May 21, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – A face din verosimil neverosimil

Cînd hotărăşti să scrii o carte despre tine, despre ce-ai trăit, pînă la un punct, avînd încă ani în faţă, vrei să faci un bilanţ. Tragi o linie, însumezi şi mergi mai departe. Pentru un scriitor profesionist, asta are un dublu rol: te menţine tehnic în formă şi îţi ordonează biografia într-o poveste publică. Alta decît cele pe care deja le-ai publicat. Mai departe, odată cartea scoasă, chestiunea se bifurcă: biografia ta poate interesa maximal sau poate fi una dintre multe altele, deci cu minim impact. De dorit e prima variantă şi ea funcţionează dacă eşti un scriitor de prim raft, adică foarte cunoscut, aproape clasicizat (asta nu e neapărat o chestiune axiologică, ci mai degrabă ţine de imprevizibilitatea pieţei literare). A doua variantă poate deveni prima dacă textul autobiografic e atît de bun, estetic vorbind, încît să aibă un efect imediat, unul care să spargă convenţiile relativ cuminţi ale memorialisticii şi să depăşească o poziţie publică prea discretă. Asta înseamnă că autobiografia trebuie să forţeze limitele verosimilităţii (cerute de genul abordat) printr-o captivantă poveste, prin rememorarea unui destin excepţional şi a unei lumi cu adevărat fascinante.

E ceea ce se întîmplă cu volumul lui Traian Dobrinescu, Nu te opri, nu te întoarce (Cartea Românească, 2016). Variatele „calităţi” publice ale autorului (prozator, parlamentar, om de afaceri, jurnalist, corespondent de război în Transnistria, călător în taigaua siberiană) descind direct din viaţa-i tumultuoasă şi, dacă nu l-au recomandat prea tare, pînă acum, o vor face, cred, de acum încolo. Versatilitatea uimitoare a postúrilor lui existenţiale au determinat şi versatilitatea unei tipologii umane care tinde să se transforme, pe măsura desfăşurării rememorării, într-una literară, de „personaj”. Eul-narator îşi joacă propria-i credibilitate exact cînd povesteşte cele mai greu de crezut evenimente, de aici şi aura cvasi-ficţională de care tocmai am pomenit. „Viaţa mea ca subiect de expunere literară”, „desacralizarea trecutului prin povestire”, teama de-a se crede că „face din verosimil neverosimil”, „ruşinea de-a mărturisi că aşa s-a întîmplat”, spune, la un moment dat, autorul, teoretizîndu-şi precaut demersul. Dar noi, cititorii, respectăm pactul autobiografic: cel care povesteşte e totuna cu persoana reală, care a scris şi a semnat coperta. Poate că vîrsta (autorul e născut în 1949, într-un sat din Vîlcea) n-ar fi fost propice (încă) pentru redactarea memoriilor, dar avatarurile unei vieţi eminamente „de roman” au trezit (în el însuşi sau în cei care, cunoscîndu-l îndeaproape, l-au îndemnat să scrie) nevoia de a-i pune pe hîrtie etapele. Rezultatul e un veritabil Bildungsroman, din care nu lipsesc nici insaţiabilele aventuri erotice, nici însetatele aglutinări intelectuale, nici folositoarele cunoaşteri de oameni şi locuri, nici impresionanta saga familială. E o viaţă completă, cu bune şi rele, cu cele trupeşti şi cu cele spirituale, cu scopuri propuse care sînt adesea încălcate şi cu soluţii improvizate, de multe ori, pe moment. Un singur impuls pare să străbată naraţiunea: dorinţa de a spune totul, chiar totul, fără menajamente şi pudibonderii. Iar curajul de-a re-înţelege lucruri altădată neclare, multe dintre ele aproape de nepovestit prin tăietura lor şocantă şi crudă, e recunoscut, dintru început.

