May 21, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Nicanor la drum!

Un nou volum semnat de Mircea Petean confirmă afirmaţii mai din urmă privind disponibilitatea multiplă a poeţilor pentru proză, într-o accepţie ce îi distanţează, de multe ori, de prozatorii „dintîi”. Pe de altă parte, în proză sau/ şi în poezie, autorul unei noi cărţi destul de încăpătoare pentru ambele tipuri de discurs nu uită de o mai veche marotă, optzecistă mai mult sau mai puţin, aceea a re-investirii personajului cu toate datele biografice ale părintelui său literar, fără ca această operaţiune să conducă spre scrieri precum jurnal/ amintiri etc. Într-o carte anterioară a lui Mircea Petean (Nicanor, ultimul om) există o proiecţie strict metaforică spre „omul de hîrtie cu coperţi de carton”, echilibrată de spusa pe „limba poezească” avînd darul (firesc) de a amesteca şi mai mult lucrurile: „Şi pentru că tot veni vorba/ cine mai e şi Nicanor ăsta?/ Alter-ego-ul poetului Petean? Un erou de ficţiune?/ (Mi se pare c-am citit despre el cel puţin într-o scriere/ de-a unui prozator sud-american.)/ Un sfânt?/ o combinaţie între un literat, un vagabond/ şi o pagină de ziar?// Cin` să fie? Cin` să fie?/ O să fie-o bucurie!”

În noua carte a lui Mircea Petean (La drum!) e vizibilă o altă modalitate de distanţare, fără ca asumare a biograficului să dăuneze cumva literarului. Ardeleanul prăsit la Jucu Nobil ştie să le aducă pe toate în linia unui firesc dezarmant, peste care presară elementele unei scriituri realmente cuceritoare: “Ce pot face mai bun ca să-mi treacă? Scriu. Mă gîndesc că editorul trebuie să socializeze intens dacă nu vrea să sucombe. Însinguratul care eram, anonimul transilvan –  cum îmi plăcea să mă alint – Nicanor, ultimul om, cum a rămas în istoria… literaturii, insul retras, chiar retractil, discret pînă la marginea neantului, locuitor al unui ţinut imaginar situat dincolo de marginea marginii, cîte gafe, cîte erori, dacă nu chiar prostii a trebuit să facă pentru a ieşi din carapace şi a încerca să supravieţuiască într-un mediu totalmente străin şi ostil!”

După titlu şi după unele elemente de conţinut, cartea poate fi, desigur, una (şi) de călătorii. Or asemenea alcătuiri nu sunt puţine în spaţiul literelor noastre, mai cu seamă de pe la început de secol XIX încoace. Dar volumul de faţă, fie el şi spart în secvenţe, e o uriaşă capcană întinsă, egal, de poet, prozator, editor, solitar sociabil, călător zăbavnic, cititor ascultător înspre şi dinspre o lume de care nu te mai saturi, fie că o receptezi din cărţi, fie că o vezi/ cercetezi de aproape de la vîrste foarte fragede, fie că ştii să intersectezi creativ cele două perspective. Şi tocmai pentru aceasta, ca şi pentru multe altele, cartea lui Petean nu prea este o carte (doar) de călătorii.

E o carte ce trimite, inevitabil, la… limes. Adică, după cum spune termenul latin, la o complicată şi nesfîrşită imagine a fruntariilor unui imperiu uriaş, apărate de fortificaţii consolidate, impozante, rezistente în timp, întărite pe ici, pe colo cu palisade şi alte elemente de acest gen. Pe de altă parte, frontiera presupune, aici şi de o vreme, şi o problemă relativ nouă de semantică, fiind vorba de graniţe ale literaturii şi ale literarului (într-un context ce a spart tot mai mult mărginirile clasice dintre specii/ genuri); nu e de uitat nici problema celui care scrie dedublîndu-se şi transformîndu-se în caz.

Cazul Nicanor.

