May 21, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – H. Bonciu, convalescentul etern (I)

La şaizeci şi şase de ani de la trecerea sa în nefiinţă, H. Bonciu rămâne încă, pentru generaţiile tinere cel puţin, un mare necunoscut. Şi totuşi, dacă există, dintre toţi romancierii interbelici, unul care să-şi fi făcut, declarat, o „profesiune de credinţă” din dinamitarea convenţiilor atît a celor de mentalitate – căci promovează o detronare a erotismului din poziţia lui apropiată de senzaţionalul facil, trecînd tematica printr-un registru grotesc) şi, implicit, din şocarea contemporanilor, acela este ieşeanul Bonciu. Diferit ca metodă, imaginar, limbaj şi viziune, ajuns în capitală din Iaşi şi punînd pe tapet lenta, dar sigura moarte provincială a moralei, scriitorul în cauză nu a reuşit niciodată să se integreze în elita literară a momentului, făcînd, şi ca act de bravadă, întotdeauna figură separată. Spargerea clişeelor, îndepărtarea de frontierele supralicitate ale realismului, chiar implicarea, alături de răul existenţial, a unor coordonate ce ţin de fantasticul cu înaltă miză estetică, iată numai cîteva dintre coordonatele vizibile ale operei sale în proză.

Revolta sa e însă organică, nu jucată, chiar şi mărturisirile cu privire la posibilele cauze ale actului scriitoricesc susţin un portret de etern luptător cu simptomul obişnuinţei, cu „rutină” înţelegerii şi judecării operei de artă prin disecarea personalităţii creatorului ei. Într-o anchetă dirijată de revista Facla, Bonciu răspunde cît se poate de personal întrebării De ce scrieţi?:„între mine şi condei există o veche răfuială. E o trîntă pe viaţă şi pe moarte, care ţine de patruzeci de ani. Mă surprinde chiar că s-a observat că scriu, cînd toată chestia se rezumă la o scurgere de borş, pe nas şi pe gură, linsă şi ştearsă cu mîneca de pe o coală de hîrtie, pe care totuşi a rămas tocmai ceea ce doream să dispară, ceea ce aş fi voit să ascund”.

Exact ca în rîndurile celui de-al doilea roman al său, Pensiunea doamnei Pipersberg, apărut în 1936, la doi ani după Bagaj… sau Strania dublă existenţă a unui om în patru labe, în care scriitorul pare să-şi fi dat jos masca politicoasă. Expresionist ori posibil avangardist, aşa îl vor vedea, mai tîrziu, puţinii exegeţi care se vor apropia de opera lui, căreia nici pînă la ora actuală nu i s-a întocmit, după ştiinţa noastră, o ediţie completă (datoare să includă şi plachetele de versuri). Şi în cazul său, critica va merge pe ocolitoarea şi sterila cale a etichetărilor colective (psihologism, tradiţionalism vs. modernism etc.), neglijîndu-i aspectul cel mai important, individualitatea, şi uitînd că o adevărată personalitate literară „navighează” solitar, împotriva grupului. De aici confuzii şi, mai grav, „pierderea din vedere” a romanelor sale de către exclusiviştii alcătuitori ai canonului interbelic, soldată, în timp, cu dispariţia fizică a operelor, prin needitare…

Destinul literar al lui H. Bonciu a trecut sub auspiciile acestor „păcătoase” tipare poate şi pentru că, asemeni lui M. Blecher, a fost un neobişnuit al lumii literare, parte din cauza vieţii retrase pe care a ales să o ducă, parte din cauza autodidacticismului său, invidiat făţiş de mulţi dintre scriitorii се-şi mărturisiseră nevoia de a se supune unei conştiinţe directoare. Un outsider aşadar, dar unul care, la o lectură lipsită de prejudecăţi, ar putea să ofere noi repere şi, mai important, să faciliteze, printr-un efect de bumerang, înţelegerea fenomenului expresionist, prin grila estetismului Jugendstil. Aspectul valabilităţii universale a operei lui Bonciu ni se pare, din acest punct de vedere, cel mai aspru nedreptăţit dintre criteriile de validare strict textuale. Vom încerca, în analiza ce urmează, să corectăm măcar unele erori de judecare ale romanelor sale.

