May 21, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAŞ – Dinu Pillat, Mîşkin şi subteranele dostoievskiene ale literaturii române

Nu-i nici o îndoială că studiul despre influenţa lui Dostoievski în literatura noastră, la care a lucrat Dinu Pillat în ultimii ani de viaţă, fără a mai izbuti să-l încheie, capătă în timp ecouri testamentare şi o rezonanţă autobiografică aparte în raport cu toate celelalte volume de critică ale sale. Nu întîmplător mărturiseşte Cornelia Pillat, la scurt timp după moartea soţului: „Dar, deşi Dinu nu-şi spune niciodată părerea proprie despre universul dostoievskian şi corespondenţa sa sufletească cu unele personaje şi înţelegerea sa pentru altele, mie parcă mi-a lăsat, prin această ultimă scriere a lui, testamentul propriului său eu şi acum mi se dezvăluie abia propria lui fiinţă, încărcată de iubire şi de compasiune pentru toţi”. La fel pare să fi văzut lucrurile şi Alexandru Paleologu, prietenul şi colegul de puşcărie, care evocă în postfaţa volumului personalitatea scriitorului, figură aristocratică, de cavaler coborît parcă din pînzele lui Velazquez (zice eseistul), de om de mare caracter şi de o tărie sufletească ce-l face să înfrunte moartea cu o seninătate de sfînt – ca un veritabil erou dostoievskian, aş adăuga, de vreme ce în epistolele de tinereţe îi plăcea să se identifice imaginar („idealul meu în viaţă”) cu silueta neverosimilă, de nebun-înţelept, a prinţului Mîşkin.

La Dostoievski se va reîntoarce scriitorul peste ani, după ieşirea din puşcărie, cînd a căutat cu înfrigurare să recitească Amintiri din casa morţilor – lectură dezamăgitoare, în urma căreia s-a văzut nevoit să constate că experienţele relatate în romanul autobiografic al marelui prozator rus sînt „apă de trandafiri” pe lîngă ce trăise el pe propria piele. Tot acum, fostul asistent al lui Călinescu şi-a dat seama că nu-l mai atrage deloc ceea ce-l pasionase cîndva (literatura, scrisul) şi că nu mai doreşte decît să fie paznicul unui parc oarecare. Din fericire, dorinţa nu i s-a împlinit şi Dinu Pillat a continuat să scrie, dar fără iluziile de odinioară, conştient că nu patosul creator, ci doar iubirea de oameni şi credinţa în Dumnezeu îi vor justifica lui pe deplin existenţa („Doamne, de aş putea ajunge în viaţă nici un Zola şi nici un Dostoievski, ci doar un om ca prinţul Mîşkin” – afirmă el într-un loc). Fără a renunţa aşadar la scris, însă ştiind că scrisul nu te scuteşte de orice responsabilităţi şi nu-i chiar totul în viaţă (avusese prilejul să cunoască mulţi, prea mulţi intelectuali lipsiţi de curaj şi de caracter), Dinu Pillat a lăsat totuşi în urma sa o operă remarcabilă de prozator, de critic şi de istoric literar, publicată acum integral la Humanitas, într-o serie de autor incluzînd nu mai puţin de şase volume, fiecare cu un bogat aparat de note şi comentarii detaliate. Ultimul dintre acestea conţine chiar studiul la care ne-am referit deja, Dostoievski în conştiinţa literară românească (ediţie îngrijită de Monica Pillat şi George Ardeleanu, prefaţă şi dosar de referinţe critice de George Ardeleanu, 2015), de unde am cules şi informaţiile biografice invocate mai sus, atît de necesare, de altfel, pentru înţelegerea resorturilor sufleteşti şi a celorlalte cauze, poate nu tocmai evidente, ce au stat la baza genezei acestei ambiţioase sinteze critice. Ediţia de faţă e net superioară celei apărute la Cartea Românească în 1976, deoarece cuprinde, pe lîngă comentariile care flanchează studiul propriu-zis (prefaţa şi postfaţa, nota editorului etc.), o foarte utilă secţiune de mărturii, note de lectură şi pagini de corespondenţă (Addenda), precum şi un binevenit dosar de referinţe critice, o amplă bibliografie a receptării lui Dostoievski în România, o bibliografie a scrierilor lui Dinu Pillat şi o alta, la fel de necesară, a scrierilor despre Dinu Pillat.