Cazul Nicanor poate fi descris în fel şi chip. E acel sedentar care descoperă mirajul călătoriilor în „statul la poveşti”, în amintirile expediţiilor din copilărie ridicate la proporţiile celor renascentiste de descoperire a lumii; mai tîrziu, se va descoperi, într-un poem al lui Kavafis, drept călător de profesie, cel care nu urmăreşte ţinta, ci călătoria în sine – calea, periplul. E o altă formă de libertate. Aceea de a călători departe, spre alte meleaguri uneori, aproape, dar atît de departe de existenţa cotidiană – în interiorul „rostirii lăuntrice” –  şi mereu repetat în cărţi, neuitînd nicicînd limitele. Şi atunci, Petean are tot dreptul să spună, mereu trimiţînd către alte limite: „Nicanor construieşte focul, căci în acest domeniu nimeni nu-l întrece, îl aprinde şi-l întreţine cu mare artă în timp ce călătorul de profesie gustă dulceaţa zăbavei. Flăcările urcă la cer, scînteile sar în lături, jarul se încinge, o dîră de fum şi-un miez de funingine sunt singurele semne că munţii sunt locuiţi, cel puţin vremelnic; Nicanor contemplă nestingherit, neîncetat, ca un îndrăgostit fără leac, chipul absenţei. În acest timp călătorul de profesie gîndeşte cu voce tare: Între căutarea marginii şi fuga de marginea marginii pare a se desfăşura întreg periplul existenţial al unuia ca mine…”

După cum se defineşte/ autodefineşte „omul de hîrtie”/ Nicanor/ poetul/ prozatorul/ editorul avem de  a face cu un „solitar sociabil”. E o ipostază seducătoare: aceea a sedentarului care „e locuit de un călător de profesie” şi care a deprins taina călătoriilor lăuntrice, singurele care pot completa/ lămuri/ echivala călătoriile faptice: „Spectaculozitatea peripeţiilor, insolitul decorurilor n-ar fi nimic dacă n-ar exista puterea de a gîndi cu mintea clară şi cu inima curată, dacă n-ar exista puterea de a vibra în faţa frumuseţii, dacă n-ar fi dorinţa de a cunoaşte, de a te cunoaşte. Căci ce e mai înălţător pentru om decît eterna disponibilitate de a coborî în adîncuri şi a asculta tumultul rostirii lăuntrice?”

Dacă privim pur şi simplu structural, dincolo de „călătoriile” copilăriei rurale şi dincolo de adevăratele călătorii „lăuntrice”, ceea ce înseamnă periplu devoalat/ comentat/ re-rostuit, într-o alcătuire discursivă ce presupune naraţiune, comentarii, reflecţii, jurnal, confesiune, poem (de multe feluri, de la haiku la textul postoptzecist), ar rezulta două (şi, implicit, sigure) reprezentări ale călătoriei. Pe de o parte, e vorba de o sumă de peripluri prin ţară, mai aproape sau mai departe de Cluj, pe de altă parte e vorba de nişte călătorii dincolo de fruntarii (cea de la Chişinău fiind, oricum, de discutat ca ieşire în-afară…). Dacă ar fi după părerea celui care acum comentează, dincolo de posibile trimiteri subtile la acele călătorii făcute în spiritul lui Xavier de Maistre (nici naratorul nu pare a supralicita în această zonă, de altfel) de prim interes sunt acele preumblări ce ţin de orizonturile copilăriei, pe cît de restrînse dinspre maturitatea scrutătoare, pe atît de cuprinzătoare şi de surprinzătoarea în esenţa lor. Atunci, e evident, Nicanor a fost dintotdeauna călător de profesie: „…în iunie urca împreună cu ceata sa de costaricani dealul dinspre Apus la cules de fragi; porneau devreme, pe rouă, zăngănind găleţile, şi se întorceau seara cu ele pline, obosiţi, dar fericiţi căci îşi făcuseră treaba şi se hîrjoniseră pe cinste; mai mult decît atît, el se simţea luminat pe dinlăuntru căci descoperise fuiorul şi purta un smoc din planta sa mistică sub surtuc, în dreptul inimii…; în iulie şi august furau pepeni galbeni din pepeniştea ceapeului păzită de Nealcoşu, pe acelaşi deal: el îl ţinea de vorbă pe paznic, cu care se împrietenise la cataramă, iar ceilalţi rupeau pepenii de vreji şi le dădeau drumul pe firul secat al torentului; în octombrie pustiau viile de pe dealurile dinspre Răsărit, iar în noiembrie porneau tot într-acolo, culegînd porumbe, măceşe şi fructe de păducel din care mamele şi bunicile lor făceau nişte dulceţuri grozave.” Călătorul de profesie, al copilăriei şi al adolescenţei, caută şi ştie să descopere aventura şi spectaculozitatea oriunde, intuind acea apropierea de margine, cea care îţi cere apoi fuga salvatoare de marginea marginii… Există mereu fruntarii, limite depăşite apoi de maturul purtat în cercuri concentrice dincolo de locul plăcut sedentarului, spre a se re-întoarce mereu, de mai aproape sau tot mai de departe, cultivînd stranii voluptăţi necunoscute şi ne-recunoscute.

