May 21, 2016

Posted by in Cronica literara

Dan MÃNUCÃ – Duiliu Zamfirescu

Un pericol de care istoria literară nu prea pare să fie deplin conştientă este acela al clişeelor didacticiste: acestea sufocă realitatea vie a literaturii, posibilităţile de receptare nemijlocită şi, deci, de actualizare. Fără îndoială că procesul didactic nu are cum să ocolească o oarecare doză de conservatorism, supraveghind aşezarea judecăţilor şi urmărind selectarea celor mai credibile şi mai verosimile dintre acestea. Numai că cei mai mulţi dintre autorii de istorii literare trăiesc, în bună măsură, din tratatele anterioare de istorie literară, lanţul slăbiciunilor funcţionînd aproape fără cusur. La rîndul lor, autorii de manuale didactice nu pregetă să repete poncifele tratatelor academice, astfel încît se ajunge la o sufocare a receptării la nivel şcolar, ceea ce duce la blocarea unui proces care, altfel, ar trebui să fie capabil să ofere o apropiere cît mai proaspătă de cultură şi de literatură. În acest impas de neinvidiat se află şi Duiliu Zamfirescu, mai ales după ce, nu de mult, au fost alcătuite listele de autori zişi „canonici”. De altfel, şi mai înainte de apariţia învăţămîntului „curicular” au existat piedici provocate de perpetuarea unor locuri comune.

Este ceea ce reiese şi din recentul volum al lui Mihai Cimpoi, intitulat Duiliu Zamfirescu între Natură şi Idee (Focşani, Editura ZEDAX, 2002). Un capitol întreg este dedicat, aici, unei istorii concise a receptării operei lui Duiliu Zamfirescu. Reiese cu limpezime, din tabloul alcătuit de exeget, că scriitorul s-a bucurat de un fel de succes de stimă, care însă nu i-a îngăduit să depăşească o cotă de înţelegere în mod evident nesatisfăcătoare. Lucru constatat, spre exemplu, de Dan C. Mihăilescu, într-unul din studiile comentate de Mihai Cimpoi.

Fireşte, Mihai Cimpoi nu şi-a propus decît o survolare a criticii despre autorul Comăneştenilor, luînd în discuţie lucrările cele mai importante. Întregesc tabloul cu trei repere bibliografice care mi se par la fel de importante. În primul rînd, comentarea pozitivă a poemului Levante şi Calavryta, pe care o face Macedonski, în „Literatorul”, din 1880. Ne aflăm în faţa unui adevărat „curs de analiză critică” – după cum sună supratitlul macedonskian şi după cum se derulează discutarea poemului. Într-adevăr, „analiza” este chiar analiză, făcută de un expert în materie de tehnică poetică, abil în a urmări meandrele construirii unui sens liric. Cea de a doua întregire se referă la intervenţia drastică a lui Gherea, într-un celebru articol din „Contemporanul” (1886), intitulat Pesimistul de la Soleni. Criticul social-democrat ducea un război dur împotriva a ceea socotea a fi curentul schopenhauerian, adică un pesimism de împrumut, fără acoperire în realitatea autohtonă. Concluzia articolului gherist era extrem de aspră, cu accente pamfletare, care anunţă poziţia maioresciană, din 1909, referitoare la discursul de recepţie rostit de romancier în aula Academiei Române. Aşadar, Duiliu Zamfirescu a intrat în viaţa noastră literară sub zodia unei receptări contradictorii, care se va aşeza greu într-o matcă firească. A împiedicat acest proces, cum aminteşte şi Mihai Cimpoi, subiectivismul criticilor, supăraţi de atitudinea incomodă a omului. Ibrăileanu – deschis, cum se cunoaşte, problemelor ridicate de roman şi de noutăţile în materie – i-a dedicat lui Duiliu Zamfirescu abia cîteva rînduri, neputîndu-şi depăşi condiţia de fost adversar ideologic. Abia la şapte ani după stingerea scriitorului, în 1929, un fost coleg de diplomaţie îi dedică o monografie, cea dintîi, de altfel. Nicolae Petraşcu, fost, de asemenea, foarte bun prieten, îi publicase, în „Literatură şi artă română”, unul din romane.

