May 21, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Ana Donţu – Cadrul 25

Poeţii de dincolo de Prut, adică din România de Est, cum îi place lui Lucian Vasiliu să spună, trecuţi prin diverse stadii de studiu în România de Vest, şi în special în oraşele din Transilvania, au succes de la orice cuvînt scris, fie el virtual, fie el pe hîrtie, cînd este vorba de poezie. Sau cel puţin aşa vor unii, pentru a-i încuraja sau chiar aşa cred ei pentru a se autosugestiona că au recuperat diferenţele.

Trăind la Sibiu în timpul studiilor universitare, ca şi Maria Paula Erizanu, Ana Donţu se foloseşte de aceleaşi „strategii” în promovarea poeziei sale. Poate chiar mai îndrăzneaţă şi mai aproape de promoţia sa poetică. Chiar dacă, să zic, Editura Charmides din Bistriţa este însufleţită de poeţi ca Dan Coman şi Marin Malaicu-Hondrari, Casa de editură Max Blecher îl are ca sufletist exigent şi justiţiar unde nu trebuie pe Claudiu Komartin, care, între noi fie vorba, tot de pe la Bistriţa, de la Charmides, îşi trage snaga. Iscusinţa găsirii căilor de ieşire în lume ţine şi ea de abilitatea celor care fug dintr-un loc blestemat într-altul pasămite binecuvîntat. Or chestiunile sunt cam la acelaşi nivel, dacă e să ne gîndim cîţi poeţi buni din Basarabia, tineri, fac efortul de a ieşi din starea liricoido-tradiţionalistă ce domină în chăul păuno-galaician, ieşit şi el în postmodernitate prin uşa din faţă. În efortul lor vizibil de a se alinia, aşa cum face  mai toată promoţia mai nouă a poeziei româneşti, aceşti tineri poeţi, unii talentaţi, alţii cu eforturi vizibile de arunca sterilul din care scot firimituri de aur curat, mută „locul comun” dintr-un plan terestru, de jos, într-altul, „de sus”. Această impresie, primă, am avut-o cînd am citit cartea de debut a Anei Donţu – Cadrul 25, Casa de editură Max Blecher, 2015 –, o poetă care debutează la treizeci de ani, vîrstă cînd unele surate au atîtea cărţi publicate cîte pot publica într-o viaţă poeţii adevăraţi. Ce m-a făcut să am această primă impresie, care pe parcursul lecturii se schimbă, evident? Un limbaj care conjugă acelaşi aluat stilistic, cu aceeaşi privire asupra actului poetic, mutat undeva într-o condescendenţă care nu justifică şi finalitatea. Acest fapt evident vine şi din monotonia textelor, care, distribuite fragmentar, deşi în secţiuni definite – cinci la număr –, nu leagă un crez, o motivare, o perspectivă dacă vreţi a ceea ce poeta ne propune. Perfectibile de la cap la coadă, fragmentele ei, cu mici momente, sunt ca şapirografiate, calchiate dintr-o stare provocată mai mult din dorinţa de a scrie decît de a spune ceva dintr-o chemare argumentată.

Cel puţin la Ana Donţu, faţă de la Maria Paula Erizanu, nu domină dicteul automat, sincopa, ci aici coerenţa şi logica textului dau finalitate şi justifică startul, chiar dacă linia de sosire se lasă mutată chiar şi după cuprinsul cărţii. Împărţirea pe secţiuni pare a fi una aleatorie, pentru a da impresia de gîndire raţională asupra construcţiei. De la un soi de captatio benevolentiae, cum este secţiunea intitulată Moonwalker, la cea mai consistentă secţiune, ca număr de fragmente, Cercuri, trecută prin cea mai bună secţiune a cărţii, Dumnezeu smulge petale una cîte una, şi celelalte două, Lumea care se vede pe fereastră – o evadare din metafizic în real – şi Doppler – o analiză medical-poetică a interiorului imaginar – cartea de debut a Anei Donţu, deşi dominată de o logică a textului bine articulat, şchioapătă în, aşa cum am spus mai sus, „locul comun de sus”, din zona unei aşa auto-definite elite poetice de net. Sunt convins că Ana Donţu a evadat din starea poetică normală, suculentă, aşa cum este cea trăită de poeţii de dincolo de Prut, tineri, de la Anatol Grosu, Ion Buzu la Maria Pilchin, la una care să placă unei „priviri care contează” de aici, de dincoace de Prut, unde, pasămite, poezia a atins cele mai înalte standarde doar în textele nou-veniţilor. O falsă impresie. Aşa cum am văzut, şi poate fi demonstrat, poezia scrisă de tinerii insurgenţi de la noi a ajuns în momentul de faţă la nivelul „locului comun de sus”, din casa elitei, care, atinsă de pojarul poeziei şi care are la îndemînă net-ul cu toate facilităţile lui, altele de la o zi la alta, se stinge după cîteva zile sau chiar pe loc, după un delete, şi, mîine, nu mai înfiorează pe nimeni. Aici a vrut să ajungă Ana Donţu şi a ajuns, cu şanse mari de a evada, dacă va conştientiza pericolul.