Aşa cum afirma George Ardeleanu chiar în prefaţă, făcînd bilanţul studiilor dostoievskiene din spaţiul autohton, lucrarea lui Dinu Pillat rămîne un reper inconturnabil, cel puţin pentru perioada investigată, meritul ei major fiind acela de a fi prezentat într-o manieră neutră şi obiectivă opiniile criticilor şi scriitorilor ce s-au pronunţat într-un fel sau altul asupra operei şi personalităţii genialului prozator rus, exegetul neezitînd totuşi să se pronunţe şi să sancţioneze răspicat interpretările tendenţioase şi abuzive. Similare ca demers sînt doar lucrarea din 1963 a lui Valeriu Ciobanu, F.M. Dostoievski în România, din păcate inutilizabilă din cauza interpretărilor ideologizate, volumul Elenei Loghinovski din 2003, Dostoievski şi romanul românesc, şi teza de doctorat elaborată de Camelia Melania Marin, Efectele influenţelor dostoievskiene asupra literaturii române interbelice, sub coordonarea profesorului Paul Cornea, prezentată public la Universitatea Bucureşti în 2014 – ultimele fiind în mod vădit îndatorate, mai mult decît sînt dispuşi autorii lor să recunoască, exegezei lui Dinu Pillat. Aici, investigaţia criticului se focalizează asupra a trei mari perioade din istoria literaturii noastre moderne, cea de dinaintea Primului Război Mondial, cînd scrierile lui Dostoievski încep să circule şi la noi şi să fie traduse – cap. Descoperirea lui Dostoievski (1881-1920) –, urmată apoi, firesc, de o perioadă (interbelicul) în care Dostoievski e invocat ca autor canonic şi e comentat comprehensiv – Înţelegerea lui Dostoievski (1920-1944) –, pentru ca într-un final să aibă loc o temeinică reconsiderare a operei marelui scriitor, recunoscut drept un mare inovator şi în ceea ce priveşte forma romanului, nu doar în privinţa temelor şi retoricii sale – cap. Reconsiderarea lui Dostoievski (1944-1974).

Pentru prima etapă, notabile îi apar criticului comentariile sporadice ale lui Gherea, Duiliu Zamfirescu, Sanielevici şi Iorga (ambii refractari şi tendenţioşi), Goga, Sadoveanu, Agârbiceanu ş.a., de o explicită influenţă dostoievskiană în literatură neputînd fi încă vorba acum. E lucru ştiut că lui Duiliu Zamfirescu, de pildă, îi plăcea să se compare cu Tolstoi, considerat mai „obiectiv” şi mai nepărtinitor decît Dostoievski, ciclul Comăneştenilor trebuind să ilustreze un echivalent „latin” la Război şi pace. Însă preferinţa pentru Tolstoi (împărtăşită ulterior de eseişti din aceeaşi familie spirituală, ca Mihai Ralea şi Alexandru Paleologu), remarcă exegetul, semnalează faptul că dostoievskianismul începe să fie echivalat abuziv-simplificator drept „anarhie sufletească”, această înţelegere negativă fiind acreditată de prestigiul lui G. Ibrăileanu şi al intelectualilor ce făceau parte sau simpatizau doar cu gruparea de la „Viaţa românească”, cunoscută fiind orientarea liberal-burgheză a revistei ieşene. Opinia lui Barbu Solacolu de pildă, potrivit căreia „Dostoievski creează oameni asemenea lui”, se regăseşte la G. Ibrăileanu (în Creaţie şi analiză), la Mihail Ralea şi la mulţi alţii, ultimul reducînd la eticheta de „bergsonism psihologic” opera prozatorului rus şi sancţionînd-o ca nesatisfăcătoare nu doar moral, ci şi estetic.