Mihai Cimpoi dezvoltă şi o teză proprie, conform căreia arta lui Duiliu Zamfirescu ar oscila „între natură şi idee”, considerate „două peceţi ale destinului său de creator”. Romanele reprezentative pentru cele două extreme ar fi Viaţa la ţară şi, respectiv, Lydda. Ca personaje simbolice, ar fi vorba de Tănase Scatiu şi de Lydda. O sinteză a celor două trăsături ar oferi-o evoluţia scriitorului însuşi, aşa cum o atestă unele amintiri ale contemporanilor. Punctul de vedere nu este cu totul nou, el fiind formulat şi anterior de unii exegeţi ai lui Duiliu Zamfirescu. Dar Mihai Cimpoi are meritul de a veni cu nuanţări şi precizări, cum este şi aceasta, referitoare la suportul filozofic al coeziunii celor două extreme: „idealismul pune totul sub semnul unităţii”. Acest idealism ar fi şi suportul coexistenţei extremelor în plan estetic: a realismului cu naturalismul, a clasicismului cu romantismul ş.a.m.d.

 

*

 

Autor al unei monografii Duiliu Zamfirescu, apărută în 1969, Alexandru Săndulescu a stăruit lungă vreme mai ales asupra biografiei scriitorului, în alte două volume: unul dedicat corespondenţei (1986), cel de al doilea dedicat voiajului literar „pe urmele lui …” (1989). De această dată, Alexandru Săndulescu scrie Viaţa lui Duiliu Zamfirescu (Focşani, Editura ZEDAX, 2002), reluînd şi completînd volumul din 1989. Ne aflăm în faţa unei exegeze biografice de tip tradiţional, care urmăreşte neabătut firul unei vieţi de om şi abia în al doilea rînd de scriitor. Alexandru Săndulescu este format la şcoala istorico – literară călinesciană, unde epuizarea informaţiilor era o obişnuinţă, dincolo de a fi şi o obligaţie. De aceea, monografistul cercetează toate sursele, în vederea selectării celor credibile. Şi, în cazul lui Duiliu Zamfirescu, a fost mult de lucru. Căci în familia scriitorului circula o legendă, întreţinută apoi de însuşi romancierul nostru, potrivit căreia rădăcinile ar coborî (recte: „ar urca”) pînă la împăraţii Bizanţului. Legenda se forjase într-un timp care favoriza mistificările, acestea fiind, nu o singură dată, consfinţite de regimul lejer al folosirii patronimicelor. Ajunşi repede la o stare materială înfloritoare, meseriaşii (mai mult sau mai puţin mărunţi) ai mahalalelor căutau cu tot dinadinsul un arbore genealogic răsunător, dintr-un imbold lăudabil: asigurarea unui blazon nu atît pentru ei, cît pentru urmaşi. Din aceste ape tulburi se va înfiripa figura atît de puternică a lui Tănase Sotirescu, poreclit „Scatiu” pentru inconstanţa lui etică şi etnică. Procedeul era curent în epocă şi în familia scriitorului existase un Ion Zamfir Blănaru, care în nici un caz nu putea fi viţă de Comnen ori de Paleolog, ci, sigur, de harnic mădular neaoş, după cum demonstrează şi porecla derivată din numirea profesiunii. Venind după ani buni de la monografia lui Mihai Gafiţa (apărută în 1969), monografia lui Alexandru Săndulescu a beneficiat de posibilitatea unei documentări aprofundate, atît în arhive, cît şi în presă. A rezultat un studiu pe care l-aş considera exhaustiv asupra familiei romancierului, consecinţă a evaluării tuturor variantelor oferite de tradiţia familială, acte de stare civilă, testamente, acte de vînzare, comunale ş.a.m.d. Cu prudenţă, monografistul avansează şi unele posibile sugestii dinspre biografie spre operă (Dumitru Simionescu Lunga Rîmniceanu, fiul unei grataragioaice, ar fi prototipul lui Scatiu, a cărui mamă se îndeletnicise, fireşte că în roman, cu botezatul rachiului). La informaţiile extrem de numeroase şi de exacte din studiul lui Alexandru Săndulescu adaog şi faptul că unchiul său, arhitectul Ion Mincu, a desenat frumoasa copertă a revistei „Literatură şi artă română”, după foarte la moda Art Nouveau.