Cel care s-a ascuns, timp îndelungat, în spatele unor pseudonime precum Bon-Tşu-Haş ori Sigismund Absurdul nu a făcut, în timpul propriei vieţi cel puţin, obiectul cronicilor elogioase decît în mică măsură. Şi atunci sub tributul amiciţiilor, mai mult sau mai puţin literare. Un Tudor Arghezi, un Felix Aderca, un Anton Holban ori un Mihail Sebastian îi alcătuiesc, firav, un dosar de receptare, chiar dacă nu întotdeauna ancorat în litera textului. De la exclamaţiile exaltate de genul „Romanul Bagaj de FL Bonciu conţine pagini geniale” (F. Aderca) la afirmaţiile reţinute precum „Cartea are lucruri de înaltă calitate, iar d. Bonciu e un scriitor cu posibilităţi mari” (Mihail Sebastian) şi pînă la discutarea stilului, practicată de Anton Holban sau Tudor Arghezi. Polemizînd, Eugen Ionescu îl include printre scriitorii efeminaţi, ca să folosim un termen blînd: „Astăzi, literatura este părăsita pentru politică şi lăsată în seama fetelor. Literatură nu mai fac bărbaţii. Actualii premianţi [H. Bonciu, Henriette Yvonne Stahl şi Demostene Botez, n.n.] sînt ultimii bărbaţi literari”3.

De oricare parte a baricadei ne-am situa, un lucru e cert: ca şi în cazul operei lui Urmuz, exegeza antumă şi postumă a scrierilor lui Bonciu lasă prea multe blancuri. A contat mai mult, în linia curiozităţilor şcolăreşti, destinul omului decît destinul literar al paginilor scrise de el. Receptarea romanelor va fi asociată unui scandal ce ţine atît de senzaţionalul literar al epocii (Bonciu se numără printre literaţii acuzaţi de pornografie), cît şi de orientarea politică a opozanţilor „scriitoriceşti” care îl produc (replica imediată este arestarea lui H. Bonciu şi Geo Bogza). Dar parti-pris-ul rămîne cît se poate de balcanic: aşa-zisa licenţiozitate a textelor unor autori – printre care şi Arghezi sau Eliade – reprezintă, de fapt, moneda cu care ultratradiţionaliştii cumpără libertatea presei literare a vremii, care lăuda estetica scriiturii, realizările frastice de excepţie mărturisite de fiecare rînd al paginilor celor în cauză. Mai mult chiar, are şi ecouri ideologice de cea mai tristă amintire. Brătescu-Voineşti, autorul Puiului, ţine să-şi facă auzite pînă în Academie notaţiile vigilente la adresa scriitorilor obsedaţi sexual şi corupători ai tinerei generaţii, dintre care unii „sunt români – cei mai mulţi însă sunt evrei cari-şi semnează operele cu nume româneşti, adăugînd ticăloasei acţiuni de depravare pe care o săvîrşesc infamia de a o atribui fiilor altui neam decît aceluia căruia aparţin”. Nici Nichifor Crainic nu a fost străin de fenomen: „Orice stat de tip nou, care a ieşit regenerat din cloaca democratică, duce o politică de ridicare fizică a poporului şi una culturală de renaştere a lui morală şi spirituală. Germania nouă a zvîrlit imediat peste graniţă pe toţi pornografii iudaici şi chiar pe scriitorii germani infectaţi de iudaism. Italia a sancţionat imediat pe un nuvelist scabros. Fără discuţie… Criticaştrii noştri au ţinut congres pentru a apăra libertatea scriitorilor porcoşi de a distruge sufletul românesc”.

Cel puţin în cazul lui Bonciu, scandalul nu făcea referiri la acurateţea limbajului „pur sînge” care îmbibă romanele, cît la involuntara, şi totuşi neascunsa, apartenenţă a scriitorului la naţionalitatea iudaică. O supapă prin care puteau fi acuzaţi şi trimişi în galerele uitării colective scriitorii-evrei, sortiţi, în cel mai blînd caz, necunoaşterii, dacă nu oprobriului public, căci de la acuzele de pornografie s-a trecut la căutarea acelor elemente ce ar facilita demascarea sionismului unui Bonciu sau Blecher. Nimic mai neadevărat şi nimic mai lipsit de importanţă în faţa operelor, singurele în măsură să ofere bazele unor judecăţi de valoare. Implicaţia cea mai gravă dintre toate cîte erau posibile s-a dovedit, în cazul lui Bonciu, renunţarea la scris a romancierului, care, deşi anunţase încă două romane, Şarpele cu ochelari şi Parada elefanţilor, nu le-a mai publicat.

