May 21, 2016

Posted by in Proza

Virgil TÃNASE – Mersul trenurilor

Avertisment

Daca veti fi priceput ceva din cele ce urmeaza,

înseamna ca degeaba m-am mai trudit.

 

 

Această carte este biografia pictorului de origine română Gheorghe Mircea, scrisă în limba acestuia, de unul dintre cei care, spre sfîrşitul vieţii, i-au fost apropiaţi. Viaţa lui a fost simplă, ca a noastră a tuturora, evenimentele pe care le trăim schimbîndu-şi doar înfăţişarea după epocă, îmbrăcînd haine militare în vreme de război, zdrenţe în cele de restrişte, zeghe de puşcăriaş cînd puterea n-are alt mijloc de-a ne ţine-n frîu, încît deşi a trăit în cel mai mîrşav secol de la zidirea lumii, nimic din cîte i s-au întîmplat acestui om n-a fost mai vrednic de luat în seamă decît bucuriile şi necazurile noastre de zi cu zi. Iar harul care i-a fost dat pentru a spune frumosul din lucruri nu e altul decît cel sădit în fiecare dintre noi. Reuşita unora, puţini, dintre cei care-şi fac o meserie din întocmirea frumosului pe care ni-l înfăţişează în opere artistice nu poate decît îndreptăţi strădania fiecăruia dintre noi care ne săvîrşim lucrarea fără altă mulţumire decît de-a fi trudit pe-un drum la capătul căruia se află lumina, chiar dacă puterile nu ne-au fost destule cît să ajungem fie şi numai pînă la primul popas, recunoscători celor a căror menire nu e să ne înveţe cum să trăim ci să ne facă să recunoaştem în noi, arătîndu-ne-o pe-a lor, strălucirea mîndră care ne face oameni.

 

Acest „tablou”, dacă pot să-l numesc aşa, fără titlu şi, dacă ar fi să dau crezare prietenului meu, fără autor se află astăzi în odaia dinspre curte, pe peretele din stînga biroului Chippendale care a fost al tatălui meu şi la care scriu aceste rînduri.

Atunci cînd l-am primit, în circumstanţe despre care voi vorbi la momentul cuvenit, ceea ce nu înseamnă că le voi evoca aici, nici că mă simt ţinut a le împărtăşi celor care citesc aceste note… Cînd l-am primit, spuneam, era deja  împachetat. Am socotit că, hotărîndu-se să mi-l încredinţeze – cuvîntul mi se pare mai potrivit: tablourile unui mare artist nu sînt, cred, decît tranzitoriu şi doar administrativ în posesia persoanelor private; ele sînt destinate din principiu nu tuturora, fireşte, dar oricum cîtorva inşi pe care nimeni nu-i ştie, pe care nimeni nu-i cunoaşte vreodată şi care-şi hrănesc vocaţia de om cu aceste opere, expuse indiferenţei şi mirării tuturor celorlalţi; poate tocmai de aceea, ştiind că şi-n această privinţă îi împărtăşesc părerea, prietenul meu mi-a lăsat în custodie, murind, totalitatea pînzelor din atelier cerîndu-mi a găsi circumstanţele prielnice pentru a le pune la îndemîna celor, poate foarte rari, care, privindu-le în muzee sau reproduse în albume de artă, simt dintr-o dată că ele le-au fost adresate lor personal, peste timp, rezultat al unei împletiri de rădăcini la o adîncime de necuprins cu mintea…

Aş face mai bine să mă abţin de la asemenea consideraţii personale care nu interesează pe nimeni, şi mai ales nu pe cei care n-au nevoie de ele ca să se apropie de pictura prietenului meu.

Să ne-ntoarcem deci, cuviincios, la ale noastre.