Aş zice că nimic din ce-i omenesc nu-i e străin autorului: o copilărie şi o adolescenţă pendulînd între munca brută, alături de familia rurală, şi viaţa la secţia umanistă a unui liceu vîlcean ales din pasiune; o studenţie clujeană a cărei boemă e literară şi viscerală, în acelaşi timp; vacanţe în care citeşte, pregăteşte examene, curăţă via, seduce fete sau cîştigă bani din tot felul de aranjamente riscante. Viitorul e mereu incert, prezentul e mereu surprinzător, trecutul condiţionează iarăşi şi iarăşi faptele actuale. Eroul e-n stare să sape pămîntul şi să care saci, dar şi să ia premii la olimpiada de literatură şi să citească disperat, fără program. Cu un fizic ofertant, ca sportiv practicant, nu-i sînt străine iniţierile erotice cu cele mai neaşteptate personaje – proprietara mai în vîrstă a casei în care stă cu chirie, ca licean, uşuratica soţie a fiului aceleiaşi proprietare, tînăra, frumoasa şi singuratica profesoară de limba română, turistele străine întîlnite la mare, o colegă sau alta. Din cînd în cînd, ca să se menţină în formă şi să apere onoarea cîte unei situaţii, se bate crunt în cîrciumi, trage cîte o beţie sau face cîte o boacănă pentru care suferă şi din partea şcolii, şi din partea tatălui prea autoritar. Într-o viaţă care-l aruncă ici-colo, are timp să observe transformările profunde prin care trece România, după Al Doilea Război: colectivizarea, ideologizarea învăţămîntului, pauperizarea populaţiei urbane, extinderea mediocrităţii umane, şantierele, lipsurile, luxul ilicit, salvarea prin cultură, omniprezenţa Securităţii. Dispare un mod de trai (întruchipat, printre alţii, de bunicul), dispar poveşti şi tradiţii, valori şi simboluri, pentru a lăsa loc unei istorii care se scrie şi se trăieşte altfel. În lumea nouă de dincolo de marginile protectoare ale satului natal, direcţiile nu prea se întrevăd, acoperite de avîntul trîmbiţat al comunismului. Mînat de un demon atavic, eroul se mişcă haotic, impredictibil, însetat de experienţe şi de pericole pe care nu le evită, dimpotrivă, le provoacă. Notează, la un moment dat: „Cum nimic consistent şi logic nu mă putea cuceri, mă lăsam ademenit de orice lucru care îmi părea miraculos, şocant, primejdios, rareori paşnic. Cînd oboseam de atîtea travestiuri şi de atîtea drumuri necunoscute, opream doar ca să respir. A trebuit să treacă mulţi ani ca să înţeleg unul din misterele vieţii: apa oricum te scoate undeva, apreciindu-ţi puterea de-a înota. Singurele lucruri de înţeles la mine sînt cele de neînţeles”. Caracterul spectaculos al aventurilor prin care trece justifică, probabil, asemenea inserturi metabiografice. Duşman al rutinei, al convenţionalului, al „tiparului ca formă a captivităţii”, eroul-narator a căutat să evite drumurile bătătorite de alţii. Asta se vede nu numai în acţiunile personale. Sînt în carte numeroase scene şi întîmplări străine biografiei sale, dar care manifestă aceeaşi spectaculozitate de roman (între ele, jafurile bandei de tîlhari între care se găseau rude apropiate ale familiei sale, instantanee comice surprinse printre consăteni, viaţa tulbure din coloniile de muncitori unde fusese repartizat, ca profesor, sau încurcatele lupte „antiteroriste” din Rîmnicu-Vîlcea, în timpul Revoluţiei din 1989).

Ce avem, deci, în eposul autobiografic al lui Traian Dobrinescu? Viaţa absolut memorabilă a unui copil al veacului, surprinsă din copilărie pînă în jurul vîrstei de 40 de ani. E redată migălos, cu încetinitorul, aş zice, etapă cu etapă, pentru a-i lăsa multiplele savori să radieze. E drumul sinuos al devenirii unui scriitor, care n-a ştiut niciodată că va deveni scriitor şi că cineva îi va lua în serios textele. De aceea n-a căutat să-şi confecţioneze o biografie culturală, gravă, care să conveargă, cabotin, dinspre viaţă spre cărţi. Cele mai multe dintre avatarurile ei nici nu-l anunţau, prin duritate, pe scriitorul de mai tîrziu. Abia după aşezarea convenţională (pînă la urmă) în propria familie şi în propriul cămin, autorul se opreşte special şi, pare-se, pentru un timp mai lung, în lumea culturii, pe care o căutase şi o dorise atît. „Aşadar, investesc bani şi timp, întrucît nici cărţi nu am găsit în casă la naştere, nici timp călăuzitor pînă la douăzeci şi patru de ani. Nici puritan nu voi deveni, avînd în minte rezerve vitale inepuizabile, aşa cum nici la biserică nu mă voi duce, anulînd veriga dintre mine şi Dumnezeu. Continui să rămîn un om eliberat de prejudecăţi, ducîndu-mi viaţa cu îndrăzneală şi străduindu-mă să fac cît mai puţin rău. Că nu am greşit drumul, stă mărturie chiar viaţa mea, dîndu-mi-se cînd nu am avut, luîndu-mi-se cînd am avut prea mult. Din multele porunci, voi învăţa că iubirea este legea supremă, că viaţa este sacră şi nu întîmplător dată, că legile sînt necesare pentru a permite organizarea şi evoluţia speciei, în spiritul natural al lucrurilor, şi că lăcomia se pedepseşte în orice situaţie, atunci sau mai tîrziu. Iubeşte şi fă ce vrei, cum spune Augustin, frumos, convingător şi odihnitor. Dincolo de marile legi şi canoane, sînt măruntele vicii din care ne împărtăşim cu toţii. Utile dulci… usque ad finem.” De la un timp, intratabilul picaró se aşază, se regăseşte, în sfîrşit, şi scrie. Despre nimeni altcineva decît despre sine – îndeajuns ca să iasă ceva bun de citit.

Prin spectacolul adevărurilor şi prin plăcerea cu care au fost devoalate, poveştile aproape neverosimile din Nu te opri, nu te întoarce nu au precedent, în proza ultimilor ani de la noi. Le aştept urmarea, nerăbdător, şi sper să fie una.

Revista indexata EBSCO