mai fii cusurgiu… Iată că piatra tombală cu versurile înlăcrimate ale soţului, un veritabil document de istorie literară, în decalc transmis de I. D. Marin lui Aug. Z. N. Pop, de la Muzeul din Botoşani este întoarsă în cimitirul de la Băneşti! Şi data tragicului eveniment din 27 Noiembrie 1834, în clar păstrată de pagina „Mărgăritarelor” Sfîntului Ioan Gură de Aur, culegerea de omilii de la 1691, tipărită de Mitrofan în Episcopia Buzăului, cartea de suflet a îndoliatului soţ Vasile Iuraşcu, şi foarte bine urmărită de I. D. Marin, data zic, este modificată de Aug. Z. N. Pop în 27 Decembrie 1836[15]! Am crezut că o face ca să depăşească decesul lui Gr. Cananău, dar acesta se produce în august 1850, lăsînd o avere înspăimîntătoare, doi băieţi şi o fată călugăriţi! şi împovărătoare datorii, fără a le descîlci testamentar. Lăsase cu limbă moarte să se plătească datoria ce o avea la Raluca Iuraşcu[16]… Paraschiva era moaşa ţinutului, folosea singură trăsura şi nu este de mirare că se întorcea acasă la 7 dimineaţa. Caii se vor fi speriat, poate chiar de ruşii care în toamna lui 1834 nu se îndurau să părăsească lunca Siretului.

  1. Iorga şi A. D. Xenopol atrag atenţia asupra înaintaşilor strîngătorului agă, cu trimitere la memoriile tînărului armaş Ion Cananău, student la Berlin în perioada 1800 – 1803, adresate prinţilor Const. Ipsilanti şi Alexandru Moruzi să-l determine pe tatăl Şărban Cananău mare spătar la Iaşi să-i expedieze cei 100 de ducaţi promişi în vederea întreţinerii lunare. Şărban Cananău era fiul Mariei Callimachi şi a jitnicerului Gheorghe Cananău (1700 – 1760) mare dragoman peste un sfert de secol, şi nepotul lui Ioan Teodor Voievod şi al lui Dumitru Terzimanul, fraţii Mariei. Şărban marele spătar, căsătorit cu o Sturza au avut ca fiu pe armaşul Ioan Cananău[17]. Dar Maria Callimachi avea probabil de la I. Ursuleţ, primul soţ, pe Ioniţă şi pe Constantin vornicul, tot Cananău, căci de la acesta din urmă, căsătorit cu Safta Cantacuzino provine aga Grigore inimă zburdalnică. Plîngerile fiului împotriva tatălui adresate şi prinţului Ion T. Callimachi, mare dragoman al Sublimei Porţi la Constantinopol[18], confirmă scandalul folosit la nivel diplomatic împotriva prinţului Constantin Ipsilanti care abandonase studentul în ţară străină. Dar scrisorile regelui Prusiei Frederic – Wilhelm al III-lea către Constantin Ipsilanti[19], prietenoase, îl asigură de susţinerea prin ministrul său la Constantinopol pentru ocuparea tronului Valahiei, lucru care se şi întîmplă (august 1802 – august 1806).

Să-l fi inspirat necazurile berlineze ale tînărului armaş Ion Canano pe Ion Slavici în romanul „Cel din urmă Armaş?”.

Sigur este că aga Grigore Cananău, nepotul lui Şărban de la fratele Constantin, rămăsese dator Ralucăi Iuraşcu şi că altcineva era obligat Fevroniei…

***

Cînd un boier îşi aducea copila între zidurile mănăstirii avea şi oarece cheltuieli, chiar dacă nu cît o zestre. Mănăstirea Agafton fusese a Doamnei, sub îngrijirea Doamnei Elena Sîrboaica, fiica Ţarului Ion Despot, frate al Mitropolitului Maxim şi amîndoi, feciorii lui Gheorghe Brancovici, ultimul Despot al Serbiei, alungat de turci. Elena lui Petru Rareş căreia i se dăruise oraşul Botoşani, îl împodobise cu bisericile Uspenia şi Sf. Gheorghe. Pentru că venea din Serbia, povestea acestei admirabile femei, de o rafinată cultură şi de o subtilă capacitate de analogie cu naţiunile civilizate, a fost ca şi uitată sau denaturată. Ea este ziditoarea murilor mesianici, sora Despinei din dreapta Descălecătorului Neagoe Basarab. Pe urmele bătrînului Ştefan, Rareş clădeşte şi restaurează cu Rarişoaia lîngă el, apoi numai ea, văduva dintre copiii lui. Îmi place să mă gîndesc la numele de Rareşa al mamei Eminului şi la alintul de Rariţă, cum numai Fevronia o striga. La Rîşca, la Baia, Probota, Suceava, Neamţ, Moldoviţa, la Putna, Rădăuţi, Hîrlău, Vaslui, Iaşi, în Basarabia şi Bucovina, dintr-o Moldovă întreagă, semnele dărniciei şi ale frumuseţii, pînă dincolo de graniţe, la Marienburg, în Transilvania şi Serbia… Rareş şi Despotovna lui au lăsat semne peste tot, poate cu tristul presentiment al mutilării, sau dintr-o aurită profeţie a locurilor alese pentru săvîrşirea minunii.

Iată cum în 1540 Apr. 22, drept mulţumire că şi-a căpătat a doua oară Domnia, Petru Rareş dă uric m-rii de veşnică proprietate pe moşia cu satu Costîna-Jumătate, şi M-rea Sf. Ilie a fost m-rea lui Rareş[20]. Acolo, la Costîna-Jumătate, cum se numeau Călineştii, tot împărţiţi şi în sec. al XVIII-lea, pripăşesc Eminoviceştii ca să se nască Tatăl, care trebuie să treacă spre cealaltă jumătate să-şi caute fata cu nume ales de Rareşa şi să-şi boteze Fiul unde la 1552 August 15, Elena Doamna lui Rareş săvîrşea Uspenia. Aparent, destinele curg singure, pînă cînd frumuseţea unei cozi de păun îşi revarsă înstelarea din chiar stema dintîi a oraşului cu cel mai frumos nume din lume, Oraşul Doamnei.

Poate că Petru Rareş a fost cel dintîi domn al Moldovei care a dăruit tîrgul Botoşani Doamnei sale, cum spune N. Iorga[21], constituindu-i un apanaj, perpetuat, însă, pînă pe la 1830 şi neoficial, pînă la plecarea lui Vodă Mihail Sturdza. Regine ale Europei aveau în apanaj mine de aur sau de argint, poate ca prima Doamnă a Valahiei care îşi dăruieşte bijuteriile pentru statornicirea zidurilor Mănăstirii Argeş. Poate… Sigur este că din apanaj, Elena Doamna lui Rareş ctitoreşte, înnoieşte şi dăruieşte biserici şi mănăstiri cu odoare şi moşii.

Este dovedit lucru că lăcaşurile de cult s-au reclădit pe temelii vechi, drept care au rămas cele mai credibile repere istorice în constituirea şi perpetuarea aşezărilor şi este foarte posibil ca Mănăstirea Doamnei , atestată la 1552 drept o adevărată mănăstire de călugări, din satul Mănăstirea Doamnei de lîngă Botoşani, căreia se adaugă pe la 1748 Mănăstirea Agafton, să fi existat chiar înainte de Ştefan cel Mare[22], dar tradiţia o păstrează pe Sîrboaică, poate şi pentru refugiul acordat celor proveniţi din teritoriile de autoritate religioasă sîrbească sau pripăşiţi prin filieră bucovineană. Narcis Creţulescu apasă că Mănăstirea de călugări era în apanajul Doamnei, că satul era foarte vechi în ocolul tîrgului şi că toate Doamnele ţării se îngrijeau de această mănăstire[23]. Uricul aflat la mănăstirea Popăuţi de către arhiereul N. Creţulescu, un pomelnic de la 1552, confirmă înnoirea de iznoavă a Mănăstirii de către Doamna Elena lui Petru Rareş.

