May 21, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Deshumarea unui cadavru : controversatul „Caz Sorescu”

Au trecut 25 de ani. Era 8 februarie 1991. Un grup de redactori de la revista Ramuri din Craiova (mai puţin Nicolae Diaconu) au luat hotărîrea de a-l reclama pe redactorul şef Marin Sorescu la conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor din România, al cărei preşedinte era Mircea Dinescu. Motivele principale ale reclamaţiei: lipsa de implicare a redactorului şef în rezolvarea dificultăţilor financiare cu care se confrunta revista, ca şi interdicţia de a mai fi publicaţi în paginile ei unii scriitori importanţi din ţară şi din exil. Reclamaţia asumată şi semnată de opt dintre cei nouă redactori a fost trimisă Consiliului Director al U.S.R., în faţa căruia au fost convocaţi reclamanţii în ziua de 21 februarie 1991. A fost, bineînţeles, convocat şi Marin Sorescu. De notat că dintre semnatari au fost prezenţi numai patru, alţi patru absentînd justificat: doi se aflau în Franţa, al treilea a invocat motive personale, iar al patrulea era angajat temporar. După o şedinţă lungă şi agitată de aproape trei ore, în care redactorii răzvrătiţi au fost invitaţi să explice pe larg motivele care i-au împins la acel gest, după trei tentative ale lui Marin Sorescu de a-şi scrie demisia din funcţia de redactor-şef şi din Uniune (în fond, o încercare de şantaj!), după ce acesta a declarat că îi va da afară pe reclamagii, şedinţa a luat sfîrşit. De comun acord părţile au hotărît în cele din urmă să se întîlnească la sediul redacţiei din Craiova şi să caute o cale de reconciliere. La despărţire, pe treptele ce coborau de la etaj ale sediului din Calea Victoriei 135, redactorii l-au reîntîlnit întîmplător pe Marin Sorescu, care a promis că va veni la Craiova în cursul săptămînii următoare pentru a aplana conflictul. Ceea ce s-a şi întîmplat. A fost convocată de urgenţă o şedinţă în biroul redactorului şef, cu toată redacţia de faţă. Zis şi făcut… altfel. Nu mai era nevoie de nici o introducere: situaţia era deja cunoscută, presa – şi de dreapta şi de stînga: televiziunea, ziarele, revistele de tot felul – vuia. A zis Marin Sorescu: „Am hotărît să vă dau afară pe toţi! Voi păstra doar pe Nicolae Diaconu şi pe Alina Roşca.” Consternare. Redactorii îşi revin din uluială, se opun, încearcă să aducă argumente în apărarea lor. Marin Sorescu a început să ezite. Imediat a propus altă soluţie: „Dacă vreţi să rămîneţi, îl voi pune redactor şef adjunct pe Nicolae Diaconu şi secretar general de redacţie pe Alina Roşca!” Redactorii rebeli, majoritari, se opun din nou. Se produce o stare de agitaţie şi confuzie, Sorescu se supără şi pleacă intempestiv. A fost ultima lui plecare din sediul revistei Ramuri, aflat atunci pe strada Săvineşti nr. 2. La redacţie, structura organizatorică a rămas ca înainte, mai puţin redactorul şef, care plecase fără să anunţe vreo decizie. După cîteva zile, la 5 martie 1991, Marin Sorescu îşi dădea public demisia de la Ramuri şi din U.S.R. printr-un anunţ inserat tot în Adevărul. Cauzele reale ale demisiei: presiunile celor care-l apărau, dorinţa de răzbunare şi orgoliul său hipertrofiat.