Desigur, o secvenţă aparte este cea în care poetul îşi ia partea, cu titlu ludic, prelungit dincolo de limitele postmodernităţii – Catedralele memoriei; cu imagini rotunde ce ne re-amintesc că poeţii, mulţi în scripte, rămîn, din păcate, puţini şi de ţinut minte, ca acum: „plouă/ peste Marea Nordului şi/ peste oraşul înfipt într-o mie de catarge şi/ peste zidul despărţitor/ în care pictorul rătăcitor şi-a scobit chilia/ în dimineaţa asta cu omăt// în dimineaţa asta cu omăt muntele – / o pasăre de pradă/ cu-aripele larg desfăcute/ deasupra propriei ruini”

De aici pornind, rotocoalele prin ţară (Oaş, Maramureş, Piatra Neamţ, Slobozia, Bucureşti, Oltenia, părţi ale Transilvaniei) se intersectează cu călătoriile lungi, „adevărate” (Danemarca, Italia, Vietnam, Spania, Slovacia, Ungaria); nu e vorba doar de peisaje, de întîlniri surprinzătoare, de descoperiri, inclusiv la nivel de cărţi, de visări suplimentare, de acumulări existenţiale, filtrate uneori prin umor, ironie ş.a.m.d. E vorba, mai cu seamă, de atitudine: naratorul îi transferă cititorului multe dintre competenţele sale, într-un mod firesc, neartificios, lăsîndu-l să guste, la propriu, tot ceea ce se oferă. Simultan, narator/ cititor se minunează, se smeresc, privesc cu îngăduinţă superioară, rîd, pentru bucuria largă a spiritului, tac întru înălţarea gîndirii, comentează, notează, se fîstîcesc, se autofelicită, se pleoştesc, se auto-ironizează, clamează, compară, nu obosesc nădăjduind şi se întorc mereu în ţară (chiar cu trei zile mai devreme), într-un spectacol al relatării ce depăşeşte mult aşa zisa literatură a jurnalului (de frontieră/ graniţă/ limes…).

Orice ar scrie Mircea Petean, e produs vizibil (în sensul cel mai rotund productiv) Mircea Petean: un autor care, fără să dea deloc senzaţia repetării sau auto-pastişării, aminteşte/ ne aminteşte de unde vine, cine este, cum a ajuns cel ce este, ce scrie, cum va scrie, pentru cîteva persoane dragi, apropiate şi pentru mulţi cititori necunoscuţi, într-o bucurie fastuoasă a trăirii vieţii, zi după zi, începînd de la ritualul din templul cafelelor de la River şi continuînd apoi, la fel de fericit şi de încărcat cu imagini scoase din adîncurile fiinţei, din frământul preajmei, din cărţi, din periplurile sale neostoite, până la sfârşitul sfârşitului.

Şi totul se topeşte apoi în cărţi, aşa cum ne arată această minunată alcătuire, simplu numită  La drum! (Limes, 2016).

Aşadar, dragi cititori, – Gătaţi-vă de drum!

 

Revista indexata EBSCO