Şi dacă la Văratic i se zicea Sîrboaica,este pentru că Fevronia venea de la Agafton, Mănăstirea Sîrboaicei.

***

Reorganizarea structurală a mănăstirilor consfinţită de mitropolitul Veniamin prin Anaforaua din 10 Iulie 1803 obligă şi transformarea Mănăstirii de călugări de la Agafton în mănăstire de călugăriţe. Lucrul se mişcă încet, şi iat-o pe Maica Fevronia în 1828, la 16 ani, între primele hirotonite, cu dania către mănăstire achitată şi chilia în proprietate pornită, din aceeaşi obligaţie părintească, întrucît chiliile lăsate de călugări în jurul bisericuţei din vale, şi aşa improprii, erau date celor tinere. Magdalina Pisoschi, prima stareţă semnalată de documente pe la 1814, este înlocuită de Agafia Curt (1829-1838) care adună fonduri pentru întemeierea bisericii mari de zid, sau din deal, cum era ştiută.

Memoriile lui Matei Eminescu narează cu savoare intrarea muscalilor în Moldova la 1828 şi în ograda familiei Iuraşcu de la Sarafineşti, în spaima copilelor care umplu subpaturile şi în tăria de spirit a Paraschivei care îi înfruntă pe limba lor. Ni se pare şi un motiv plauzibil pentru retragerea Fevroniei la mănăstire, dar huzurul mănăstiresc tocmai avea de suferit prin hotărîrea tot din 1828, a contelui Pahlen, preşedintele plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Valahiei, de trecere a veniturilor ţinutului Botoşani în proprietatea statului, act oficial care desfiinţează apanajul Doamnei de care beneficia şi Mănăstirea Agafton. Veniturile ţinutului Botoşani se vărsau în vistierie, de care Domnul beneficia după abilităţi…

Sfinţită la 14 Mai 1844, biserica din deal reţine printre donatorii însemnaţi pe maica Olimpia Iuraşcu (n. 1827, Dumbrăveni, – d. 1902 Agafton), în mănăstire de la 13 ani, în 1840. În acelaşi 1840 era adusă şi Sofia (n. 1823). La 1840, Maica Fevronia era pe picior de plecare, chilia i se aglomerase, moşia Mănăstirea Doamnei fusese vîndută şi maicile obligate să contribuie cu 1000 de galbeni la răscumpărare. Văraticul, ca şi ctitorit de Mitropolitul Veniamin, înflorea.

În 1839, Mihail Sturdza Vv. separa Agapia de Văratic. Biserica de piatră Adormirea a Văraticului se construise încă din 1808-1812 cu danii impresionante de la Ilinca (Elencu) Paladi logofeteasa, marea ctitoră, îndemnată de îndatorirea faţă de răposatul său soţ, mare vornic şi logofăt Constantin Paladi. Au afierosit bani, trei moşii şi altele pentru săvîrşirea bisericii de piatră, pentru clopotniţă şi Paraclisul Sf. Nicolae[24]. Documentele din 1808 sunt întărite prin alăturarea cu dania din 1818 Martie 15 a viitorului hatman Const. Paladi, nepotul şi clironomul îndeplinitor al legatarilor cu dania din 1808[25], fără altă condiţie decît pomenirea sufletelor.

Din lemnul recuperat al bisericuţei dintîi, în 1817, se ridică, în afara zidului noii mănăstiri, mai la deal, o altă bisericuţă de lemn, cu hramul Sfîntului Ioan Botezătorul, cu ţintirim împrejur, dar curînd înconjurată cu desele chilii ale vieţuitoarelor. Aici avea să locuiască Veronica verile găzduită în gospodăria din 1856 a Maicii Fevronia şi ultimul lăcaş al Poetei.

Chilia cu măghiran în fereastră, cu meri rotaţi şi molizi tineri în ogradă, era la începutul cărăruii ce urca din poarta stăreţiei, pe stînga, spre biserica Sf. Ioan, spre fîntînă.[26] Dincolo de biserică, tufe înflorite străjuiau ieşirea spre ţintirim. Obişnuită din ograda cu biserică din Prigorul banatic al bunicilor, ţintirimul fusese grădina primei copilării. La fel a fost şi în dealul Tătăraşilor din Iaşi.

Anul 1840 aducea alte evenimente favorabile îndreptării către Văratic a Maicii Fevronia. Mitropolitul Veniamin afieroseşte mănăstirii Văratic Hangul cu schitul Durău, moşia sa Topoliţa (sau Săcăluşeşti) din ţinutul Neamţului şi mănăstirea Mitropoliei, danie întărită tot atunci prin hrisovul lui Mihail Sturdza Vv. din 7 februarie 1840.

În toamna lui 1840 se retrage la Văratic prinţesa Safta (Elisabeta) Brîncoveanu (1776 – 1857), sora lui Lupu Balş de la Bozieni – Neamţ, verii Mitropolitului Veniamin, a căror mamă era deja monahia Elisabeta Balş, (înainte, Zoiţa vornicului Vasile Roset) după decesul din 1811 al soţului său, vornicul Teodor Balş. Daniile cresc, prinţesa Brîncoveanu, care se ocupase de Aşezămintele Brîncoveneşti în calitate de ctitor şi efor, primeşte cinul monahal în 1843. În 1856 testa Văraticului moşiile Osica şi Vlăduleni din Romanaţi, pentru un spital, peste pîrîu, în locul bolniţei.

În afara contextului istoric, politic şi social, acest avînt constructiv, agitat, într-un univers resemnat al surghiunului fără întoarcere, pare cel puţin deplasat. Toată această adunare de boieroaice bătrîne, văduve şi încă bogate, ori tinere şi scăpătate, în continuă creştere, cu susţinerea preferenţial făţişă a Mitropolitului şi cu danii de la voievod, ascundea o teamă nemărturisită. Nu de mult, Eteria spulberase odoarele, dincolo de cordon Bucovina rămăsese fără mănăstiri, din 1834 proceda la distribuirea loturilor obştei, ridica biserici unite şi asigura ascultare smerită autorităţii sîrbeşti a Mitropoliei de la Carlovitz. La numai cîţiva kilometri, cnejii Cantacuzini de la Bălţăteşti îşi revendicau teritoriile de la graniţă, le şi cîştigă în 1845 cînd îşi iau înapoi Moşia Hangului şi Durăul. Dar Văraticul continuă să zidească, satul se extinde şi ţintirimul se mută la deal, în jurul noii biserici Schimbarea la Faţă din 1846-’47 a cărei pisanie reţine perechea voievodală. Exilul parizian le creşte Sturzeştilor dorul de moşie, fantomele Hangului îi bîntuie pînă îl obţin la licitaţie în 1885 cînd Mihail Sturdza hărăzeşte Mănăstirii Văratic 5000 de galbeni, din partea soţiei cîştigătoare, cu prilejul trecerii Hangului în stăpînirea Măriei Sale[27].

Nu poţi amîna tinereţii visul la ceruri dantelate, bătrînilor spaima de ciocli, nici Mitropolitului dorul exploratorului. El rămîne fiul epocii în necurmat avînt s-o cucerească. Pe timpul mitropolitului Veniamin, care nu ar fi fost străin evenimentelor zaverei, zice istoricul teolog Narcis Creţulescu, erau în Mitropolie două grupuri de samsari: un grup civil, din boieri mari, cu paharnicul Constantin (Cananău), sameşul Mitropoliei şi altul călugăresc, în care primul citat este Iachinft Iuraşcu (fratele Fevroniei)… Mănăstirile erau adevărate cuiburi de scandaluri şi de spoliere[28] Din oricare parte am privi, transferul Maicii Fevronia la Văratic este o promovare, într-un moment de maximă oportunitate. Mănăstirea avea bolniţă, amenajată întîi în chiliile bisericii Sf. Ioan Botezătorul şi din 1856, gata zidită, în stăreţia Eufrosinei Lazu, iar Maica Fevronia, puternică, sigură şi uşoară la mînă, era o recunoscută apărătoare a vieţii, o tămăduitoare profesionistă. Vechea bolniţă devine locuinţa Maicii Fevronia.