Critici precum G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu sau E. Lovinescu l-au citit, dar şi-au expus speculaţiile interpretative mai mult cu privire la persoană şi mai puţin în legătură cu romanele propriu-zise. În acest sens, debutul său ca poet pare să-l urmărească şi în portretizările ulterioare. Dacă G. Călinescu remarca, în cadrul unei cronici literare ce-l avea drept reper, că „numai pe Ilarie Voronca l-am mai văzut spunînd versuri cu atîta încleştare, în şoaptă, evlavios, zguduit de rîsul convulsiv al emoţiei, hotărît să nu rupă nimic din ele, să le apere pînă la ultima literă”, conştiinţa-filtru a epocii, E. Lovinescu, acorda şi el un spaţiu mult prea larg fizionomiei atipice, precizînd, în încheiere doar, pentru soluţionarea anecdotică a portretului, că el aparţine, în fond, unui scriitor atipic: „Pe poetul absolut îl cunosc de cîţiva ani. Un bărbat înalt, bine legat, elegant, cu figura brăzdată de farurile mari ale ochelarilor, oriental în toată înfăţişarea, în privirea languroasă a unor ochi de un verde vegetal, în glasul moale, efeminat, încleiat, de convalescent al unei grele boli ce nu iartă: literaturita. De oriunde ai porni, de la constatarea vremii de afară, de la evenimentele zilei, de la Hitler sau de la Berilă şi Brandabura, de la o gripă ce te chinuie sau de la războiul din Abisinia, pe căi nesimţite, dar implacabile, în mai puţin de cinci minute conversaţia cu dînsul lunecă la artă, la arta lui, fireşte, la ce a scris, scrie sau va scrie, la tortura cu care compune, la înaltele lui concepţii asupra frumosului, la eternitatea artei faţă de micimile zilei şi aşa mai departe. Oricît ai căuta să te scuturi, lianele ochilor vegetali te ţin strîns şi te trag la fund, în obsesia omului înveninat de propria lui literatură. Căci pentru acest vlăjgan, sportiv de altfel, ce nu se sfieşte să apară în costum de skieur şi pe uliţele capitalei, nu există altă realitate decît cea a artei, şi în primul rînd, fireşte, a artei lui. Scriitorul e, în adevăr, un artist, temutul artist al unei literaturi obsedate de erotism şi de căutarea noutăţii de situaţii şi de expresie”.

Cele două romane astăzi cunoscute au apărut în deceniul al patrulea, aşadar după ce „voga avangardismului (deceniul trei) se consumase”, remarca Mioara Apolzan. Faptul de a se fi aflat într-o postură care-i permitea digerarea expresionismului nu-l face însă mai puţin valoros sau inegal. Poate că, graţie perioadei berlineze şi vieneze pe care biografia sa o atestă, am fi îndreptăţiţi să credem că a fost atras de expresionism, că a cochetat chiar cu ideea intertextului de gen (Adriana Babeţi semnala şi performanţa reuşită de romanul Bagaj, care l-a avut personaj pe Egon Schiele, dar l-a cunoscut, în acelaşi timp, şi sub ipostaza de ilustrator al ediţiei princeps, carte-album ca şi Craii de Curtea-Veche). Dar toate modelele externe (Franz Werfel, Peter Altenberg, Oscar Wilde, Alfons Petzold etc.) se şterg în faţa acelei substanţe unice a discursului romanesc, ambele scrieri fiind romane în deplinul sens al cuvîntului, iară nu experimente ori poeme de respiraţie epică, după cum s-a afirmat. „Străin de misticismul expresioniştilor antiburghez colorat şi deci străin totodată de răbufnirea lor socială, trăind însă în vremea acestora la Viena, H. Bonciu împinge totuşi naturalismul din romanele sale spre caricatură”. Schilodirea epicului pînă în cele mai intime detalii (bazată pe acelaşi joc narator/naratar întîlnit în cazul lui Mateiu Caragiale), grotescul, indecizia autorului de a alinia evenimentelor un final converg către un pronunţat estetism, apropiindu-se şi de formele specifice celor care fac „artă pentru artă”. Unicitatea textelor rezultă din punerea în oglindă, dialogic, pe de o parte, a frumosului, a poeziei pe care ochiul contemplativ al naratorului le intuieşte pretutindeni, chiar şi în moarte, iar de cealaltă parte, a teatralităţii lumii (aici balcanică, în ciuda faptului că pensiunea e o proiecţie vieneză), rezultată din îngroşarea caricaturală a mai tuturor „portretelor” de care uzează naratorul pentru a „ţese”, resemnat, un „fir epic” mai mult intuit decît existent, al cărui deznodămînt lipseşte tocmai pentru că nu lui i se acordă importanţa capitală.

 

Revista indexata EBSCO