Gheorghiţă, mi-am spus, îşi pusese-n gînd să-mi încredinţeze tabloul şi, neştiind cînd avea să mă vadă şi cît timp va avea atunci la dispoziţie, neplăcîndu-i să facă lucrurile-n pripă, profitase de-un răgaz ca să-l pregătească, cum făcea de obicei chiar şi cu cele pe care le socotea „alimentare” şi cu care clienţii plecau sub braţ, înfăşurate de pictor într-un plastic cu bule şi apoi în hîrtie groasă de ambalaj, maronie, fixată cu benzi adezive. N-am remarcat atunci, pe loc, şforile pachetului şi nici hîrtia de ziar, subţire, care nu e cea mai potrivită pentru o asemenea utilizare – lasă că, după ştiinţa mea, Gheorghiţă nu mai citea ziare de ani de zile, rugîndu-mă pe mine să-i aduc cîteva în prejma Paştelor ca să căptuşească tava pe care punea ouăle colorate cînd le scotea din cutiile de tablă cu vopsea. Am fost surprins atunci cînd, după ce mi-am pus ochelarii şi m-am pregătit să desfac nodurile pentru că niciodată, mai mult din superstiţie, nu apropii foarfeca sau cuţitul de un tablou pe care cea mai mică neîndemînare îl poate vătăma iremediabil, de cum am prins cu unghiile sfîrcul de care socoteam că trebuie să trag ca să-i liberez capătul, sfoara s-a rupt, putredă. Nici nu băgasem de seamă: de unde şi pînă unde sfoară? Nimeni n-o mai foloseşte azi. De-abia acum mi-a sărit în ochi şi faptul că ziarele erau româneşti! Gheorghiţă îmi spusese, dîndu-mi-l, că e „o chestie veche”, dar totuşi să nu-l mai fi desfăcut niciodată de atîta vreme?! Nu-mi venea să cred că-l adusese la Paris cum îl împachetase atunci şi că-n cei mai bine de douăzeci de ani pe care-i petrecuse aici nu simţise niciodată nevoia de a-l privi – nici măcar acum cînd îl înstrăina pentru totdeauna.

În cîteva rînduri, cu complicitatea unor cunoştinţe care călătoreau în România, ţară închisă, unde se trăia ca la cazarmă: mai chefuieşti cu prietenii dar nu iese nimeni fără bilet de voie! Gheorghiţă reuşise, de-a lungul anilor, să recupereze din ţară cîteva din picturile la care ţinea în mod deosebit. Le stivuise lîngă un perete în odaia din spate, unde-şi avea patul şi unde nu pătrundeau niciodată vizitatorii dintre care unii ar fi vrut poate să le vadă şi, plăcîndu-i vreunul, ar fi vrut să-l cumpere. Gheorghiţă ar fi fost silit să-l refuze, ceea ce i-ar fi fost neplăcut, trecînd peste faptul că şi-ar fi pierdut, poate, un client, oamenii cu bani simţindu-se jigniţi cînd nu li se face placul. Le arăta uneori prietenilor apropiaţi, mai mult, mi s-a părut, ca să-şi ofere sieşi prilejul de-a le mai privi o dată, surprinzîndu-ne în aceste ocazii cu întrebări care ni se păreau nepotrivite. Se uita la picturile acelea dintr-o parte, apoi îşi pleca uşor capul pe-un umăr ridicînd buza de jos deasupra celeilalte a îndoială şi ne cerea părerea într-un fel care ne lăsa să înţelegem că nu vorbeşte cu noi ci cu cine ştie ce demon care-i zgrînţuia sufletul. I se părea că tot ce face e o ciorbă, că degeaba se străduieşte pentru că nimic nu seamănă cu ce-ar fi vrut el să fie şi că dacă nouă ni se pare că are, într-adevăr, o înzestrare atunci înseamnă că-l dezamăgeşte profund pe cel care i-o dăduse şi care clădise atît de minuţios şi de precis lumea încît nu puteai crede că îngăduie cuiva de-a fi pictor numai pentru a-i da acestuia posibilitatea de a-şi cîştiga pîinea jucîndu-se ca pruncii care vopsesc cum le vine formele goale din cărţile de coloriaj.

– Altminteri, adăuga el în zilele în care era posomorît, înseamnă că ceea ce fac este împotriva firii şi fără să vreau mă fac frate cu cei care vor să prăvălească universul în negura de la început unde nu e pictură pentru că nu e lumină.

După dată, la care m-au uitat atunci, ziarele erau chiar mai vechi decît socotisem. O Scînteia tineretului de prin anii cinzeci şi nişte ziare ruseşti pe care Gheorghiţă le mai citea uneori după ce se-ntorsese de la Moscova unde, după reprimirea în învăţămînt şi-n Uniunea artiştilor plastici, petrecuse doi ani c-o bursă de studii.