***

De interes, o carte mică, din biserica mică din vale pe care biblioteca Mănăstirii Agafton o păstrează, un Acatist al Sfintei Paraschiva, cu simpla însemnare a numelui celei care o dăruise: Fevronia Botez Schimonahie…, pentru ca imediat să curgă inventarul cărţilor de la biserica mare din deal începînd cu cea mai veche carte a lăcaşului, „Mărgăritul lui Zlataust” (a Sf. Ioan Gură de Aur)[29]. Este cartea cu preţioase însemnări ale lui Vasile Iuraşcu, dăruită de el sau de fiicele sale. Investigaţiile lui I. D. Marin la Biblioteca documentară a Mitropoliei din Iaşi sunt cu folos[30], istoricul cărţii se confirmă, dar, credem că Vasile Iuraşcu o are de la tatăl său, călugăritul Iov, murit la Dolhasca, unde se naşte şi fiul său Vasile, (n. 1780) cum şi postelnicul Constantin Cananău, membru al familiei protectoare, acesta de 51 de ani, în ianuarie 1830, cînd Divanul cerea Isprăvniciilor situaţia cu date biografice a tuturor boierilor din ţinuturi[31].

Potrivit declaraţiei olografe a donatorului acestui drept al nostru, îl dăruieşte la sfînta mănăstire a noastră care este zidită de moşii noştri Ionaşcu (Isăcescu) biv vel medelnicer şi de soţia sa Alexandra. Urmează semnătura aproape ştearsă şi data de 22 mai 1771. Mănăstirea din Ilişeşti se sfinţise în 20 iunie 1714 şi se începuse din 1709. Funcţionase ca mănăstire de călugări pînă în 1783 cînd austriecii o desfiinţează în vederea constituirii fondului religionar bucovinean. Poate că aici se retrăsese Iov şi de aici este nevoit să plece în 1783, cînd fiul său Vasile avea cam trei ani (născut la 1780 – d. 1856).

Tot atît de puţine se ştiu şi despre însemnările marginale referitoare la Marghioliţa (n. 20 August 1804), fiica dintîi a Paraschivei şi a lui Vasile Iuraşcu, măritată în 10 Februarie 1824 cu Mihalache Mavrodin, alegîndu-l eu, scrie tatăl, din cei 49 ce au cerut-o. Dar cele mai neatinse de istoria literară sunt mărturiile triste ale ginerelui ales Mihalache Mavrodin, cu propria mînă, dovadă că socrul era acolo şi că nu se dezlipea de cartea sfîntă: În anul 1837 Dec. 27 s-au săvîrşit părintele meu vornicul Lupul Mavrodin, s-au îngropat în biserica veche din Tîrgul Mihăileni. La 27 Ianuar 1845 s-au săvîrşit din viaţă răposata maică mea Ecaterina Mavrodin născută Te… (Teliman). Dar iată-l pe Vasile Iuraşcu revenind la sinea îndurerată ca să consemneze plecarea înainte de vreme a ginerelui: În 1856 luna Aprilie în 7 la 4 ceasuri după amiază zi după calendarul nou s-au mutat din viaţă Dumnealui Mihalache Mavrodin fiul celor mai sus însemnaţi cu însăşi slova sa (Lupu Mavrodin şi Ecaterina Mavrodin) şi al celui ce au însemnat aici şi au fost ginere. Fost-au bărbat cu ştiinţă cu carte întreagă, la mulţi au fost trebuitor aflînd la el (povaţă) prin bunele lui sfaturi, cunoscut-au legile şi pravilele.[32]

Este nedrept ca un asemenea document să fie ignorat. Maria, sora maicilor, a călugărilor şi a Ralucăi Eminovici, şi-a sprijinit familia, iar bătrînul lor tată, acolo pare să fi sfîrşit, iată că după aprilie 1856, dată la care formularea sa emană calmul, blîndeţea şi judecata unei depline normalităţi, la 76 de ani.

Spiţa familiei Mavrodin din 1832 atestată de spătarul Costachi Negri, văr primar cu Petrachi Negri, tatăl scriitorului revoluţionar Costachi Negri, familii înrudite, este preluată de genealogistul C. Gane[33], cu asigurarea că întemeietorul neamului Mavrodin din Botoşani – Dorohoi a fost Clucerul Vasile, tatăl vornicului de poartă Lupu şi al stolnicului Toader.

Lupu Mavrodin căsătorit cu Ecaterina Teliman, fiica lui Antohie Teliman din ţinutul Roman, au pe Mihalache soţul Mariei Iuraşcu, mătuşa Poetului Eminescu. Inginer hotarnic format la Şcoala lui Asachi, traducător din limba franceză, din Marmontel[34], din Noel şi Laplace[35], hotărniceşte, aşterne planuri, temporar ispravnic de Dorohoi, proprietarul moşiilor Mihăileni, parte din Popeni, parte din Fundenii Sucevei, cu casă la Iaşi în mahalaua Vrăbienilor şi la Botoşani, stolnic (1824), mare stolnic (1827), ban (1840), spătar (1856) uscăţiv, sburlit, urît, dar deştept, ţine pe sora Ralucăi, unchi al celui mai mare Poet[36]…, M. Mavrodin nu încape în dicţionare…, pentru că a slujit pe Mihail Sturdza Vv. sau pentru că este coborîtor din Ion Mavrodi Grecul, vel hatman, vel logofăt care ia de nevastă pe fiica hatmanului Grigore Balassaki şi a Domniţei Elena, nepoata de fiică a lui Mihai Suţu, domn al Munteniei la 1801. Păstrat de Mihail Sturdza Vv., logofătul Ion Mavrodi moare în 1850 la 90 de ani. Cu o descendenţă impresionantă, îl regăsim în Alexandru Mavrodi, general (1815 – 1886), sau în fiica sa Ana (1857 – 1941), măritată cu ieşeanul Ştefan Negruzzi.

Vremuri vechi privind din orbite stăruitoare, descărnate, cu solemnitate impusă de un cordon muzeal. Trecut servit pe ocolite, sau de cîte ori nu te sustragi, închizînd ochii… Există pagini de istorie pe care gîndul le cuprinde în tăcere, cum însăşi viaţa lor tace, nalbă triumfător deschisă picurînd mărunt, cînd şi cînd, din spicul seminţelor albe…

Ei bine, Maica cea tînără se numea Fevronia Botez pentru că fusese botezată în ortodoxie din greco-catolică, aşa erau rutenii, sau mulţi dintre sîrbii banatici. Paraschiva Iuraşcu înfruntă pe muscali la 1828, pe limba lor, Gh. Eminovici vorbeşte cu ai lui pe ruteneşte, informează Matei Eminescu, dar rădăcinile din Donţu şi Brehueasca, tot de la Matei citire, nu se confirmă. Nici un document nu dezvăluie ascendenţa Fevroniei. Este ea fiica naturală a Paraschivei? Filial, copila şi-o revendică, citind Acatistul Sfintei Paraschiva, cu siguranţă după tragicul deces din 1834.

***

Prelucrările la documentele publicate de Gh. Ungureanu sunt declarate şi limpezite, notele aduc lămuriri istorice probante, iar cînd fiicele stolnicului V. Iuraşcu se nasc în localităţi diferite, numeşte pe proprietari şi moşiile angajate. În 1812, la Corni, stăpîneau postelnicul Costache Cananău şi feciorul său Iancu, dar Lupu Balş tocmai le vînduse parte din moşie. Pînă în 1809, această parte din Corni fusese a lui Iordache Balş care o testează fiului său Alecu, de la care în 1811 o ia Lupu Balş, care o vinde în 1812 lui Iancu Cananău.