Pe de altă parte, un alt aspect consemnat în treacăt e că prin legătura strînsă pe care o întreţine cu biografia autorului ei, literatura dostoievskiană va fi percepută ca o literatură „suferită” prin excelenţă, expresie sui generis a autenticităţii şi patosului existenţial. De aceea, publicul pare să fi fost receptiv iniţial mai cu seamă la viaţa sentimentală a scriitorului, stăpînit de patimi la fel ca personajele sale (paginile de corespondenţă evidenţiind rolul salvator al soţiei-dactilografe). Cît priveşte ecourile literare, nu fără temei s-a afirmat că imaginarul întunecat al subteranei dostoievskiene l-ar fi influenţat abia pe Arghezi, care a compus Florile de mucigai inspirîndu-se atît din propria experienţă carcerală de la Văcăreşti, cît şi din memoria livrescă ce i-a modelat sensibilitatea. Arghezi realizează de altfel prima traducere în româneşte prin intermediar francez a celui mai autobiografic dintre romanele prozatorului rus, Amintiri din casa morţilor, dar nu emite nici un comentariu cît de cît mai profund privind creaţia dostoievskiană în întreaga sa carieră. Atenţia exegetului se îndreaptă apoi asupra presupuselor trăsături dostoievskiene din opera lui Caragiale, căci de o influenţă directă şi recunoscută nu poate fi vorba. Mai curînd sînt în cauză nişte paralelisme, decelabile aşadar atît la nivelul viziunii (mediată de admiraţia ambilor scriitori pentru opera lui Poe), cît şi în plan tematic, în scrieri precum Năpasta sau O făclie de Paşte. O atenţie aparte ar fi meritat, poate, legătura dintre literatură şi presă în geneza operei celor doi scriitori, cu nota de autenticitate dar şi de artificial indusă de explorarea virtuţilor estetice ale faptului divers. Dinu Pillat îl menţionează în acest sens doar pe Geo Bogza, primul care a semnalat importanţa faptului divers în literatura lui Dostoievski (dar fără a-l aduce în discuţie şi pe Caragiale), a cărui relevanţă ar fi fost menită a discredita vizionarismul (doar „presupus”, afirmă gazetarul) al acestei literaturi. În comentariile de dată ceva mai recentă s-a observat însă că una şi aceeaşi anecdotă gazetărească a fost valorificată estetic, printr-o bizară coincidenţă, în scrierile ambilor prozatori: Caragiale în Bubico, Dostoievski în Idiotul – analogie semnalată prima oară, după ştiinţa mea, de Emil Iordache într-un text din „Observator cultural” din 2002, apoi de Ioana Pârvulescu în volumul Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Humanitas, 2011. Din păcate, analogiile făcute de comentatori între Dostoievski şi Caragiale s-au limitat doar la vizionarism şi cultivarea faptului divers, fără evidenţierea perspectivei ironice implicite (în genere s-a văzut doar partea tragică a comediei, nu însă şi caracterul de farsă al tragediei). Nici Dinu Pillat nu merge prea departe în direcţia asta şi nu subliniază cît ar fi trebuit, cred, latura comică a dostoievskianismului însuşi, identificat în imediata posteritate a autorului Scrisorii pierdute doar în sensibilitatea aparte faţă de problematica moral-religioasă, relevabilă la autori precum cei sus menţionaţi.

