May 21, 2016

Posted by in Ex libris

Anastasia DUMITRU – Elisabeta Rizea: „Vreau sã ştiu cã s-a limpezit lumea”

În cartea Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, sînt relatate fapte reale, uluitoare, din viaţa Elisabetei Rizea (1912-2003), nepoată a liderului ţărănist Gheorghe Şuţa, ucis de comunişti în 1947. Cea care a suferit teroarea povesteşte cu naturaleţe suferinţele incomensurabile îndurate în cei şapte ani ai detenţiei, trecînd prin Jilava, Mislea, Piteşti, Miercurea-Ciuc şi Arad. Puţini oameni ar rezista unor cazne aşa cum sînt cele ale deţinuţilor politici cărora li s-au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgîndu-li-se gingiile odată cu dinţii („în pat dinţii din gură, cole jos păru”), călcatul în picioare pînă cînd îi ieşeau plămînii prin coastele rupte; atîrnarea victimelor de un cîrlig din plafon pentru că un om valora mai puţin decît un glonte („trei lei”). Acestea sînt alte Amintiri din casa morţii, aşa cum apar la Dostoievski, prezentarea unei lumi a neoamenilor, a celor care aplicau legea după bunul plac.  Datorită editorilor Irina Nicolau şi Theodor Niţu, care au dialogat despre tragedia istorică a secolului trecut cu cei doi bătrîni din Nucşoara, aflăm că unii munteni au avut curajul de a se împotrivi regimului anticreştin. Aceşti ţărani simpli, fără multă şcoală, rămîn simboluri ale rezistenţei anticomuniste româneşti. Ei refac o istorie neînvăţată la şcoală, pînă de curînd interzisă, istoria unui genocid.

Acei desculţi de atunci aveau mult mai multe decît noi, cei de azi, mai ales virtuţile care ne lipsesc acum, în special, identitatea, aveau ceea ce comuniştii au furat sau au interzis – verticalitatea. Cînd li s-a furat totul, credinţa, familia, pămînturile, averea (cele 80 de oi), casa, ei au ales calea muntelui, aşa cum a făcut întreaga rezistenţă anticomunistă. Unii ştiuţi ca Arsenescu, Arnăuţoiu sau anonimi, ca preoţii, vecinii: Naie, Petrică, Ghiţă, Luca, surori, unchi, cumnate etc. cum sînt cei din familia Rizea, au ştiut să-şi păstreze cuvîntul dat, au jurat ,,pe armă, pe Evanghelie şi pe Cruce” să nu-şi trădeze neamul. Cînd căpitanul Cîrnu a legat-o pe Elisabeta de cîrligul din plafon şi a ţinut-o în lanţuri, şi a bătut-o, deşi i-a fost frică, deşi i-a smuls părul, nu a ţipat şi nu i-a trădat pe semeni: ,,domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!”[1] Chiar dacă avea vînătăi şi dungi negre pe tot corpul, a răbdat. Mama ei, i-a blestemat la icoană pe răufăcători. ,,A îngenunchiat. Şi avea frate-miu Naie o icoană cu Maica Domnului şi Iisus în braţă”, mărturiseşte cea care a suferit enorm. ,,Că nu puteam să stau nici pă stînga, nici pă dreapta. Zece zile am stat numa-n frunte şi genunchi, că nu mai puteam de dureri…,”[2] continuă ea.