Mişcarea loturilor, prin schimburi şi vînzări, declanşată de reforma religioasă şi agrară din Bucovina amestecă lumea, alde Balş îşi comasează moşiile pe Valea Siretului, Cananăii ţin aproape, politică fac toţi, îşi reînnoiesc titlurile după legea austriacă sau rusească, iar noi mai îngăduim la umbra unui zid mănăstiresc…

Iată că nalba scutură mărgăritare şi la 1828, odată cu aşezarea Fevroniei la Agafton, hatmanul Constantinică Paladi, văduv din 1826, cu neamuri bine înfipte şi tocmai baronite în 1811, rămase în Bucovina, după ce vinde moşiile sale bucovinene, cumpără moşia Mănăstirii Doamnei, fostă a călugărilor pînă în 1814 martie 13, cînd este vîndută lui Ilie Gherghel de la care o cumpără hatmanul C. Paladi în 20 dec. 1828 şi o stăpîneşte pînă în 25 mai 1830 cînd o vinde stolnicului Iancu Dimitriu, care şi acesta o vinde în 23 oct. 1831 Schitului Agafton din imediata vecinătate.[37] Rămîne o neînţeleasă rotire de 15 ani pentru ca moşia să se întoarcă la matcă.

Documentele mănăstirilor Agafton, Văratic, ale schiturilor Mădîrjac-Tecuci sau Almaş-Neamţ confirmă generozitatea de importanţi donatori, în bani, vite şi moşii a membrilor familiei Paladi. În 1829 cresc chilii noi şi începe adunarea fondurilor pentru biserica cea nouă din zid a cărei primă ctitoră este stareţa Agafia Curt.

Chilia albă a Măicuţei Fevronia răsare dintre livezi ascunse odinioară de pădurile din drumul bisericii. S-a ridicat atunci, la 1829, numai pentru ea dar pătrundem acolo abia prin statisticile din 1867-1868, de la Agafton, cînd Maica nu mai era decît în statele de plată cu foloase de la Schit de 65 lei anual şi felurite producte.[38] Chilia i se ocupase de către surorile mai mici, Sofia (n. 1823) şi Olimbiada (n. 1827, în schit de la 13 ani) intrate în mănăstire din 1840, şi de nepoata Xenia Velisari (n. 1832, în schit din 1853). Gîndind nunta Ralucăi din 1840, cu zestre suplimentată şi controversată, ai zice că este şi cauza imediatei claustrări monahale a următoarelor două surori.

Statistica din 1867 – 1868, prima după secularizarea averilor mănăstireşti din 1864 – 1865, cerîndu-le nominal declararea bunurilor, descrie o situaţie la limita subzistenţei. Chilia trecuse pe numele Sofiei care o declară a sa, dovada indubitabilă că Fevronia nu mai era la Agafton, Olimbiada confirmă că locuieşte cu sora sa Sofia, iar Xenia, cu numai 15 lei pe an după buget şi producturi, notează dramatic: Trăiesc la un loc cu maicile de la nr. 47 şi 48 (număr curent) şi cu ajutor de la părinţi.

Transferul din 1840 al Maicii Fevronia la Mănăstirea Văratic, justificat, îi asigură senzaţia de eliberare, iluzia mulţumirii că făcuse ceva pentru ai săi, se obişnuise să trăiască pentru ceilalţi. Anxioasă, prizonieră a trecutului, adesea judecată nedrept, ciudată şi nebună, la Agafton, Sîrboaia, Sîrboaica şi lacoma, la Văratic, însingurarea nu-i trezea amărăciune, supravieţuia din conştiinţa propriilor renunţări aureolate din curcubeul orgoliului. Îi insufla putere, se simţea încă tînără la 38 de ani, înaltă şi mare, cum i se zicea, păşea uşor aplecată, confundabil cu smerenia, asupra sacrificiilor consimţite şi ispitelor refuzate.

Îşi părăsise chilia din sălbăticia cu înserări de sătuc, în care toaca urma corul cocoşilor şi mugetul secondant al vitelor lenevite. Două odăi mobilate acoperite cu şindrilă, răspunde succesoarea maică Sofia chestionarului statistic, o cuhne cu două odăi, hambar şi şură tot cu şindrilă[39], neîngrădite.

Jalba semnată de tatăl Vasile Iuraşcu în 23 august 1843, în redactarea arhimandritului de Socola şi fecior Iacint, adresată Comitetului Mitropoliei în pricina samavolniciei maicii Margarita, vecina fiicelor sale de la Agafton, confirmă deplina proprietate a maicii Sofia Iuraşcu. Stolnicul reclamă în numele celor trei fiice călugărite la Agafton, a căror metanie iaşte supusă la acelaşi schit[40], cu sensul de loc al primirii cinului monahal şi al dependenţei religioase. Cît priveşte batjocura din partea maicii Mărgărita cu sechestrarea ghetului dobitoc, de trii zile pedepsit cu foame, o îndură Sofia, căci a ei este vita scăpată în grădina vecinei. Cinstitului comitet i se roagă localnică cercetare, cu comisie care să hotărască mărginirea şi îngrădirea locului.

***

Prezenţa Maicii Fevronia la Văratic este semnalată în legătură cu desăvîrşirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, zidită la 1808 prin strădania personalului şi a ctitorilor, în primul rînd a Doamnei Elencu Paladi, care a dăruit trei moşii şi a maicii Elisabeta Balş ce au dăruit moşia Vultureşti… În aceeaşi însemnare votivă de deasupra uşii, din 20 octombrie 1841 este prins şi numele Saftei Brîncoveanu care hărăzeşte moşiile Osica şi Vlăduleni, danie ce se confirmă pentru anul 1857, august, dovadă că pisania este reînnoită pe la 1882 cînd se aşterne a doua pictură.

Istoria Bisericii Adormirea[41] confirmă şirul lucrărilor din perioada 1812 – 1841, adăugarea pridvoarelor, a diaconicului, pictura interioară, înălţarea trapezei, a chiliilor, a turnului clopotniţă, construirea zidului înconjurător… O nouă generaţie de contribuabili generoşi, formaţi de bunici şi de părinţi, întregeşte tabloul din cartea vieţii acestei biserici.

Ceva mai explicită devine informaţia din 1872[42], care precizează că donatoarea principală Elena Paladi era şi maică şi că dania din 1807 i-a fost mai bogată: moşiile Vălileşti, Cleja, Zerneşti, Perişani, cu trupurile ce ţin de ele. Continuarea se referă la reparaţiile şi împodobirea din 1841, de către Scarlat Paladi şi schimonahia Fevronia…Călugăriţe sunt 614 (în 1872). Aceasta este biserica-mănăstirii, la vest, pre deal se află biserica Schimbarea la faţă şi, în vale, cimitirul şi bisericuţa Sf. Ion, un spital şi o şcoală pentru fete orfane. Locuri scumpe nouă pentru cărările Veronicăi şi ale lui Mihai Eminescu, locuri care nu şi-au deşertat sacul de surprize.

