May 21, 2016

Posted by in Proza

Nicolae ILIESCU – Amintiri dintr-o copilãrie în zori sau despãre dozajul şi greutatea molecularã a acidului acetic pur şi diluat – cromatografie pe hîrtie kraft sau cum mi-am petrecut tinereţea necesarã

Stau cîteodată ca prostul şi mă uit la ceas sau pe tabletă şi mi-aduc aminte cum era pietruită Şoseaua Ştefan cel Mare şi cum aninau becurile la mijlocul străzii Cazărmii.

Acum e ora 5 şi 12 minute. M-am trezit pe la trei şi ceva. Am aprins televizorul, am căscat, m-am gîndit să mă duc să fac pipi. Lasă, mai stau. Am baleiat : nişte filme vechi, alb-negru, de Hollywood de pe vremuri, altele color, horror, unul porno, un interviu cu un doctor, un prost peticit la o hartă, ceva sport. Am zis că să iau lanterna şi să văd ce face ăl bătrîn. Nu dormea. L-am dus şi l-am aşezat pe closet, am închis uşa înspre dormitor să nu se audă nevasta sforăind, l-am ridicat şi l-am dus în pat. Parcă vorbesc despre un obiect. Nu îl simt aşa, dar la ora asta aşa mi se pare. După operaţie l-am luat la noi, îl spăl, îl duc la „tauletă”, îi dăm să mănînce, dimineaţa sandvişuri, cremwurşti, întotdeauna cu muştar, de Dijon sau rusesc, garciţa, pîine ardelenească de-aia cu cartofi, ceai cu biscuiţi petit beurre. Apoi prînzul, o supă, un felul doi, o fructă sau o prăjitură. Seara, ceai cu biscuiţi, rar o tartă! Ca la cantină, sau ca la sanatoriu. Face şi mofturi, că aia nu-i bine fiartă, că e prea multă carne, că prea multe ouă. Şade permanent cu radioul deschis şi aude şi ştie tot, cîte felii de pîine trebuie să bagi în tine pe zi, cîte grade sunt afară, cînd se strică vremea. Are npuăzeci şi doi de ani şi e tatăl meu. Nevasta nu are nicio vină şi nici nu-i cer să mă ajute, o face din cauza sufletului ei splendid, din cauză că e mămoasă ca toate femeile, din cauză că a îngrijit o bunică de optzeci şi opt de ani care a murit chiar cînd ne-am căsătorit, că a trebuit să amînăm nunta cu vreo patruzeci de zile, şi-a îngrijit propriul tată, dispărut şi el la optzeci şi cinci de ani, la Paris.

Tot vorbim despre bătrîneţe şi despre moarte, noroc cu fata noastră care vine zilnic şi stă maximum jumătate de oră, bea cîte o ciocolată, mînîncă o felie cu Nutella sau un sandviş, o banană şi pleacă. Deseori, la sfîrşit de săptămînă, vine şi cu băieţelul, Bubu, foarte dezvoltat pentru cei opt ani ai lui, neastîmpărat şi destul de obraznic, dar frumos de pică şi isteţ nevoie mare. Ca şi mă-sa cu un suflet foarte mare, sper să nu fie şi ăsta vreun prost şi să-şi bată joc toţi şi toate de el ! Dacă are o jucărie sau ceva, dă imediat, împarte cu Matei sau cu altul, chiar cu fetiţe, dă tot – sper să nu prăduiască averea lor care există, o viloaie de două etaje, la Snagov, un apartament în Militari, o casă la ţară, la Azuga, trei maşini.

Întotdeauna m-am întrebat de ce am ajuns aşa şi nu ştiu nici să-mi răspund la „de ce” nici la „aşa” ! De fapt, nu am schimbat nimic, am trecut destul de bine peste şocul din 1989, cel puţin aparent, am rămas cu mintea acasă, am cumpărat casele unde a dat Dumnezeu să locuim, apartamentul pentru părinţi şi casa asta din blocul vechi, am luat şi o maşină în 1992, cînd începea destructurarea vechii societăţii, că şi asta a fost în trepte, nu brusc, am plecat an de an fie la Paris, la socru-meu, fie în altă parte a bătrînei Europe – şi asta e bătrînă, na ! – pînă a început să vină socrul la noi, pînă s-a însurat cu o basarabeancă profitoare, pînă a murit mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, pînă s-a îmbolnăvit şi a căzut tată-meu, în 2008, care a avut apoi o revenire şi acum e vioi, pînă a dispărut şi socrul.

Atunci, poate pentru prma oară, am început să privesc altfel viaţa, existenţa noastră, am început să fac socoteli zilnic, am început să mă uit la cît cheltuim, la cîini – doi, un maidanez şi un caniş, cîine de circ, dar simpatic -, la pisici – trei, o familie, motan negru, pisică tărcată şi mînjită în două culori pe botic, fapt ce i-a atras numele de Hoplita, şi o mîţuşcă, Neruţa, neagră ca Pufanul de taică-su – , am început să ne planificăm banii pentru mîncare, pentru nevoi curente, am început să ne schimbăm obiectele casnice prin internet, prin e-mag, prin Altex. Viaţa ca schimbare de obiecte. Căci şi asta este ea, viaţa, trăieşti nu numai ca să consumi, să devii cineva, să laşi o dîră în urma ta, ci şi ca să-ţi schimbi hainele, tabieturile, aparatele electromenajere, maşinile.