Alexandru Săndulescu urmăreşte îndeaproape etapele biografiei lui Duiliu Zamfirescu. Nici foarte puţine şi nici foarte liniare, acestea recompun traseul unei vieţi pline de evenimente pe care cercetătorul le subliniază cu pricepere şi, mai ales, cu simţ al măsurii. Evenimentele, numeroase şi exacte, sînt înşiruite în perfectă concordanţă, dar şi fără a se încerca desprinderea unor atitudini definitorii, care să configureze un destin verosimil diferit de acela vehiculat de legendele istoriei literare de consum. În acest punct, Alexandru Săndulescu se deosebeşte de modelul călinescian, în care predomina sublinierea apăsată a unui traseu biografic cu predestinare apăsată. Alexandru Săndulescu se fereşte, cred că programatic, de astfel de procedee. Ne aflăm în faţa a ceea ce autorul numeşte o „naraţiune biografică”, avînd însă grijă să se precizeze îndată că „naraţiunea aceasta nu fantazează nimic, se sprijină în exclusivitate pe documente şi în principal pe ediţia critică a operei lui Duiliu Zamfirescu”.

Aşa stînd lucrurile, era de aşteptat ca Viaţa lui Duiliu Zamfirescu să fie un fel de addenda la amintita ediţie, îngrijită, cu ani în urmă, de Mihai Gafiţa, Ion şi Georgeta Adam şi de Alexandru Săndulescu însuşi. S-ar confirma astfel tradiţia conform căreia cel care alcătuieşte o ediţie critică a unui scriitor să fie şi autorul unei monografii, scrisă, în mare măsură, ca urmare a amplificării notelor ediţiei în cauză. Aşa cum este cazul, între altele, al monografiei lui Ion Bălu despre G. Călinescu, rezultată din comentarea bibliografiei. Nu se poate nega, desigur, utilitatea informaţiilor oferite de notele unei ediţii corect întocmite. Dar, în cazul de faţă, nu li se poate nici supralicita ponderea. Monografia lui Alexandru Săndulescu este alcătuită ca un studiu independent, cuprinzînd toate conexiunile necesare în astfel de circumstanţe şi pe care doar un profesionist le cunoaşte şi le aplică. Se distinge, mai ales, capacitatea de a surprinde şi detalia circumstanţele în care se desfăşoară anume episoade caracteristice. Spre exemplu, atitudinea scriitorului faţă de critica literară în general şi faţă de criticii literari în particular. Puţine afirmaţii ridică semne de întrebare, precum aceea referitoare la revista „Îndreptarea literară”, din 1918, din care, se afirmă, s-ar fi păstrat doar două numere. Mai mult ca sigur este vorba despre un supliment al gazetei „Îndreptarea”, care era oficios al Ligii Poporului, condusă, din aprilie 1918, de generalul Alexandru Averescu şi unde scriitorul colabora frecvent.

 

*

O reeditare este şi Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu de Ioan Adam (Focşani, Editura ZEDAX, 2002). Cea dintîi ediţie, din 1979, s-a bucurat de o bună primire din partea criticii. Şi Ioan Adam este preocupat de subiect, la rîndul lui, de multă vreme; mai precis, de prin 1972, cînd a publicat un studiu despre ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu. L-a reluat şi amplificat, relativ recent, în Oglinda şi modelele (Bucureşti, Editura Gramar, 2001). Spre deosebire de cele două volume comentate mai sus, Introducerea … se referă la opera lui Duiliu Zamfirescu. Dar punctul de plecare rămîne tot biografic, romancierul fiind considerat un „Personaj” şi analizat în consecinţă. Desigur, Duiliu Zamfirescu s-a auto-construit, asemenea lui Maiorescu. Procedeul este însă unul obişnuit şi psihologia genetică actuală vorbeşte în mod curent de adoptarea unui rol comportamental în cazul fiecărui individ. Care, în acest fel, ar deveni propriul său „Personaj”. Ceea ce îl deosebeşte însă pe Zuiliu Zamfirescu de alţi muritori şi îl înrudeşte cu Maiorescu este asumarea conştientă a rolului existenţial, printr-un procedeu transmis şi unuia din personajele sale, Matei Damian, care îşi propune să trăiască o „estetică a vieţii”. Aici, Ioan Adam are acoperirea faptelor. Nu o mai are însă atunci cînd intră în analiza unor caracteristici ale biografiei, rămasă la un nivel sociologizant ne-revizuit. Căci nu se poate discuta serios despre neaderenţa publicului la arta romancierului provocată, spre exemplu în cazul romanului În război, de absenţa scenelor belicoase, absenţă care ar fi venit în contradicţie cu imaginea eroică vehiculată, la nivel comun, de „oficialităţi”. În fapt, adevăraţii cititori constituiau, atunci ca şi acum, un fel de castă, fără legătură cu imaginea vulgară. Şi nici nu se poate considera că romanele lui Duiliu Zamfirescu ar fi clădite „pe o iluzie de împrumut”, copiată după George Sand. Literatura timpului nu era defel „preocupată de polarizarea socială”, ci, ca orice literatură, de propria-i evoluţie.