Pe Costachi Iuraşcu (n. 1807 – d. ~ 1870), fratele Fevroniei, care la 1824 învaţă nemţeşte la Cernăuţi, îl aflăm în 1828 arendaş al moşiei Bălileşti (de Dorohoi) a Mănăstirii Văratic, pentru ca din 1838 să se retragă călugărit[43] la Mănăstirea Neamţ. Dar ca să aflu cine a fost Scarlat Paladi, ctitorul de lîngă Maica Fevronia, nu mi-a fost deloc uşor. M-am şi întrebat a cui voinţă voi fi eu şi cine oare vrea în mine. Aproape obosită să mă tot încurc în iţele Paladeştilor, devenite ale mele, am întrebat pe cine ştiam că ştie şi, cu surîsul din veac, mi-a cerut informaţii la schimb! Nebănuind sila de tîrg, nici că jubilarea brutei vesteşte-a primăvară, i-am întors zîmbet de Sfîntul-Aşteaptă-cel-Încărcat de Glorie…

Dar se vede că noua Evanghelie face derogări cercetătorului şi poate pentru că îngerului îi albise mustaţa aşteptîndu-mă, găsesc:…familia adevărată a Pălădeştilor a perit – S-a stins cu totul. Cel din urmă membru din acest neam a fost Scarlat Paladi – fiul Hatmanului Pălăduţă a cărui fiică – pentru colosala sa avere – a luat-o de soţie un străin venetic, Marchizul de Bedmar. Este mărturia redactorului Iancu M. Codrescu de la Buciumul Român[44]. De mirare, cîtă vreme istoria boierimilor noastre păstrează numai pe faimoasa Lucică, fiica hatmanului Pălădică din căsătoria scurtă cu Ralu Callimachi, fiica lui Vodă Scarlat (1773 – oct. 1821). Citeam în Iorga că primise zestre Tîrgu-Frumos şi că tîrgoveţii s-au judecat vreme de cinci luni cu Scarlat Callimachi Vv. cînd vatra tîrgului a fost dăruită în 23 iunie 1818 lui Ralu C. Paladi[45]. Nunta repovestită pentru frumuseţe şi belşug este asociată de cronicari, poate fatidic, aceleia a lui Mihai Sturza viitorul domnitor cu Săftica lui Vasile Roset. Destinul face ca văduvul C. Paladi să ia în 1827 pe divorţata Săftica pe care o face prea repede văduvă, căci holera din 1833 îl mîntuie de visul de domnie, cînd avea contracandidat pe fostul soţ al soţiei sale.

Pînă la urmă toţi erau rude şi povestea se roade din miez, de nu ştiu care vierme istoric. Marghioliţa Callimachi era fiica lui Grigore Callimachi Vv., fratele voievozilor Alexandru şi Scarlat, iar ea devine mama lui Mihail Sturdza Vv. Unde să mai încapă şi ultimul Paladi, adică micuţul Scarlat, născut din cine ştie ce greşeală a năbădăiosului Constantinică. Ajunge Luţica, nepoată de voievozi, care are pe Pulheria (1840 – 1865) de Sayn Wittgenstein – Berleburg, cu urmaşi pînă la regina Elisabeta, şi pe Rodrigue (1843 – 1863) de la marchizul de Bedmar. Pe acestea istoria le reiterează cu o neînţeleasă mîndrie, dar să n-o supărăm, căci are şi felul ei ghiduş de a taxa, ca în cazul hipocoristicelor Constantinică şi Pălăducă, potrivite cuiva inapt pentru esenţial încurcăndu-se în frivol şi ilar, ca să înţelegem în schimb cum s-a ajuns la dezinteresul faţă de ai lui.

Genealogiile îl atîrnă uneori suspendat, undeva în dreapta[46]. El este fiul Anastasiei Costache Palladi şi al celebrului Manolache Bogdan, decapitatul din 18 august 1778, os domnesc pămîntean şi pentru că mama singură, al cărei soţ legitim, Gh. Bogdan era un călător în lume, moare şi ea (1772 – 1794), bunicii materni Costache şi Elencu Palladi înfiază pe orfanul Constantin devenit Palladi (1792 – 1833)[47], cu hătmănie dăruită la nunta din 1818 cu Ralu Callimachi[48]. Bunica Elencu C. Palladi este generoasa donatoare a Văraticului pe care istoricul şi geograf Dim. Frunzescu o aşează în 1841 alături de strănepotul său Scarlat şi de Maica Fevronia. Ce caută Maica în acest context de ctitori?

***

Preluăm afirmaţia lui Iancu M. Codrescu, redactor cu nerv, luciditate, spirit critic şi viziune istorică, potrivit căruia datoria de jurnalist este de a înfăţişa gingăşimea lucrului, ca pe urmă să nu ne găsească vremea, precum Evanghelia zice, „candelele mireselor fără untdelemn”… Iată că după două sute de ani Maica Fevronia, rămîne jefuită de identitate şi de untdelemnul din candelă, umbra miresei nenuntite. Şi tot I. M. Codrescu ne asigură că ultimul purtător al dulcelui titlu de hatman, Constantinică Paladi, a fost descendentul direct al spiţei româneşti, merituoase şi avute; ceilalţi Pălădeşti, nişte scurse lăturalnice, n-au intrat nici odinioară în cadrul istoric[49]Lionul Iaşului, sumeţit în avere şi frumos, sumeţit în marele nume de familie devenise de o întrepideţă rară, încît nu erau zăbrele la fereşti şi încuietori la uşi care să nu se sfarme cînd el se prezenta undeva… Cuconiţele de orice color social îl numeau „înger terestru”. Multe versuri şi cîntece a inspirat Constantinică, însurat la 26 de ani şi văduv la 34, dintre care I. M. Codrescu dă să fredoneze un fragment de cîntec bătrînesc: Ghinărariu Pălăduţă,/ De cînd s-o ghinărărit,/ Multe fete-o bătrînit/ Şi neveste-o văduvit…

Îşi vînduse moşiile din Bucovina şi a rămas în Moldova. Cartea neagră din arhiva agenţiei… din Iaşi îl găseşte superficial, sec şi incapabil…

Ei bine, asaltat de o nemăsurată afluenţă feminină, suspectat de a fi tatăl Fevroniei, şi pare puţin probabil, cum să-i afli mama! Paraschiva îi va fi fost moaşă, îi va fi fost dată de crescut, sau este mama naturală a Fevroniei… Actul de moarte al Veronicăi o identifică drept Fevronia Frosinei. Testamentele bunicilor materni Costache şi Elencu Paladi confirmă bogăţia, generozitatea şi sensibilitatea părinţilor neconsolaţi de pierderea singurei lor fiice şi a unicului nepot, înaintea lor. Să fi fost Fevronia strănepoata lor, cum Scarlat, ar fi avut de unde să-i dea. Nu ştim dacă Elencu Paladi nu i-a şi dat. Dacă Testamentul lui Costache Paladi este oferit integral, al străbunicii este transmis în cîteva fragmente, evident obliterat. Nici Scarlat Paladi, strănepotul recunoscut nu este pomenit, deşi aflăm că a fost un bogătaş.

Testamentul Logofetesei Ilinca C. Paladi, datat 1810 August alături de al soţului său Constantin Paladi, datat 1794 Aprilie 16, acesta redactat după decesul fiicei sale, mama lui Constantinică Paladi, amîndouă sunt cuprinse într-un caiet şnuruit cu ceară roşie şi cu pecetea hatmanului Constantin Paladi[50].

Testamentul Ilincăi numără pomenile şi costurile acestora, pe fiecare an pînă la cinci ani. Aceşti bani se vor folosi de către epitropi, fără să-i numească!, din venitul tîrgului Ştefăneşti şi al moşiei Badeuţi… Prisosul banilor să-i dea la mînăstirea Văratic cît va cere trebuinţa ca să săvîrşească zidul prin prejur cei început de mine de nul voi putea săvîrşi…Datoriile cîte se vor găsi le lasă în sarcina clironomului nepot Constantin.

Dar nepotul moare în 1833 şi bătrîna desăvîrşea la 1841 alături de strănepot şi de Maica Fevronia zidul împrejmuitor al Mînăstirii Văratic.

***

Porniţi din vameş, negustoria se învaţă din tîrg, şi de la Vasile Lupu Vv. la zaveră acumulările Paladeştilor satisfac toate poftele ierarhice ale încuscririlor. Totuşi, abia cînd Lucica, fata hatmanului Pălăducă şi a bietei domniţe Ralu Scarlat Callimachi (1800 – 1826) se pricopseşte, de-al doilea, cu Emanoil…d’Acuna, marchiz de Bedmar… conte…, Grande de Spania clasa întîi, genealogiştii, adesea hîtri, scapă satisfacţia ultimului prag al vanităţii întregului neam Palladi – Callimachi. Se zice că moştenirile se preiau cu toate păcatele şi drept este că mama, tatăl şi fiica trăiesc în zbucium şi sfîrşesc înainte de vreme.