Cartea Anei Donţu a trecut prin ochii juriului (altul decît cel consacrat) Concursului de debut „Aurel Dumitraşcu”, reluat de Adrian Alui Gheorghe după mai mulţi ani de abandon al acestuia, concurs prin care timp de zece ani au debutat poeţi de la Vasile Baghiu la Dan Coman şi alţii, care au conformat peste timp. Asociată acestei idei a fost Casa de editură Max Blecher, care şi-a onorat cu brio misiunea asumată. Exigenţele juriului şi cele ale editorului au scos o carte bună de debut, carte care se susţine prin ceea ce propune şi mai puţin prin ceea ce finalizează. Dar asta, la un debutant, este de aşteptat. De la lucruri dense („noi am crescut singuri/ fără frică de întuneric/ ne-am spălat hainele pe furiş/ şi am dormit cocoşaţi/ în cutii de carton/ n-am făcut niciodată depresie/ astmă/ panică la trecerea de pieton/ nu ne-am acoperit ochii/ la piticul din twin peaks”) la naivităţi ce frizează umorul involuntar („râdeam/ pentru că cineva ne-a amuzat/ gândeam/ pentru că ne-am născut cu o maşinărie defectă/ ce nu poate fi deconectată/ trăim/ pentru că cineva a făcut sex/ şi nu ne-a avortat”, poezia-poem din cartea Anei Donţu trece prin mai toate fazele de lucru, ca să spun aşa, demonstrînd capacităţi creative de reală evidenţă şi valoare şi scăderi ce se doresc la acelaşi nivel cu realizările, în aşa fel încît nu-ţi dai seama, dacă nu eşti atent, unde e bine şi unde e rău. Rău nu este în prea multe locuri, ceea ce face din această carte o promisiune. Şi căutăm locurile de desfătare, de ieşire din „locul comun de sus”, pentru a ne convinge că lectura a meritat: „am făcut cafea/ zăpăcindu-mă, mi-am turnat/ în două ceşti” (poem de dragoste) sau: „în fiecare dimineaţă/ mă trezesc cu gândul că sunt tot acolo// pe geam văd un alt oraş/ văd mulţimea crescând într-un braţ/ care strânge pumnul// mă trezesc/ şi nu e oraşul în care am adormit// noaptea cu mâinile încâlcite în păr/ umbrelele se desprind de lucruri şi mă duc undeva// nu e cine să-mi spună/ nu cine să mă salveze”.

Cartea este concepută cinetic, ca într-un scenariu de film. Cel puţin titlul sugerează acest lucru şi fragmentarismul ei nu justifică intenţia. Mai puţin miza „filmului” în sine. Poemul care dă titlul cărţii, din secţiunea cea mai convingătoare a cărţii, se înscrie în acest registru poematic, de mişcare şi sugestie cinematografică: „toate regăsite acolo/ unde au fost lăsate seara/ – un pahar cu apă/ în care-şi dizolvă visele tulburi de peste noapte/ ochii obosiţi de la prea multe imagini/ o peliculă derulată la repezeală/ din care nu înţeleg mai nimic/ dar ştiu că ceva rămâne în mine/ şi lucrează împotriva mea// îi ating mâna/ şi aştept// se ridică/ trece prin mine/ dispare după uşă// rămân nişte pleoape/ ce mai clipesc din când în când”. Secvenţele se derulează mai departe în celelalte fragmente şi aflăm că „dumnezeu a stat câteva ore în mall/ privind cum se succed oamenii/ pe scara rulantă”. O imagine clară, cum nu sunt prea multe în carte, deşi crearea lor este în proiecţia petei, care se limitează la doar a le sugera. Dezvelirea realităţii, a nudităţii ei, este extrem de bine prinsă într-un fragment antologic al cărţii: „am toate motivele să mă înfurii/ toate argumentele să arunc borcane de la geam/ să cad pe jos să fac isterie// dar singura dată când am dat cu pumnii în perete/ am nimerit peste întrerupător/ şi lumina care a ţâşnit din bec/ m-a făcut să-mi fie ruşine”. Trezirea la realitate, fie din disperare, fie din joacă, dă notă de trecere poetei, care „încinsă aici/ ca o rufă pe sîrmă/ o insomniacă/ deschid/ şi închid/ cu piciorul/ uşa de la/ noptieră/ privesc în tavan/ fluturele de la bec/ înghit aerul/ şi tac”. Cititorul trece mai departe şi priveşte şi el, prin ochii poetei, la „lumea care se vede pe fereastră”. Aici totul este aranjat ca la carte, fiecare fragment are titlu, titlul este sugestiv, nota stilistică este aceeaşi. Este o privire din cameră spre afară, dintr-o lume întinsă pe podea uneori, alteori cu telecomanda în mână la o altă lume de dincolo de fereastră unde „e linişte şi nimic dincolo/ de cerul gălbui/ pe care becul desenează în jur”. O claustrare şi o eliberare prin lumina care dă totul de gol. Chiar şi poezia adevărată a Anei Donţu, care trece barierele pentru „testul Doppler”, din care „zgomotul/ lumina/ şi frigul/ au trecut dincoace/ cearşafurile mă acoperă degeaba/ dimineaţa a venit ca o recidivă”. Tot lumina, cea a zilei, dă totul la iveală. Radiografierea, ca introspecţie de data aceasta, dă imaginea ca în acea cădere în sine „într-un lichid vâscos/ placentar”, din care te recompui „îndouăcuprafîndouăcupraf”. Şi să ajungi să spui că „totul va fi bine” şi să-ţi răspunzi tot tu, ştiind că nu va fi aşa: „ba nu/ ba nu/ ba nu”.

Mă întreb şi eu dacă, mergînd aşa, în poezia Anei Donţu va fi totul bine. Cred că da, cu condiţia să-şi ferească ochii de „locurile comune de sus”.

Revista indexata EBSCO