Combătînd teoria „clasicismului” şi adoptînd corectul punct de vedere teoretic după care „pluralitatea perspectivelor din care poate fi interpretată constituie un prim indiciu al vitalităţii unei opere”, Ioan Adam dedică un capitol „naturilor problematice” din romanele şi nuvelele scriitorului. Criticul constată, cu îndreptăţire, prezenţa eroului „scindat”, tulburat în interior. Din această perspectivă, se încearcă recuperarea nuvelisticii, apoi a cîtorva personaje de roman: Matei Damian, Mihai Comăneşteanu ş.a. Cele mai multe analize sînt exacte, fără a depăşi însă constatări curente. Absentează analizarea comportamentului şi a semnificaţiilor altor personaje, precum Şonţu sau Anna Villarà. Această defecţiune vine din absenţa unei situări mai adecvate a lui Duiliu Zamfirescu în istoria romanului nostru din secolul al XIX-lea, ceea ce duce, spre exemplu, la nediscutarea detaliată a psihologiei personajelor feminine, a dezbaterilor despre raportul viaţă – moarte – iubire, aşa cum apar toate acestea în ciclul Comăneştenilor. Evident, într-o „introducere în operă …” nu pot fi atinse toate chestiunile, dar nu pot absenta tocmai acelea prin care epicul lui Duiliu Zamfirescu ar ieşi din seria aprecierilor obişnuite.

Un alt capitol se axează pe chestiuni de sociologie, detaliind caracterul de „icoană a lumii româneşti” pe care îl are epica lui Duiliu Zamfirescu şi insistînd asupra modalităţilor prin care sînt prezentate lumea rustică, aceea citadină, politicianismul. Nu sînt însă defel convins că prozatorul are merite deosebite în ceea ce priveşte „transcrierea alertă a sporovăielii fragmentate a ţăranilor”. În primul rînd, pentru că nu poate fi vorba de „transcriere”. În al doilea rînd, pentru că fragmentarismul dialogurilor ţărăneşti, constatat cu dreptate de Ioan Adam, se datorează intenţiei de subliniere a unui presupus primitivism al psihologiei personajelor respective.

Cel mai bun capitol din Introducere… este acela dedicat unui roman mai puţin comentat de exegeţi, anume Lydda, apreciat drept „roman colocvial” şi analizat atît prin prisma ideologiei colportate, cît şi prin prisma procedeelor epice. În ordine valorică descrescătoare sînt abordate, în continuare, memorialistica, dramaturgia lirica şi publicistica, spre a se întregi profilul scriitoricesc necesar. Un profil care, aşa cum cu dreptate se afirmă, nu poate fi considerat definitiv atîta timp cît ne aflăm în faţa unui scriitor de o valoare incontestabilă. „Cartea de faţă este un recurs la un proces ce părea încheiat încă din timpul vieţii scriitorului” mărturiseşte Ioan Adam. Această notă polemică este însă mai puţin vizibilă în textul propriu zis al Introducerii …de faţă. Este prezentă, fără îndoială, în subtextul tuturor celor trei volume comentate aici. Fără să răstoarne neapărat prejudecăţi, acestea aduc în actualitate un scriitor care îşi aşteaptă, încă, exegeza fundamentală.

Revista indexata EBSCO