 

Fîstîcită peste măsură, ziua se cofleşea precum creta pe marginea umedă a tablei. Zimţii soarelui se înfigeau ipocrit în frunzişul plin de un verde hipertensiv. Aleile se gudurau pe lîngă el, pe lîngă soare adică, mustind de un praf emotiv şi se încolăceau languros în jurul lacului de folosinţă îndelungată. Pe care adăstau picotind nişte lebede ca de hîrtie. Aerul era cum îl ştim, sobru, stabil, potrivit şi mirosea a levănţică şi a copilărie. Se făcea că tocmai săream pervazul Limbii Române şi adăstam pe o bancă din amintire.

Intri direct din copilărie în adolescenţă cu pantofii scîlciaţi de atîta amăgire a jocului din curtea şcolii. Care nu este nimic altceva decît o deplasare haotică a Timpului, o încercare de armonizare pe melodia tinereţii, o pierdere în seninul alb şi de pîslă al vieţii însăşi. Jocul, jocul de-a v-aţi ascunselea, jocul de-a vacanţa, jocul de-a viaţa, te joci ca să poţi trăi şi muri frumos şi pe deplin sănătos. La cap şi la trup.

Trăieşti din mers, deşi viaţa parcă ţi-o ia înainte, păşeşte viguros înaintea ta. Ai senzaţia că primăverile te aşteaptă, toţi au nevoie de tine, te întreabă, te caută, lumea se uită la tine şi-ţi înghite cu ochi hulpavi fiecare gest, vremea te îneacă, singurătatea nu are niciun sens, ai vrea să trăieşti violent fiecare clipă, ai vrea să se audă despre tine, să alergi nemăsurat, nestăpînit, fără ţintă să schimbi, să probezi cu înţeleaptă şi înţepată cutezanţă atitudini diverse, potrivite pentru fiecare anotimp.

Pe vremea aceea noi eram un fel de aspiratoare, nu cazane sub presiune. Ne plăcea să ne întîlnim, să sporovăim, să nu ne implicăm în desene măreţe.Ne plăcea recreaţia. Aveam şi parcul şi lacul aproape. Într-a noua inventaserăm o revistă, scrisă de mînă, evident, cu poveşti din mica realitate de uz intern pe care o străbăteam colorat. Probam mereu iluzii.

Devenind eu însumi profesor mi-am dat seama că orice clasă este o lume, spun, desigur, o banalitate ca orice intersecţie. Nu păşeam dincolo de graniţele zilei şi nici ale lumii aceleia. Eram acolo, cu ideile şi idealurile noastre, crescute la umbră, nedopate, dar stropite cu iluzii. Nu exista întrecere, lăfăire în îngîmfare, etalare de blugi şi de alte casetofoane, obiecte de lux scrîşnit. Aveam fiecare în buzunar trei lei de corn şi de un lapte bătut la Spicul, plus cîteva firfirici de speranţă.

Am visat teze, antiteze şi examene timp îndelungat. Acum nu le mai visez, semn că ele au intrat demult în adormire. La toate examenele te prezinţi anesteziat, parcă Timpul se suspendă, se leagă cu o funie de mătase şi se aruncă într-o pungă de uitare.

În timpii facultăţii, cel mai iubit asistent îmi spunea că la orice examen trebuie să citeşti Hegel, Prelegeri de istoria filosofiei. Începi cu altceva, ca G. Călinescu, ca Hăulică ! Pe primul nu l-am auzit decît pe discuri sau pe youtube, pe celălalt l-am cunoscut îndeaproape, am şi luat masa cu el. Adevărat, dacă vorbea despre raţe sau gîşte, pleca de la Platon, trecea prin Vasari şi Eminescu şi se oprea la Şalom Alehem. Era deosebit de din toate punctele de vedere, dar nu prea spunea nimic. De fapt, nici examenele nu spun nimic, absolut nimic. Am trecut şi eu prin astea, şi dintr-o parte şi din alta, şi ca examinator nu mă interesa materia propriu-zisă, care se putea toci în voie, în linişte şi în întunecime oricît şi oricînd, ci zvelteţea argumentării, săritura peste băltoacele locurilor comune. Mi s-a întîmplat să dau notă maximă şi unuia care a ironizat ceea ce spuneam eu – de fapt o fac aici pe nebunul, poate că mi-e jenă să v-o spun, nu m-a ironizat deloc, a declarat că e o tîmpenie chestia aia susţinută de mine ! L-am întrebat de ce, cum te întreabă ăia micii, de ce e cerul albastru, şi mi-a argumentat. Am intrat în discuţii, în spută şi dispută, şi ne-am lămurit. Nu era simplă obrăznicie, ci şi părere personelă. I-am şi spus-o, cu ironie, evident, chiar muşcătoare, ca să nu mă las mai prejos !

Niciodată nu mi-a plăcut imaginea aia de profesor aspru care nu dă zece decît lui Dumnezeu ! Mereu notele mele au fost 6, 8, 9, 10. Chiar asta îmi spunea şi biată mamă, să nu-mi aduci numai de-alde zece, cum spun alelalte gospodine pe alee, Aleea Circului colţ cu Ştefan cel Mare, bloc 15, ci de la opt în sus, şase sau şapte este deja mediocritatea lucioasă. Şi aici, la mediocritate, nu orice prost poate candida la acest eminent titlu ! De exemplu mediocru este Veronese pe lîngă Michelangelo şi da Vinci, sau Watteau pe lîngă Rembrandt ! Dar ce mediocri de mare talent sunt şi ăştia ! Pînă şi Fantin-Latour.

Revista indexata EBSCO