Mi s-a făcut frică. Nici azi nu ştiu de ce.

În săptămînile următoare tot aşteptam amănunte în măsură să-mi spulbere o nelinişte care rămînea vagă, convins fiind că ea se datora numai ciudăţeniei unor fapte cărora nu le cunoşteam rostul, dar care aveau să devină banale deîndată ce îmi va fi dată cheia înţelegerii lor. N-am găsit prilej să deschid vorba decît după o bucată de vreme:

– Tabloul pe care mi l-ai dat…

Fraza a rămas voit neterminată.

– Daaa…

Şi atît. Un „da” tărăgănat care nici măcar nu aluneca spre tonul interogativ.

Ziua fusese caldă, Gheorghiţă avea o sahariană sinilie pusă peste maieul gri. Arunca cîte o coajă de pîine porumbeilor care se năpusteau unii peste alţii. Din vălmăşeala lor, mai mulţi trăgînd-o din ciocul celui care-o apucase primul, firmitura zvîcnea uneori la cîţiva paşi, furată deîndată de una din vrăbiuţele care pîndeau mai de departe şi care-şi lua zborul lăsînd mofluji scandalagii ocupaţi să se burzuluiască unul la altul, înfoindu-se ţanţos şi fără folos. Gheorghiţă se bucura rîzînd în hohote de rarele, foarte rarele victorii ale celor mici împotriva „măgarilor” de porumbei: generozitatea lui nu era îndreptată întru hrănirea acestora, ci pentru a da o cît de mică şansă vrăbiuţelor care, zicea, nu pot trăi decît la umbra înfruntării dintre cei puternici pe care aşa i-a făcut Dumnezeu, să fie unii hulubi şi alţii vrăbii care şi ele se hrănesc cu gîze…

– De ce n-aş picta şi eu… cum îi spune? zborul cărăbuşului.

Gheorghiţă ridică mîna cu primele trei degete pornite să ţină penelul iar celelalte două strînse, şi o mişcă tremurînd prin aer cîteva clipe după care palma se desface şi se-apleacă pe spate într-un gest de neputinţă însoţit de-un rîs în hohote de parc-ar fi văzut o paiaţă de circ:

– Doar dîra, nu-i aşa? Într-un fel sau altul toate artele sînt neputincioase, fiecare în felul ei…

Se-opreşte. Ştie că nu mă trage pe sfoară.

– Da, o chestie veche.

Tăcem. Aruncăm din cînd în cînd firmituri hulubilor. Apoi vorbim de altele şi altele. Lumea merge rău, „se fleoşcăie” spunea Gheorghiţă: „culorile pe care le-ai vrea ţepene, ca să ţină unde te-ai dumirit să le pui, se moaie, curg pe pînză, nu mai ascultă, bre, de tine ci numai de gravitaţie… moluştele, moluştele! Iar oamenii se scurg şi ei – nu vorbesc de suflet, eu sînt pictor, mie nu mi-e deschisă decît partea care se vede. Da, ziceam, oamenii se scurg şi ei înapoi în mărăcine. Vezi tabloul lui Bosch de la Gand, ulei pe lemn – mă bate gîndul să pictez şi eu ceva pe lemn, tare mă ispiteşte, dar nu mai ştie nimeni să prepare scîndura. Poate că nici nu trebuie. Tablourile noastre se cade să moară cu noi. La urma urmei e mai bine, mai simplu să pictezi fără să te confrunţi cu ce-o să fie!” Am notat atunci vorbele lui Gheorghiţă într-un caiet unde am adăugat mai tîrziu, în margine, ce mi-a spus altădată – nu sînt vorbele exacte ale prietenului meu ci doar ideea, prescurtată: „faţa noastră curge spre moluscă; ex. prtre chip hîde, Isus; frumos = statornic; de făcut portret dublu: Isus centru (profil), stînga jos: aceeaşi (faţă) pe năfr Veron. GAND. Fecioara, MAngelo, BRUGGE”.

