May 21, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Eugen Bunaru şi „ochiul complice”

Absent, surprinzător, din generoasa antologie croită de Daniel Corbu (Rostirea postmodernă. Generaţia poetică ’80 în literatura română, Princeps Multimedia, Iaşi, 2014), ocolit, nejustificat, şi în DGLR, Eugen Bunaru (n. 1945) este, totuşi, un nume important al optzecismului liric. El, un orfevru, „încărunţind/ în groapa comună a unui cuvînt”, după opt volume de versuri, ne propune o antologie (Fragmente de tăcere, ediţia a II-a, Tipo Moldova, 2015), plus un buchet de ecouri critice, care ar îngădui un examen totalizator. Debuta în Forum studenţesc (1979) şi, editorial, forţînd intrarea pe piaţa literară, la Litera (Alegerea surîsului, 1981), evocînd banalul cotidian pe suport biografic, saturat de întîmplări şi trăiri. Un om liniştit, plin de bun-simţ, solidar cu lotul pestriţ al congenerilor, fidel – în timp – vechilor aliaţi, nu s-a risipit, după răsturnarea decembristă, într-o febrilă publicistică. Ca dovadă, chiar în 1991, în plin vacarm, tipărea Fragment de tăcere (Editura de Vest), după ce, în 1985, tot la Litera, îşi achitase cîteva Datorii nocturne. Să mai amintim că, din 1996, s-a ocupat de Cenaclul Casei de cultură a studenţilor. „Paveldanist” de nădejde, aşadar, stîlp al cenaclului şi apoi mentor, Eugen Bunaru a păstorit, alături de Simona-Grazia Dima şi Dana Gheorghiu, această pepinieră, veritabilă „redută” a optzecismului timişorean, cum zice Cornel Ungureanu. Prezent în numeroase antologii (locale), a îngrijit, la rîndu-i, cîteva; ultima dintre ele, Cuprins sau Un fel de imperiu (Brumar, 2014), adună 67 de nume şi oferă o panoramă a scrisului timişorean, inventariind foştii cenaclişti, cei care, de-a lungul anilor, au înviorat atmosfera culturală, păstrînd legătura şi cu rebelii care populau „subterana” oraşului.

Ca „bătrîn adolescent”, poetul, fixînd emblemele trecerii, fotografiază personaje şi scene, spectacolul străzii, rătăcind într-un topos citadin. Scrie „cu disperare insomniacă” şi caută „neantul salvator al cuvintelor”; îşi urmează umbra, „ochiul complice” înregistrînd, cu tristeţe difuză, vagul cotidian şi parfumul arhaic. Dintr-o „realitate împăienjenită” se iveşte un construct hieratic, o lume scufundată, învăluită de un aer atemporal. Ochiul „ca biografie”, un „obiect fantezist”, descoperă stampe de altădată şi „meleaguri intraductibile”, insignifianţa, „liniştea veştedă”; adică un anemiat freamăt existenţial, livrat confesiv, vorbind despre teroarea şi voluptatea privirii, precum în această O pulbere: „Te încleştezi mai întîi cu ochii apoi cu celulele toate/ într-o fotografie confuză a realităţii/ Adulmeci sunete – ca de orgă – ce te încorporează/ într-o atenuare a lor încă secretă/ Intuieşti dincolo de ferestre/ o dimineaţă căruntă aparţinînd mereu/ unei depărtări fericite din tine”. Sau refugiindu-te Într-un anotimp alb: „Un aer vechi mîngîie cuvintele/ tot mai palide”. Scufundat în oglinda memoriei, rulînd „înfăţişări de demult ce respiră/ totuşi pe-aproape” (v Întoarcere), poetul dezvoltă viziuni. Asaltat de spaime, claustrat, cu o lentoare aproape orientală, încearcă, într-un prezent dilatat, să „mistuie” timpul agonal, abolindu-l; dar realitatea apăsătoare se transformă într-o reverie luminoasă, scăldînd o „paragină orbitoare”, atinsă de molcomeală. Un timp al reverberării, precum în Tinereţea unei umbre, volum din 2003, adunînd recapitulativ, parcimonios, producţia lirică a peste două decenii. Sau o poetică a rezonanţei, cum s-a observat cu îndreptăţire, poetul trudind la „poemul invizibil”, încălzit „la focul cuvintelor”: „Mi se întîmplă uneori/ să descifrez pe întuneric/ propriul meu poem despre întuneric/ şi faţa mi-o îngrop străvezie şi înfiorată în el/ Apoi cu violenţă îmi apăr privirea/ ca într-un cosmos diamantin în care/ s-a mistuit timpul/ şi brusc rîsul unui călător străbate galaxiile/ îngheaţă de singurătate/ şi din nou soarele aruncă în preajmă/ o pată imemorială/ iar eu rîd şi scîncesc şi privesc amorţit/ şi e incredibil cum jocul flăcărilor devine cenuşă/ şi eu mă încălzesc ca într-o piele nouă/ la focul cuvintelor” (v. Metamorfoză). Ori anunţînd Intrarea în anotimp: „Memoria mea ţese aerul/ deasupra unui oraş scăpărînd în ferestre indiferente”. El îşi pune „sufletul la ochi” şi hoinăreşte, în amiezi confuze, pe străzi fantomatice, dosnice, periferice, ascultînd „ecoul străveziu al paşilor”. Cu „bucuria anonimatului”, fireşte, pătrunzînd, prin „coridoare bătrîne”, în inima unor „locuri tăcute”, reconstituind scene de viaţă: cu zile transparente, „înglodate în lumină” şi amintiri lichefiate, cu personaje şi întîmplări „pietrificate”, făcînd, într-un „spaţiu vîscos”, în preajma chipurilor stafidite, „lectura” unor străzi bătrîne. Sînt şi zile veştede, clipe mucegăite, risipind o letargie suspectă. Periplul îl aduce în preajma Domnului, admirînd stolul „porumbeilor amoroşi”; dar şi lîngă blocurile monstruoase, înghiţite de „etajele de praf ale Cartierului”, cercetînd „ecranul industrial”.