Cum am spus deja, conflictul devenise un subiect de scandal în presă. La două zile de la şedinţa ce avusese loc la Uniunea Scriitorilor, în ziarul Adevărul nr. 344 de sîmbătă 23 februarie/ duminică 24 februarie 1991, în paginile 1 şi 5, fuseseră tipărite două materiale. Primul, nesemnat, intitulat Adevăr grăia Iona: totul e invers, debuta cu o eroare de informaţie: „Exact în ziua în care împlinea 55 de ani, Marin Sorescu a fost poftit la Uniunea Scriitorilor.” Marin Sorescu urma să împlinească 55 de ani peste o săptămînă: era născut la 29 februarie 1936, dar în documentul de identitate avea înscrisă data de 19 februarie 1936. Altfel, scriitorul şi-ar fi sărbătorit ziua de naştere din patru în patru ani! Bănuiam că eroarea fusese făcută deliberat, tocmai pentru a incita „opinia publică” împotriva „puciştilor”. Deşi aparent minoră, „eroarea” era pasibilă de a fi bănuită de caracter subversiv. Măsluirea din una din frazele următoare nu mai intră însă în categoria erorilor: „Credeţi că pentru a fi sărbătorit, aşa cum se întîmplă cu scriitori de talia lui? (…) Nu. A fost somat pur şi simplu să-şi dea demisia din funcţia de redactor şef al revistei Ramuri” (s.n.). Un exemplu de crasă dezinformare care a fost luat drept adevăr irefutabil de toată presa de stînga, care-l apăra cu abnegaţie pe Marin Sorescu şi-i terfelea crunt pe „pucişti”: jigniri, insulte, vorbe injurioase, alte şi alte dezinformări. Ca şi astăzi, atacurile vizau compromiterea şi destrămarea Uniunii Scriitorilor! În scurtul articol de la pagina 5, inserat în aceeaşi ediţie a ziarului Adevărul şi purtînd, de această dată, semnătura lui Cristian Tudor Popescu, i se comunica publicului cititor începînd chiar din titlu că Uniunea Scriitorilor s-a autodesfiinţat! Spre final însă autorul se dă de gol, deconspirînd substratul politic al intervenţiei:

„Urmărind manifestările publice ale domnilor scriitori afiliaţi aşa-zisei opoziţii extraparlamentare (s.n.), mă întrebam de multe ori: oare nu greşesc eu? Poate că ei au dreptate să procedeze aşa. Sînt intelectuali de elită, pur şi simplu nu mă pot ridica la nivelul lor de înţelegere, a situaţiei. Acum vreau să le mulţumesc: mi-au luat un zbucium de pe creier. Nu, domnilor, nu sînteţi nişte apostoli ai dreptăţii, nişte vajnici luptători anticomunişti, nişte Iisuşi ai neamului românesc.

Sînteţi urîţi şi răi. Sînteţi ruşinea meseriei de scriitor român, oricît de bine aţi scrie. Pentru mine, şi sînt sigur că nu numai pentru mine, nu mai existaţi.”

Puerilă încheiere a diatribei! Însă altceva are semnificaţie politică. La un an după căderea comunismului presa se împărţise: o parte „vota” cu noua putere fesenistă, cealaltă trecuse în opoziţie. Adevărul, condus de Darie Novăceanu, se situa, cum bine se ştie, în tabăra puterii. Pentru a căpăta legitimitate, acea putere criptocomunistă avea nevoie să atragă de partea ei cît mai multe personalităţi, iar Marin Sorescu era una dintre ele. Trebuia lovit consecvent şi în personalităţile care se opuneau politicii oficiale: Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, ?tefan Augustin Doinaş, etichetaţi de autorul articolaşului drept „terorişti”! Povestea, lungă şi complicată, abia începuse. Escaladarea conflictului în formă jurnalistică a durat aproximativ trei săptămîni. Au luat apărarea lui Marin Sorescu: Cristian Tudor Popescu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu, Wanda Ionescu, Oana Micu, Eugen Florescu, Mihai Ungheanu, Arin Dorneanu (?), Nicolae Diaconu, Geo Ciolcan şi mai mulţi trepăduşi din presa locală, de la ziarele craiovene Cuvîntul libertăţii şi Independentul. Au căutat să apere sau să afle adevărul, intervenind în presa scrisă sau la televiziune, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Uricaru, Ion Cristoiu, Bedros Horasangian, Bogdan Ghiu, Hanibal Stănciulescu, Emil Boroghină, Dan Deşliu (ambii concilianţi foarte) şi unii insurgenţi, tot în presa locală craioveană. Simpla enumerare a acestor nume este elocventă: cei din tabăra „uriaşului” Sorescu au fost subiectivi şi violenţi faţă de „pigmeii” revoltaţi, în vreme ce ceilalţi, cu puţine excepţii, au dat dovadă de neutralitate şi echilibru. Toate articolele publicate în presa scrisă (cu una-două excepţii), urmate de replicile cuvenite, vor sta la dispoziţia oricui va dori să le consulte într-un volum alcătuit de mine, ce urmează a fi publicat în curînd: „Cazul Sorescu” aşa cum a fost.