Impresionante amănunte ne parvin din Extractul de moarte al Doamnei Marchize de Bedmar Lucica Paladi din Grecia, de 40 de ani[51], eliberat în urma decesului din 24 februarie 1860 şi care declanşează procedurile succesorale, în litera celor două testamente elaborate în limba italiană, la Napoli. Umbrele răposaţilor săi părinţi, a nobilului Domn Constantin Proprietariu şi a Prinţesei Kalimaki Doamna Ralu, se ciocnesc protocolar, în aceeaşi ierarhie defavorabilă lui Pălăducă, de excelenţele marchizului soţ de Bedmar, Magnat de Spania, proprietar din Madrid. Un ceremonial de nobleţe căutată şi apăsătoare, de la hîrtia albastră şnuruită galben-roşcat a legatului pînă la prezenţa consulului Spaniei la Napoli unde se întîmplă decesul, aduce în scenă şi cîţiva cunoscuţi: Pulcheria, fiica de la Nic. Cantacuzino–Paşcanu, măritată în 1856 cu Emil de Sain– Wittgenstein– Berleburg, un seducător, în exerciţiu la curtea Rusiei, locuind un timp la Napoli, în Hotelul Insulelor Britanice de la Kiatamonte; Rodrigo d’Acuna, fiul nevîrstnic şi legatar universal; Constantin Suţu, fiul prinţului Nicolai, cu ascendenţă maternă Callimachi, executor testamentar; doamna de onoare a răposatei, Elena Dim. Holban, din Maria V. Holban căsătorită cu spătarul Ion Cananău şi pe fraţii Alexandru şi Aristide Papadopol – Callimachi, copiii Eufrosinei Callimachi – Papadopol, sora mamei Ralu Callimachi – Palladi. Este o lume care nu pare să aibă nimic de-a face cu copiii nelegitimi ai tatălui C. Palladi şi el răposat la 1833. Rămîne interesant de văzut dosarul început din 1896 de coborîtorii din Rodrigo de Bedmar (d. 1863) la Suceava, pentru pămînt încăput pe cale grecească, în mîini spaniole[52].

Urmele Fevroniei sunt astupate de Aug. Z. N. Pop, de vreme ce o îngroapă în 1895, pe cînd Documentele lui Gh. Ungureanu o menţin pînă în 10 februarie 1902[53]. La fel procedează cu Ana Cîmpianu în 1876 (cu zece ani înainte), pentru a-i camufla moştenirea banatică.

***

De interes rămîne şi spiţa Paladescă din ţinutul Neamţului. Schitul Almaş din comuna Dobreni, acum Gîrcina, atestat la 1715, apoi afiliat Văraticului, este reclădit din zid la 1821-1822 de Lupu Balş care îşi va avea mama şi sora maici la Văratic, apoi renovat şi lărgit la 1851 de boierul Paladi. Toponimul intră în atenţia lui Hasdeu care îl relaţionează cu Almăjul banatic, vecin Mehadiei, ţinut al strămoşilor Anei Cîmpianu. Sub Constantin Brîncoveanu, scrie Hasdeu[54], un însemnat număr de Almăjeni s-au aşezat în România, închipuind ca un fel de breaslă deosebită, supusă la o dare fiscală aparte… De la 1696, nu-i mai găsim pe Almăjeni ca breaslă…

Dacă Petrachi Paladi comisul, deţinea la 1845 moşia cu schit Almaş[55] , vornicul Iacovachi Paladi mai era la 1847 stăpînul direct al capitalei de judeţ Piatra, cu moşia Mărăţei pe care se afla[56]. Doar douăsprezece oraşe din toată Moldova aveau eforii, deci o conducere autonomă faţă de orice particular. Însuşi Vodă nu renunţa la tîrgurile sale Mihăileni şi Suliţoaia.

Obstinaţia înnobilării de după îmbogăţire este cunoscută. Şi spiţa nemţeană a Paladeştilor recurge la un arbore genealogic ticluit de Grigorie Palade, căftănit mare postelnic de Ioan Sandu Sturza Vv. Oprită în noiembrie 1821, genealogia trebuia să susţină cumpărarea din 18 August 1839 a moşiei Almaş, a cărei succesiune încă se judeca la 1879, în Tribunalul din tîrgul Piatra. Redactorul Iancu M. Codrescu informează că moşia ajunge cuvenitului proprietar, Statul, că banii erau de pe timpul zaverei şi că singura familie Pălădească din Moldova recunoscută şi cuprinsă în vechile hrisoave, este acum stînsă cu totul prin moartea lui Scarlat Paladi, bogătaşul, fiul generalului Pălăduţă.[57]

***

Înainte să se stabilească la Iaşi, Ana Cîmpianu, moaşa văduvă cu doi copii, face două vizite în Moldova, cu recomandarea expresă de a căuta pe Maica Fevronia Sîrboaica de la Văratic. În 10 august 1850, Ana semna Actul de vînzare – cumpărare a casei din Tîrgu Neamţ, în baza hrisovului Sfintei Mitropolii cu nr. 4858 din 20 mai 1850 care aprobă vinderea prin bună învoială[58], ca să constate numai dezamăgiri: Petru Cîmpeanu renunţă la însurătoare, spitalul din Tîrgu Neamţ, situat peste drum de casa pe care tocmai o cumpărase, abia ieşea din temelii şi a cărui inaugurare se produce în 16 oct. 1852, iar Maica Fevronia nu era deloc bucuroasă de musafiri.

Bănuitoare, poate cu unele la curent, năsăudeanca nu-şi adusese atunci copiii. Conform paşaportului din 19 noiembrie 1852, soseau ca să rămînă, nu la Tîrgu Neamţ, ci la Iaşi, în baza permisului de slobodă practică ca moaşă, din 24 decembrie 1852, vizînd Institutul Gregorian cu şcoală de moaşe, inaugurat în 7 oct. 1852, unde Ana instruia alături de profesorul dr. Anastasie Fătu, organizatorul şi administrator al Institutului (1852 – 1856; 1880 – 1885).

***

Din 19 iulie 1852, cînd maiorul A. Mironescu reclamă la Mitropolie pe Maica Fevronia Iuraşcu de la Agafton pentru însuşirea banilor în naft[59] şi a sineturilor de 2500 galbeni ce prin măgulitoare îndemnuri i-ar fi împrumutat moşul său Gheorghi Mironescu de 56 ani, tocmai răposat la 2 iunie, unui cumnat al ei, se declanşează o anchetă pentru care pîrîţii au trebuit să se zbată timp de doi ani pentru a dovedi nedreptatea acuzaţiilor[60]. Jalba maiorului menţionează că maica l-a încongiurat pe unchiul său în tot cursul boalei, o cumplită lovire de giunghiu, încă de la moşia Livenii Dorohoiului pe care o avea în arendă de mai mulţi ani, pînă la moşia proprie Miclăuşeni de lîngă Dorohoi, nedezlipită, unde au şi răposat pe mînule ei. Tot ea anunţă rudele care, după înmormîntare, aduc aprodul şi pe privighetorul rînduit de Isprăvnicie, pentru inventar şi constatarea pagubei. De va fi luat sau nu banii şi sineturi nu putem şti, dar că Maica Fevronia lipseşte de la Văratic în vara vizitei Anei din august 1850 se confirmă. Maica înapoiază un ceas de aur şi recunoaşte un sinet de 500 galbeni care s-ar fi aflat la cumnatul său. Pentru a nu se lăţi şi mai departe scandalul, scrie jalba, i s-au lăsat slobodă ieşirea din casă, însă de atunci şi pînă astăzi, ea să dosăşte cu făţărie de boală[61].