Înfrăţit, deseori, „cu nopţile albe”, poetul scrie „cu degetul arătător/ în aerul pămîntiu” (v. Făptaşul), developînd imagini „moarte şi vii”, închipuind, sub „cîmpul magnetic al privirii”, viaţa-ficţiune, chemînd în sprijin, în acest efort reconstitutiv, „cutele cereşti ale memoriei”: „Trebuie să recunosc/ Am mizat totdeauna pe slăbiciunea cuvintelor/ Pe întoarcerea lor de fiecare dată din tăcere/ Pe menirea lor respiratorie/ Asumîndu-şi printre atîtea primejdii mate ale aerului/ Un refuz luxuriant.” (v. Reconstituire pe viu a întregului). Oferindu-ne anamnezic, cu o luciditate amară, această apocalipsă personală, Eugen Bunaru tuşează sugestii discrete, aluzive. Credem că Lucian Scurtu, desluşind „nuanţele alienării”, exagerează văzînd în scrisul poetului timişorean o „hologramă kafkiană”. E drept, uneori, descoperim accente bacoviene („şi trec ba viu, ba mort/ prin burg”), moartea-tîrfă „a ieşit pe stradă”, „paşii morţilor” sînt amintiţi obsesiv, halucinatoriu; dar totul cu o fervoare temperată, sub control. Fiindcă acest lirism reflexiv, de un fatalism crepuscular, placat pe un fond pesimist, probează o întoarcere anxioasă înspre sine, îmblînzită, însă. El, poetul, „zeificat de toate infirmităţile lumii”, pendulînd între real şi imaginar, acuzînd însingurarea, priveşte cu un ochean retro, invocînd underground-ul ca spaţiu protector (cînd era „de nesmuls” de la masa încărcată cu sticle şi pahare golite). Sau încercînd a recupera „o emoţie veche”: „Tocmai am eşuat într-un poem/ despre fericire/ şi acum mă pregătesc să ies aiurea/ să mă bucur de mersul fără ţintă/ în oraşul învăluit brusc de-o ceaţă londoneză/ Ceva îmi spune însă/ că am să ajung şi pe strada iubitei/ că voi urca încet de tot cîteva trepte/ şi voi fi vag tulburat/ de o emoţie veche/ în timp ce voi apăsa pe sonerie/ şi voi acorda o atenţie detaliată/ albului-cenuşiu al uşii.” (v. O emoţie veche).

Cu rafinament nostalgic, culegînd, printre obsesii şi melancolii, fulguranţa clipei şi „nobleţea din aer”, Eugen Bunaru e interesat de peisajul interior. Călătoreşte spre sine, „retras în talentul şi timiditatea sa”, cum bine observa Gellu Dorian. Ce are cu retorica optzecistă standardizată? Mai nimic, credem,    însoţindu-se, benefic, cu un tonus elevat, surdinizat, de vibraţie agonală, estompată: „Poemul în care supravieţuieşti/ şi pe care uiţi mereu să îl scrii (iar asta, pare-se,/ îi conferă o aură enigmatică)/ este asemenea unei lumini vagi dintr-o stampă/ unde tocmai păşeşti la braţ cu o copilă/ zorită – încotro? – de veşmîntul ei alb/ alb pînă la mistuire/ Tu îi ghiceşti cu zgîrcenie bătăile inimii îndepărtate/ dar atat de aproape încît ţi-e teamă să nu o atingi/ şi să se destrame/ Acum faci eforturi gigante să smulgi/ dintr-o ceaţă perversă paloarea acelei arătări fragede,/ să ştii în sfîrşit al cui va fi fost odată surîsul Giocondei/ şi liniile pure-aristocrate ce desenează chiar chipul/ de care te despart – de cîtă vreme oare? – doar o mireasmă/ suavă/ şi albul putred al voalului pe care – vezi? –/ pare să-l respire însăşi stafia dimineţii” (v. Însoţire). O dorinţă, abia mijindă, aşează, tremurător, „o distanţă clar-văzătoare”, fără a uita de cuvintele-piroane: „Aş trece de bariera oraşului/ De crucile cimitirului/ De ultimele cioburi de sticlă sau de metal/ Acolo unde se ţese liniştea pacea/ Şi-n miezul ei de glonte/ Depărtarea devine străbună/ Rămîne cerească/ Acolo/ Sîngele îmi înfruntă ca pe-o viziune/ Tristeţea.” (v. Dincolo de dorinţă). Categoric, Marin Mincu avea dreptate: discreţia lui Eugen Bunaru e, deopotrivă, scripturală şi existenţială.

Revista indexata EBSCO