În ce priveşte intervenţiile din presă, trebuie subliniat faptul că aproape niciunul din semnatari (a existat, totuşi, iarăşi o excepţie!) nu a scris materialul în urma unei documentări în interiorul redacţiei de la Ramuri, nimeni nu a venit să-i chestioneze pe „pigmeii” ce comiseseră, chipurile, sacrilegiul de a-l ultragia şi a-l „alunga” pe „uriaşul” Marin Sorescu. Singurele surse de documentare indirectă pentru cei mai mulţi erau, eventual, informaţiile vagi despre şedinţa de la U.S.R. din 21 februarie 1991 şi celelalte articole apărute deja în presă. Aceeaşi carenţă a dovedit-o recent şi criticul ieşean Bogdan Creţu. În căutare de subiecte pentru rubrica sa din Ziarul de Iaşi, Bogdan Creţu tratează tema după ureche (v. nr. din 22 martie 2016, articolul Marin Sorescu – „o piedică în dezvoltarea spirituală” a Olteniei). Se vede clar că singurele surse consultate sînt reclamaţia celor opt şi demisia scrisă a lui Marin Sorescu din funcţia de redactor şef şi din Uniunea Scriitorilor. Dacă ar fi arătat o minimă probitate, Creţu ar fi căutat să afle adevărul consultînd presa vremii (ceea ce ia mult timp, e adevărat!) sau să stea de vorbă măcar cu vreun „delator”, fiindcă delaţiune numeşte el reclamaţia îndreptată contra lui Sorescu. O sesizare ce se înaintează în scris unor foruri ierarhice şi este asumată sub semnătură (nu sub un nume conspirativ sau „dată anonimă”!) de către reclamanţi nu poate fi delaţiune, cu atît mai mult cu cît ea poate deveni oricînd publică. Nu a fost vorba de o „turnătorie”, nici de o „pîră”, ci de o „plîngere” pur şi simplu, cu toate că aceia care şi-au pus subiectivitatea în slujba lui Marin Sorescu consideră motivele demne de dispreţ. A doua inculpare de ordin moral constă în faptul că autorii „delaţiunii” au fost stăpîniţi de ură şi de invidie faţă de Marin Sorescu şi de opera lui. Este cea mai cunoscută teză securisto-comunistă vehiculată cu ardoare şi de apărătorii lui Sorescu de acum 25 de ani! Nimeni nu l-a urît pe Marin Sorescu, nimeni nu i-a denigrat persoana sau opera în presa naţională. Există vreo mărturie în acest sens auzită ori consemnată undeva? De ce să nu fi fost ticluită reclamaţia din nemulţumire şi din spirit de frondă? În schimb denigrările şi calomniile au curs în cascadă peste „delatori”. Bogdan Creţu, de la înălţimea instanţei sale critice, recurge la un argument de-a dreptul frivol, punînd în balanţă opera lui Marin Sorescu şi operele „delatorilor”. De ce să nu fie pusă în balanţă opera lui Sorescu nu cu ceea ce au publicat nişte „pigmei”, ci cu opera altor mari contemporani ai săi, Nichita Stănescu sau Ioan Alexandru de pildă? Cui folosesc asemenea raportări, dacă nu celor care doresc să minimalizeze şi să înjosească? Bogdan Creţu se dă, pînă la urmă, de gol: nu atît preţuirea pentru Marin Sorescu şi opera lui constituie mobilul acelei intervenţii, ci atacul împotriva „delatorilor” care au urmărit apoi „să se caţere în funcţii”. S-ar fi cuvenit să fie nominalizaţi acei „căţărători” în funcţii şi spus în care funcţii anume. Evident că aluzia se îndreaptă spre anumite persoane din conducerea de acum a Uniunii Scriitorilor. În final mă întreb, din simpla postură de scriitor, dacă nu cumva şi domnul Bogdan Creţu iubeşte „să se caţere în funcţii”.

 

 

Revista indexata EBSCO