Cu toţii au ştiut calvarul Gulagului, Elisabeta Rizea a stat, în total, doisprezece ani în detenţie, soţul ei – a făcut paisprezece de închisoare, ieşind în baza decretului din ’64. Confesiunea bătrînei ţărănci, care ne demonstrează dragostea de ţară şi de pămînt, de familie şi obiceiuri, este exemplară. Acum cînd ,,trendul” este tocmai de a neglija aceste valori şi de a pleca în lume, de a ne lua lumea în cap, această femeie simplă, la fel ca şi Aniţa Nandriş, din Bucovina, ne învaţă stabilitatea, bunul-simţ, bunătatea creştină şi demnitatea unei ,,lumi cinstite şi cumsecade”. Mărturiile Elisabetei Rizea şi ale lui Cornel Drăgoi ne demonstrează că moştenirea spirituală nu poate fi anihilată de niciun tăvălug istoric. Atît ea, cît şi Cornel Drăgoi (1926-2003), fiul preotului Ion Drăgoi din Nucşoara (executat la Jilava în 1959), au făcut parte din mişcarea de rezistenţă anticomunistă, Arsenescu-Arnăuţoiu din munţii Făgăraş; fiind arestaţi, torturaţi şi condamnaţi. Ambii au fost consideraţi nişte „bandiţi”, de aceea au fost forţaţi să ia drumul Gulagului. Or, tocmai aceşti ,,bandiţi” erau în realitate ,,oameni cu carte, deştepţi, fruntea satului”, cei care au creat nuclee de împotrivire la asasinarea poporului român, de împotrivire la distrugerea credinţei ortodoxe şi a elitei noastre. Odată cu venirea la putere a comuniştilor în 1945, ei au sprijinit rezistenţa anticomunistă din munţi: i-au aprovizionat cu alimente şi bani pe luptătorii grupului Arsenescu-Arnăuţoiu din Făgăraş, cărora li s-a alăturat apoi şi soţul ei, Gheorghe Rizea. Prinsă la rîndul ei de miliţie, a fost arestată, condamnată la şapte ani de temniţă grea. Eliberată în 1958, şi-a continuat activitatea „subversivă”. În 1959, cînd conducătorul mişcării de rezistenţă din Făgăraş, Gheorghe Arsenescu, e prins de Securitate, este arestată din nou şi condamnată la alţi 25 de ani; de astă dată, trece prin închisorile de la Piteşti, Miercurea-Ciuc şi Arad. Amintindu-şi de Piteşti, scrie ,,Ce era de sînge acolo…”[3] În timpul anchetei, aflăm că deţinuţii erau bătuţi pentru că nu doreau să strice un glonţ pentru ei. ,,Şi mi-a spus – fir-ai a dracului de bandită, acum te-aş împuşca, da costă glonţu trei lei. Eu nu costam nici trei lei, brie, doamnă… vezi, cît costă un glonţ. Eu nu făceam un glonţ!”[4] La Jilava a fost pusă în lanţuri, la mîini şi la picioare, în toate carcerele a simţit un frig teribil şi o frică de care nu a scăpat nici după eliberare.

Povestea Elisabetei Rizea impresionează prin dramatism şi autenticitatea relatării. Irina Nicolau a consemnat mărturiile acestei femei simple, dar cu o mare nobleţe sufletească şi morală. La fel ca şi Mircea Vulcănescu, prin porunca „Să nu ne răzbunaţi!”, Elisabeta Rizea lasă instanţei supreme rolul de judecător „să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io,” îndemnînd la pace: ,,să nu ne răzbunăm”[5]. Cea care a suferit ştie că nu are dreptul să-şi facă dreptate, dar nu este împăcată cu minciuna „Trei zile dacă mai trăiesc, spune Elisabeta Rizea, da vreau să ştiu că s-a limpezit lumea.”[6] O altă frază, care anunţă disperarea femeii, atît de greu încercată de soartă, este ,,Îmi vine să zbier, nu să ţip, că nu mai pot…”[7] Singura ei alinare este credinţa, ,,am aşa o credinţă de mare în Dumnezeu”, ,,Întăreşte-mă, Doamne, aşa cum m-ai întărit pînă acum”, este un alt laitmotiv al cărţii.

Aceleaşi idei le regăsim şi la Cornel Rădoi, arestat în 1949, eliberat în 1959, care se dovedeşte demn, cu spirit de sacrificiu, trecînd prin ,,arestări, trădări şi capcane,” prin mizerie, frig, foame şi frică. Membrul grupului Arsenescu-Arnăuţoiu îşi prezintă supliciul de la Jilava, Tîrgu Ocna, Caransebeş, Noua Culme din Dobrogea şi Piteşti, unde a fost bătut cu părul şi cu pumnii, a fost numit ,,bandit” şi înjurat de ,,dumnezei şi cristoşi”. ,,M-au schilodit, după ce m-au făcut zob, m-au tîrît iar în celulă unde au turnat peste mine apă şi m-au lăsat acolo,”[8] sînt mărturiile deţinutului. Totuşi, închisoarea, în special cea de la Tîrgu Ocna, a fost şi şcoală, şi biserică pentru că acolo ,,au învăţat pe rupte,” biserică pentru că altarul era camera 4 a muribunzilor în care trăia, ,,şi nu propriu-zis trăia, ardea Valeriu Gafencu.” Finul Elisabetei Rizea este mîndru că intelectualii comunei, de pe vremea aceea, preotul şi învăţătorii, au fost cu toţi implicaţi în lupta de rezistenţă. Fostul deţinut precizează că se tot vorbeşte despre suferinţele celor închişi, dar se întreabă: ,,cine poate să adune toate suferinţele alor noştri, care au stat acasă…? Femei care nu aveau sprijinul şi munca bărbatului, copii fără taţi, fără mame, bătrîni care au murit gîndind – unde e băiatul sau fata mea? Cine mai povesteşte asta?”[9] Familiile celor condamnaţi „pentru crime contra umanităţii” au suferit, neştiind nimic de cei dragi din penitenciare, sînt destinele unor familii greu încercate de ,,teroarea istoriei”.