Autorul lucrării de faţă constată că pînă în interbelic inclusiv, Dostoievski a fost cunoscut la noi mai ales prin traduceri franţuzeşti nu întotdeauna de prima mînă, fiind receptat în genere ca precursor al sensibilităţii moderne prin nota autenticist-existenţialistă, de nuanţă tragică, a literaturii sale. De altfel, doar în Germania opera lui Dostoievski pare să fi fost tălmăcită de timpuriu, generînd ecouri cu adevărat semnificative şi contribuind decisiv la cristalizarea filosofiei nietzscheene şi la emergenţa ulterioară a expresionismului. Englezii nu au manifestat vreun interes special pentru romanul rus, iar francezii i-au prizat întîi mai curînd pe Turgheniev şi Tolstoi, abia generaţia lui Camus şi Malraux descoperind cu entuziasm literatura dostoievskiană. E lucru ştiut însă că receptivitatea la tragic şi la metafizic nu e specifică spiritului francez, înclinat prin natura sa către speculaţia de tip raţionalist şi către un clasicism de fond, refractar misticismului, excesului de orice fel. Or, cum luminile Occidentului au pătruns în cultura noastră aproape invariabil pe filieră franceză, era firesc ca tot în interbelic influenţa dostoievskiană să producă efecte ceva mai durabile şi mai consistente, o dată cu afirmarea romanului autenticist inaugurat de Camil Petrescu (altminteri, ostil marelui scriitor rus) şi ilustrat mai apoi de tinerii prozatori din generaţia ’27 (Eliade, Sebastian, Octav Şuluţiu ş.a.), care îl percepuseră pe Dostoievski preponderent prin intermediul lui Gide (emblematic în acest sens fiind studiul lui Eliade, Dostoievski şi tradiţia europeană).

Influenţa lui Dostoievski se va face simţită în literatura noastră cu adevărat abia în perioada postbelică, la prozatori ca Nicolae Breban şi Marin Preda, Dinu Pillat recunoscînd doar la cel dintîi evidente filiaţii dostoievskiene, cei mai mulţi dintre scriitorii români afirmaţi după 1944 asimilîndu-l pe Dostoievski prin intermediul unor autori deja modelaţi de geniul marelui prozator rus, precum Faulkner şi Kafka. Totodată, criticul se arată mefient faţă de tentativele unor comentatori (ca Traian Liviu Birăescu, de pildă) de a-l apropia pe Dostoievski de Proust sau de estetica decadentă, deşi examenul acesta comparatistic scoate la lumină observaţii surprinzătoare, care-l plasează pe Dostoievski în avangarda modernităţii, recunoscînd în el un precursor, dar unul care sintetizează întreaga tradiţie a romanului european, cu tot cu elementele de senzaţional şi de melodramă ale acestuia. Din teribilism şi incomprehensiune îl vor sancţiona apoi pe Dostoievski atît Eugen Barbu, care-l plasează în trena foiletoniştilor gen Eugene Sue, Feval ş.a., cît şi tînărul pe vremea aceea Virgil Nemoianu, certat cu părintească înţelegere în postfaţă de Alexandru Paleologu, el însuşi un raţionalist ce-şi recunoaşte lipsa de afinitate temperamentală cu personalitatea titanului rus. Temperamentul nu trebuie să dicteze totuşi raţiunii – dovadă receptarea pătrunzătoare a raţionalistului Paul Zarifopol, prezentată pe larg în comentariile sale de autorul Bunului simţ ca paradox. Dinu Pillat rămîne totuşi credincios înţelegerii lui Dostoievski în cheie spiritualist-creştină, aşa cum l-a înţeles întreaga sa generaţie – de aceea şi afirmă George Ardeleanu că Aşteptînd ceasul de apoi e romanul în care influenţa dostoievskiană pare a fi cea mai vădită. În consecinţă, predilecţia lui Dinu Pillat pentru autorul Demonilor nu trebuie să ne mai uimească, iată, cine ştie ce. Important e să remarcăm maniera lucidă în care se delimitează el de excesele colegilor de generaţie şi ale doctrinarilor intoleranţi, asumînd creştinismul pe cont propriu, fără veleităţi de misionar, în spiritul blajin al unui Vasile Voiculescu, de pildă.