Este ştiut că la maici se găseau bani de împrumut, se zice că Maica Fevronia i-ar fi dat fără întoarcere şi este dovedit că în această perioadă familia, mai ales Raluca şi Gh. Eminovici, era foarte strîmtorată. La cumpărarea părţii de Ipoteşti, din mai 1846, în curs de achitare, maica le-a dat 800 de galbeni. Tot ea îşi ajută surorile, mai mult decît Marghioliţa de la Mihăileni care avea cinci copii şi preluase grija tatălui Vasile Iuraşcu. Ratele scadente declanşează în 1849, prin Constantin Hurmuzachi, procurator al surorii care vînduse, Eufrosina Petrino, un proces lung, cu şicane şi jalbe pînă la Vodă Grigore Ghica. Încă din 1844, C. Hurmuzachi era instalat testamentar de către C. Balş – Dumbrăveni plenipotent general, executor şi epitrop, stăpînul moare în 15 aprilie 1848, iar la un an, vătaful Gh. Eminovici, din 1841 căminar, era eliminat. Raluca vinde partea din Orăşani, în 1853 reuşesc să se mute la Ipoteşti şi după vînzarea casei din Botoşani, în 1855, termină de plătit datoriile. Din 1853, C. Hurmuzachi îl mai slăbeşte pe datornic, cu griji proprii, căci îşi începea cariera politică.

***

Este de mirare că Arhim. Bartolemeu Valeriu Anania, un cercetător al arhivelor Mănăstirii Văratic, pare nedumerit în legătură cu gestul Veronicăi de a fi cedat casa din Tîrgu Neamţ mînăstirii cu destinaţia unui metoc, de vreme ce ea avea două fiice cu drept de moştenire. E greu de ştiut ce rol va fi avut aici călugăriţa Fevronia Frosinei, scrie literatul arhimandrit, dar e sigur că în casa acesteia, din vecinătatea bisericii Sfîntului Ioan, obişnuia „doamna Veronica” să-şi afle ceasuri de linişte şi tot aici s-a retras după moartea lui Eminescu… Din casa maicii Fevronia avea să fulgere vestea unei morţi tragice[62]Veronica îşi achită astfel datoriile faţă de Maica Fevronia, băneşti şi de găzduire a mamei Ana Cîmpianu, retrasă la Văratic după mutarea Veronicăi la Bucureşti, din toamna lui 1885 pînă în august 1886 cînd bătrîna se stinge şi se pot acţiona procedurile succesorale.

Maica Fevronia i-a fost aproape Eminului cuprins de foame şi demoralizare în jalnicul aşezămînt de la Mănăstirea Neamţ şi tot ea trimitea veşti Veronicăi. Mătuşa Maică Fevronia le-a mîngîiat sufletele, în casa ei şi a lui Dumnezeu şi în alte case spitaliceşti, cum I. Mavromati din Botoşani.

Şi ea, o bătrînă jefuită de medalii… Dar unde-o fi istoricul asemenea lui Dumnezeu, care să iubească totul şi pe toţi, chiar şi pe diavol?… Un pic mai atenţi, şi mesajele arhimandritului Anania, aparent o întrebare nătîngă, se preschimbă într-un surîs al spiritului: greu de ştiut ce rol a avut aici călugăriţa Fevronia Frosinei… Fără rugăciunea lui spusă pe sărite, dar adevărată, casa Maicii din vecinătatea bisericii Sfîntului Ioan ar fi greu de identificat în fostul lăcaş al bolniţei, eliberat la 1856 cînd stareţa Eufrosina Lazu zidea noua bolniţă gata. Dar grija cea mare a nepreţuitului cărturar şi teolog este ca din înfloritele elogii ale lui Gala Galaction aduse Maicii Frăsîna de la poalele Ceahlăului, ucenica prinţesei Safta Brîncoveanu, recunoscută pentru sufletul matern şi excepţionalele calităţi de formare a copiilor pripăşiţi la mănăstire, pe care îi crescuse în odăiţa ei de cîţiva metri pătraţi, din căsuţa cu două odăi, cerdac împrejur, şură şi pivniţă[63], moştenite de la Prinţesă, să nu cumva să se presupună că Maica Fevronia ar fi fost dintre aceştia.

Totuşi, nici copilul Paraschivei şi al lui Vasile Iuraşcu nu a fost, după cum al Maicii Frăsîna (n. ~ 1822 – d. 1910) nu avea cum, şi-apoi, portretul Maicii Frăsîna se află la stăreţia Văraticului, al Maicii Fevronia, nicăieri, deşi Corneliu Botez se arată interesat în vederea proiectatei vizite la Agafton, unde după spusele lui Matei Eminescu, se aflau mai toate portretele familiei. Îngrijorat de o eventuală confuzie între Fevronia şi Olimbiada, iată şi atenţionările: La faţă rotundă…şi puţin cam cîrnă… Maica Fevronia nu seamănă deloc cu nici una din surori, toate celelalte… semănau, le cunoşteai că sunt surori, numai Fevronia nu. Ea avea în totul exterior grosolan[64]…, ca să poată adăuga: se vede că se aruncase în neamul Catrinei Brehuescu, ca şi cînd Matei i l-ar fi cunoscut… Acestea pînă la Documentele publicate de Gh. Ungureanu în 1977, care o găsea în statisticile Agaftonului cu ochi căprui, de statură mare şi faţă albineaţă, deosebind-o de surorile mai pigmentate şi dezlegîndu-le de bunicii cazaci, lipsă din pomelnicul[65] familiei de la 1843.

Legendară, planează bănuiala că Fevronia ar fi fost fiica lui Constantinică Paladi, dinaintea nunţii cu dar de hatman, dar de la o iubită mai coaptă, cu mulţi copii de neam domnesc, în lipsa soţului plecat la război… între 1807 şi 1813, cînd nu se înregistrează nicio naştere legitimă… Se mai zice că nici de la Boli, din Anatolia, de pe cînd şi-a urmat familia în ultima călătorie a exilatului socru Scarlat Callimachi din 1821, de unde Constantinică scapă în 1825 contra sumei de 100.000 lei, nu s-ar fi întors cu mîna goală… Învăţase, poate de la ilustrul său tată, că lucrurile gingaşe se rezolvă în familie…

Faţă în faţă cu Dumnezeul istoriei, parcă nici pe Matei nu-l lasă inima: Cînd vei da de portretul mamei cel în ulei, lămureşte pe Corneliu Botez, să întrebi: Cine e Cucoana aceasta? şi are să-ţi răspundă: sora maicii Fevronia, Iminovicioaia![66] Este singurul ascendent acordat vreodată Maicii Fevronia…

Din piscul Ciriteilor, văgăuna satului Filioara cu perdeaua pădurilor din jur pare o cetate uitată de-a lungul Filiorului. Acolo, cireşii înfloresc toţi deodată, în dimineaţa Vinerii Mari, cu lumină nouă şi miroaznă amăruie. Dulceaţa de cireşe amare îndulcită cu miere este ospeţia filioreanului…

***

Să nu ne închipuim că iniţiatorul duplicării Fevroniei a fost neapărat original sau maniheist. Mai degrabă s-a dorit înnobilarea unuia dintre exemplare, în sensul pozitivizării, dar şi pentru a-l feri de întîmplările nefericite şi stigmatizante la care destinul supune pe celălalt. Fevronia zisă Iuraşcu de la Agafton are un statut social iradiant, ea trebuia menajată în integritate, dar se vede că mistificările s-au produs înainte de 1977, cînd Gh. Ungureanu publică Documentele procesului pentru tentativa de înşelăciune a urmaşilor lui Gh. Mironescu.