S-a limpezit oare lumea?, ne întrebăm şi noi… o dilemă tot mai acută în societatea postmodernă, a incertitudinii garantate. Poate tocmai astăzi, cînd globalizarea înghite identitatea individului sau neamurilor, aceste poveşti ne îndeamnă să medităm la importanţa regăsirii propriilor destine. Cuvîntul care se repetă în mărturisirile Elisabetei Rizea este ,,cumsecade”. Într-o lume nedreaptă în care avem de toate, de la ne-toţii, regizorii ororii şi supraveghetorii de ieri, unii morţi, neştiuţi, ascunşi, alţii trăiesc cu pensii uriaşe, ne tot întrebăm: Oare cum se cade să nu trăim într-o societate ,,limpezită”? Această femeie nu a scăpat de frică pînă la moarte. Ne întrebăm ce simt cei care au făcut parte din scenariul terorii, care au trimis în lumea de dincolo mii de nevinovaţi? Elisabeta Rizea îi aminteşte pe cîţiva dintre aceştia: Cîrnu, Marin, Zamfirescu, Vlădicuţ, Mecu, Iordache, Apăvăloaie, Maromet, Ivănică etc. Ei nu au nicio problemă, nici cu justiţia, nici măcar cu propria lor conştiinţă. Unul dintre ei trăia, la vremea povestirii acestor evenimente, la Piteşti. ,,El are burtă şi eu m-am uscat, că mă vedeţi cum sînt, numai piele şi os. Sînt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine”, mărturiseşte cea care nu poate accepta nedreptăţile. Cîţiva mărturisitori, precum cei din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu din Făgăraş, ,,Haiducii Muscelului”, din care au făcut parte Gheorghe şi Elisabeta Rizea, Gheorghe Arsenescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Cojocaru, Longhin Predoiu, Ion Mica, Ion şi Gheorghe Purnichescu, Ion Săndoiu, Ion Sorescu; partizanii, sub conducerea lui Ion Chircă, Titi Mămăligă, Benone Milea, Constantin Popescu şi Nae Ciolan; grupul, format din soţii Titu şi Maria Jubleanu, fiul lor, Tică, şi Ion Marinescu, ţărani, dar şi intelectuali, dovedesc faptul că românii au ştiut să rămînă demni precum brazii Ceahlăului. Gavrilă-Ogoranu, care a scăpat arestării pînă în iunie 1976, cînd, în cele din urmă, a fost prins în Cluj, a avut curajul de a le transmite turiştilor de la Bîlea Lac: „Spuneţi, vă rog, oamenilor din ţară că mai există un colţ din Regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi, atîta timp cît ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi liber. Spuneţi-le să-şi păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute Dumnezeu.”[10]

De aceea, Elisabeta Rizea şi Cornel Drăgoi, finul ei, ne amintesc de necesitatea dreptului nostru la memorie, ei pledînd pentru restabilirea adevărului, pentru cunoaşterea unei pagini negre din istoria ,,stelei roşii”, a crimei generalizate, dar şi a celor care au rezistat prin munţi, neacceptînd teroarea.

 

 

[1] Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara urmata de marturia lui Cornel Dragoi. Relatari culese si editate de Irina Nicolau si Theodor Nitu, cu o prefata de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucuresti, editia a treia, 2012, p. 53.

[2] Idem, p. 55.

[3] Idem, p. 74.

[4] Idem, p. 76.

[5] Idem, p. 51.

[6] Idem, p. p. 23.

[7] Idem, p. 31.

[8] Idem, p. 122.

[9] Idem, p. 146.

[10] Ion Gavrila-Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, Timisoara, Editura Marineasa, 1993, p. 304, apud, ibidem, p. 748.

Revista indexata EBSCO