Dostoievski va beneficia în interbelic de o atenţie specială îndeosebi în paginile revistei „Gîndirea”, unde Nichifor Crainic îl proclamă „romancierul ortodoxiei”, considerîndu-l creatorul unei „estetici creştine” (Dostoievski şi creştinismul rus) şi al unei filozofii de tip existenţialist (existenţialismul creştin), în acord cu ideile unor gînditori din intelighenţia rusă antibolşevică precum Nicolai Berdiaev, Serghei Bulgakov, Leon Şestov (căruia Fundoianu al nostru i-a fost discipol), Pavel Florenski, Vasili Rozanov ş.a. Cert este că exegeza dostoievskiană cîştigă treptat în subtilitate, majoritatea interpreţilor acceptînd încadrarea operei prozatorului rus în categoria „realismului integral” (Radu Dragnea), care depăşeşte dimensiunea meschină a psihologismului şi a psihanalizei, deschizînd comentariul către o înţelegere în cheie spirituală, mitică şi metafizică. Plasîndu-l pe Rebreanu în orizontul influenţelor de tip naturalist, asimilate tot pe filieră franceză (Zola, Maupassant etc.), Dinu Pillat îşi exprimă convingerea că numai proza lui Gib. I. Mihăescu se revendică de la ilustrul model,autorul Rusoaicei fiind prozatorul nostru cel mai dostoievskian, creator al unui imaginar obsesional, cu realizări de excepţie atît în roman, cît şi în nuvelele şi povestirile sale. Un alt prozator apropiat de gruparea de la „Gîndirea, admirator fanatic al lui Balzac, luat ca model, este Cezar Petrescu, care atrăgea atenţia asupra atrofiei voinţei eroilor dostoievskieni, în contra curentului general de opinie potrivit căruia tocmai voinţa e trăsătura dominantă  a acestor „eroi”. Aşa vede lucrurile, de pildă, Lucian Blaga, atunci cînd remarcă judicios analogiile de esenţă dintre supraomul nietzschean şi „idiotul” din romanul omonim al prozatorului rus. Evident, goetheanul poet-filosof n-avea cum să aprecieze arta întunecată a marelui scriitor, motivele incomprehensiunii sale fiind atît de natură temperamentală cît şi ideologică: liberal-conservatorul filosof de la Cluj, deşi teoretizase „specificul naţional”, a fost toată viaţa un apologet al valorilor burgheze, mittel-europene, delimitîndu-se hotărît de ideologia utopistului slavofil, considerat (pe nedrept, crede Dinu Pillat, dar argumentele sale nu-s tocmai convingătoare) „profetul” unui „socialism rusesc şi profund religios”.

Dincolo de relativitatea lor în contextul prezentului studiu, observaţiile acestea au rolul de a contura climatul socio-cultural şi mentalitar, în contextul în care triumful ideologiilor de tip totalitar a făcut posibilă receptarea lui Dostoievski aproape exclusiv din perspectivă mistică şi creştină (în Istoria călinesciană generaţia Eliade-Noica-Cioran e prezentată în capitolul Momentul 1933. Filozofia neliniştii şi aventurii – titlu mai mult decît elocvent!). Autorul prezentului studiu aduce apoi în discuţie  literatura a tinerilor scriitori din deceniul al IV-lea, citînd afirmaţia lui Mihail Sebastian, care afirmase într-un articol că toată generaţia tînără stă sub semnul Posedaţilor lui Dostoievski. Inclusiv un scriitor ca Ionel Teodoreanu (apropiat temperamental mai degrabă de generaţia veche, a „bătrînilor”), care-l plasa pe autorul Karamazovilor alături de Kipling (insolită proximitate!) în topul preferinţelor sale literare. În genere judecînd însă lucrurile, trebuie spus că dostoievskianismul a fost asimilat la noi unui psihologism abisal, nebulos, ce-şi propune să exploreze inconştientul, opinia comună acreditînd de aceea apropierea de Freud şi psihanaliză, în vreme ce ideologiile de tip naţionalist şi-l revendicau în cheia existenţialismului creştin, iar socialiştii şi-l apropriaseră într-o manieră utopică, expresie specifică a meliorismului marxizant. În fapt, apologeţii ambelor totalitarisme, de dreapta şi de stînga, au găsit în Dostoievski un scriitor bun de utilizat ca vehicul ideologic. Nu întîmplător, intelectualii ce creditau încă valorile burgheze pe care s-a construit în secolul al XIX-lea Europa modernă nu s-au arătat la fel de entuziaşti la contactul cu literatura autorului Demonilor. Motivele sînt, de bună seamă, tot de natură ideologică. Fiindcă de o receptare estetică a lui Dostoievski nu putem vorbi decît mult mai tîrziu, după 1956 (în interbelic nu erau traduse încă integral opere fundamentale ca Demonii, Fraţii Karamazov, Idiotul, Adolescentul sau Însemnări din subterană),traducerea studiilor lui Mihail Bahtin stîrnind emulaţie printre exegeţi, pentru ca abia după 1989 să se creeze premisele unei receptări complet eliberate de presiunea factorului politic.