Maica Fevronia de la Văratic rămîne dubletul suspendat, copilul pripăşit crescut de exemplara Maică Frosîna. Cînd şi cînd ea este Sîrboaica, repulsivă pentru obştea monahală a ortodoxiei moldoveneşti. Numai asupra acesteia poate plana suspiciunea de cognat în cazul donaţiei Paladi din 1841, probantă documentar, după cum în casa ei, cu mult prea mulţi martori şi amestecul autorităţilor, se întîmplă în 1889 răsunătorul sfîrşit al Veronicăi Micle.

Neîndoielnic este vorba despre una şi aceeaşi Maică Fevronia, copila crescută în familia Paraschiva şi Vasile Iuraşcu, dar, pînă arhivele îşi vor spune ultimul cuvînt, împărtăşim sugestia lui I. M. Codrescu, potrivit căreia misterioasa Maică Fevronia pare mai degrabă mama decît sora lui Scarlat Paladi…

[1] N. Petraşcu, „Mihai Eminescu”, Tipografia Bucovina I. E. Tororeţiu, Buc., 1933, p. 179;

[2] G. Călinescu, „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Buc., 1966, p. 39;

[3] G. Munteanu, „Hyperion 1 – Viaţa lui Eminescu”, Buc., 1973, p. 382, nota 12;

[4]Omagiu lui Mihail Eminescu”, Buc., 1909, p. 4;

[5] I. E. Toronţiu, „Studii şi documente” IV, Buc., 1933, p. 277;

[6] Încă din 1834, oraşul Botoşani avea moaşă, căutată la orice oră, şi plătită de Eforie cu 100 lei pe lună; în 1874, patru moaşe, şcolite la Iaşi după 1852, la Institutul Gregorian; în 1890, 4 moaşe în Botoşani oraş, 8 plătite de judeţ şi 10 moaşe plătite de comune – cf. „Dicţionarului Geografic al Judeţului Botoşani”, Buc., 1895;

[7] Gh. Ungureanu, „Eminescu în documente de familie”, Minerva, 1977, p. 287;

[8] Protoiereu Al. H. Simionescu, „Mînăstirea Agafton”, Botoşani, 1929, p. 8;

[9] Genealogia familiei Cananău în „Surete şi izvoade (Şendricenii – Dorohoi)”, Huşi, 1925, p. LXX – LXXIV;

[10] Apud Narcis Creţulescu, „Istoria Sfintei Mînăstiri Rîşca”, Fălticeni, 1901, p. 117;

[11] Idem;

[12] I. D. Marin, „Eminescu la Ipoteşti”, Iaşi, Junimea, p. 55-58;

[13] Ion Roşu, „Legendă şi adevăr în biografia lui M. EminescuI Originile, Cartea Românească, 1989, p. 174;

[14] Gh. Ungureanu, Op. cit., p. 47;

[15] Aug. Z. N. Pop, „Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Ed. Academiei RSR, 1969, p. 47;

[16] Gh. Ungureanu, Idem;

[17] A. D. Xenopol, „Istoria şi genealogia Casei Callimachi”, Buc., 1893, p. 161;

[18] S. din Berlin, 17 Februarie 1803, în N. Iorga, “Acte şi Fragmente cu privire la Istoria Românilor” II, p. 363;

[19] S. din 7 Martie 1803, Ibidem, p. 380;

[20] Arhiereul Narcis Creţulescu, „Istoria Sfintei Mînăstiri Rîşca”, Fălticeni, 1901, p. 47;

[21] N. Iorga, „Istoria Românilor în chipuri şi icoane”, Craiova, 1921, p. 170;

[22] I. D. Marin, „Botoşani – apanaj al Doamnei Moldovei”, în „Botoşani, istorie şi contemporaneitate”, Botoşani, 1967, p. 31;

[23]Istoria Sfintei Mînăstiri Rîşca”, p. 52;

[24] Arhim. Evghenie Ungureanu şi Arhim. Zenaida Racliş, „Istoria Mînăstirii Văratic”, Tip. Mînăstirii Neamţ, 1932, p. 71-72;

[25] Ibidem;

[26] Aug. Z. Pop, „Pe urmele Veronicăi Micle”, Buc., 1981, p. 182;

[27] Arhim. Evghenie Ungureanu şi Arhim. Zenaida Racliş, Op. cit., p. 73;

[28] Narcis Creţulescu, „Istoria Sfintei Mînăstiri Rîşca din judeţul Suceava”, Fălticeni, 1901, p. 105-107;

[29] Al. H. Simionescu, Op. cit., p. 23;

[30] I. D. Marin, Op. cit., p. 48-50;

[31] Gh. Ungureanu, Op. cit., p. 21-22;

[32] Apud Protoiereul Al. H. Simionescu, Op. cit., p. 26;

[33] C. Gane, „Neamurile Mavrodineşti din Ţara Românească şi din Moldova şi Monografia Familiei Ion Mavrodi vel hatman, Anexa Mavrodineştii din Moldova II, p. 175;

[34]Tripodul Elenei”;

[35]Antigona”, fragmente de roman;

[36] C. Gane, Op. cit., p. 110-111;

[37] Protoiereul Al. H. Simionescu, Op. cit., p. 32;

[38] Gh. Ungureanu, Op. cit., Documentul 237, p. 286;

[39] Ibidem;

[40] Gh. Ungureanu, Op. cit., Documentul 71, p. 85-86;

[41] Pr. Sc. Porcescu, „Mînăstirea Văratic vatră de istorie” în vol. „Mînăstirea Văratic”, 1986, p. 43;

[42] Dim. Frunzescu, „Dicţionar topografic”, p. 520;

[43] Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii…”; p. 141;

[44] Buciumul Român, „Notiţă genealogică Despre familia Pălădeştilor”, Iaşi, 1881, nr. 9, p. 536, nota 1;

[45] N. Iorga, „Privilegiul din 1815 a Tîrgului-Frumos”, A.R., Buc., 1911, p. 7-8;

[46] Oct. Lecca, „Familiile boiereşti…”; „Genealogia a 100 de case…”;

[47] Mihai Dim. Sturdza, „Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească” I, 2004, p. 585;

[48] A. D. Xenopol, „Istoria şi genealogia Casei Callimachi”, Buc., 1897, p. 181;

[49] Buciumul Român, Iaşi, 1875, p. 569-570, nota 2;

[50] Gh. Ghibănescu, „Testamentul vornicului Constantin Paladi şi al soţiei sale Ilinca Costachi”, în Arhiva, Iaşi, 1916, Noiembrie – Decembrie 1915, p. 245-253;

[51] Monitorul Oficial al Moldovei, Nr. 197, Iaşi, Miercuri 8 Iunie 1860;

[52] C. Gane, „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe” II, 1941, p. 262;

[53] Gh. Ungureanu, Op. cit., Docum. 333, nota, p. 433;

[54] B. Petriceicu – Hasdeu, „Etymologicum Magnum Romaniae”, Buc., 1887, c. 904;

[55] Cf. Catagrafiei din 1845, în vol. „Moldova sub domnia lui M. Sturza (1834 – 1849), D. Ciurea, Iaşi, 1947, p. 235;

[56] Ibidem, p. 133;

[57] I. M. Codrescu, „Despre familia Pălădeştilor”, în Buciumul Român, an III, nr. 9, 1881, p. 546-548;

[58] Elena Vulcănescu, „Veronica Micle Muza dintre Eminescu şi Caragiale”, Iaşi, 2012, p. 59 şi următoarele;

[59] naft, numerar;

[60] Gh. Ungureanu, Op. cit., nota documentului 203, p. 249;

[61] Ibidem, p. 237;

[62]Văraticul şi literatura”, în vol. „Mănăstirea Văratic”;

[63] Scarlat Porcescu, Op. cit., p. 74;

[64] Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei RPR, 1962, p. 285;

[65] Gh. Ungureanu, Op. cit., Documentul 76, p. 93;

[66] S. VIII, 24/4. 1909, T. Severin, în Aug. Z. N. Pop, „Contribuţii…”, p. 275;

Revista indexata EBSCO