Concomitent cu identificarea ecourilor mai curînd firave şi neconcludente ale influenţei lui Dostoievski asupra literaturii române, Dinu Pillat realizează, cum am spus, un foarte amănunţit istoric al receptării critice stricto sensu a creaţiei marelui scriitor rus în spaţiul culturii noastre, prezentînd contribuţiile exegetice ale unor critici precum Gherea, Tudor Vianu, Ov. S. Crohmălniceanu (pentru care Dostoievski e un poet tragic de talia lui Dante sau Shakespeare), G. Călinescu (incomprehensiv), Ion Ianoşi (citat doar cu studiul Dostoievski – tragedia subteranei, 1968, dar nu şi cu Poveste cu doi necunoscuţi: Dostoievski şi Tolstoi, din 1977 – dată la care exegetul nu mai era în viaţă), Valeriu Cristea (cu Tînărul Dostoievski, 1971, dar nu şi cu Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, apărut după redactarea lucrării, în 1983), Liviu Petrescu (cu Dostoievski, 1971 – care contesta ideea bahtiniană a polifoniei, apreciindu-l pe Dostoievski drept un autor cu o voce pregnantă, inconfundabilă, un mare creator de mituri, dar incapabil de obiectivare), Alfred Heinrich (cu Tentaţia absolutului. Personaj şi compoziţie în opera lui Dostoievski) ş.a.m.d. Analize amănunţite consacră apoi exegetul comentariilor pe marginea operei prozatorului rus publicate în numărul special al revistei „Secolul XX”, din 1969, în aceeaşi perioadă în care se tipăreşte ediţia în 11 volume a operei marelui prozator,sub îngrijirea lui Ion Ianoşi. Dacă vrem să completăm tabloul, nu putem să nu amintim cartea Ilenei Mălăncioiu (Vina tragică, 1975, care analizează problema hybris-ului, apropiindu-l pe Dostoievski nu doar de tragicii greci şi de Shakespeare, dar şi de Kafka), studiile lui Albert Kovacs (ce reiau doar idei vechi, fără elemente de originalitate) sau opul lui Paulin Leca, Frumosul divin în creaţia lui Dostoievski (1998), semnalate de George Ardeleanu în prefaţă, la care aş adăuga volumul universitarului ieşean Leonte Ivanov, Studii tolstoievskiene (2007), deopotrivă cu substanţialele studii introductive ale Liviei Cotorcea şi ale lui Emil Iordache, care însoţesc traducerile actualizate, cu un consistent aparat critic, puse în circulaţie în ultimele două decenii de Editura Polirom (Adolescentul, Jucătorul, Însemnări din subterană, Eternul soţ, Idiotul etc.).

Iată că, deşi nu a mai avut timp să-şi ducă gîndul pînă la capăt, Dinu Pillat a izbutit totuşi să schiţeze convingător harta influenţelor dostoievskiene, cu o pasiune pentru idee şi cu un talent epic demne de un veritabil romancier. E vorba, de bună seamă, de un romancier modelat în spiritul bine cunoscutelor concepţii călinesciene privind critica (formă de creaţie sui generis) şi istoria literară (ştiinţă inefabilă şi sinteză epică). În rest însă, dincolo de obedienţa formală, care ţine doar de tehnica disciplinei, fostul asistent al „divinului” critic s-a dovedit a fi un ucenic neascultător, căci a ales să-şi pună numai talentul în operă, cu scopul de a putea trăi mai deplin printre oameni, şi doar pentru ei. Asemeni prinţului Mîşkin.

Nu găsesc suficiente cuvinte de laudă pentru admirabila devoţiune a Monicăi Pillat faţă de memoria tatălui său şi a acestei nobile familii din care însăşi domnia sa face parte, onorîndu-i rangul.

Antonio Patraş

Revista indexata EBSCO