 

La puţină vreme după această conversaţie murea la Paris, necunoscut marelui public şi lipsit de notorietatea internaţională pe care a căpătat-o mai apoi, pictorul de origine română Gheorghe Mircea, considerat de mulţi dintre noi, care-i cunoşteam opera, drept cel mai strălucit urmaş al marilor artişti pe care i-a dat ţara noastră culturii europene, diverşi şi de fiecare dată neaşteptaţi, de la cei care au purificat volumele inventînd sculptura abstractă pînă la cei care, primii, au zdruncinat optimismul iluminist impunînd în pictură realismul oniric – a nu se confunda, vă rog, cu operele suprarealiştilor noştri, demne şi ele de interes. Gheorghe Mircea a urmat, singuratec, un alt drum dînd naştere unui curent care de-abia astăzi ajunge să se afirme şi pe care, uimiţi, derutaţi de-a nu-i putea găsi o ascendenţă evidentă, specialiştii l-au numit, abuziv poate, „intuiţionist” după titlul unui tablou achiziţionat acum cîţiva ani de muzeul de artă modernă de la Haga: Gara Fumărei, intuiţie.

 

Gheorghe Mircea, Gara Fumărei, intuiţie (acuarelă şi tuş pe carton, 78 x 60, Muzeul de artă modernă de la Haga)

Era, aşa, o muchie de ţară, de se prăvăleau alte popoare peste noi, iar el acolo, un sfîrc de băiet cu ochii pe calea ferată. Calea ferată venea cîş dintr-o parte, ţîşnea dintr-o pădurice de mesteceni. Duduiau frunzele cînd se-apropia locomotiva şi, toamna tîrziu, vîrtejul le desprindea de pe ramură: stăteai uimit şi socoteai că pentru privirea altcuiva, mai mare, aşa trebuie că se învolbură, aurii, şi stelele-n cer care nouă ni se par atîta de cuminţi, îmbrăcate curăţel, cu şorţuleţul bine călcat, pieptănate strîns de nu scapă nici o şuviţă blondă de sub pănglicuţă, şi se duc la şcoala lor de stele fără să se abată prin parcul cu bănci, fără să se oprească la cofetărie, fără să dea fuga la gîrlă unde, la noi, din buza verii pînă hăt în octombrie poţi să te scalzi şi să te zvînţi după aceea la soare.

Pe-aici pe la noi prin gară nu trec multe trenuri, iar unele nici nu opresc.

Ele se duc numai Dumnezeu ştie unde. Sigur, dacă te iei după buna chibzuială, poţi citi pe-o tablă mare, de lîngă uşa largă, cu geamuri, care dă pe peron, scrise cu litere de tipar, sosirile şi plecările. Dar cine le cunoaşte, oraşele şi ţările şi continentele care au nume colorate, unele de scorţişoară, altele din ciripit de mandolină, sau de-o asemănare cu penele de pasăre măiastră care nici nu se vede, nimeni n-o ştie dar se povesteşte. Care probabil că de-acolo vine ea şi ciudăţenia asta că dai omului o fărîmă de gînd, o scorneală de nici în vise nu ţi-ar trece prin cap s-o pui, şi-ndată, ca de la sine, se stîrneşte din nimic o istorie fabuloasă cu eroi nemaipomeniţi, cu tot soiul de întîmplări care de care mai năstruşnice. Uite-aşa umblăm după cai verzi pe pereţi, ademeniţi de povestea atîrnată în faţa ochilor noştri şi care merge cu noi ca morcovul spînzurat de-un băţ înfipt în vîrful oiştii dintre măgarii care trag înainte cu nădejdea să-l apuce şi nu înţeleg cum de stă el la aceeaşi distanţă de botul lor, şi nu-i duce mintea că-l duc ei înşişi, mutîndu-l pe măsură ce înaintează. Intriga romanului e-aproape doar cît să n-o poţi atinge cu mîna şi, vrînd s-o prindem, o ducem cu noi, trăgînd deopotrivă amărîta noastră de viaţă hodorogită, cu roţile dezaxate, cu coviltirul spart, cu tînjala cîrpită.

– Dar rostul, rostul?

– Care rost, domnule? zic. Cînd eram mai tînăr şi la minte fraged, căutam şi eu, ca tot astronomul, legile corpurilor cereşti, calculam calea planetelor care nu se şuie decît c-o miime de miime de milimetru la o mie de mii de ani şi cînd mi se părea că am mai prins din zbor o rînduială a firii…

Am tăcut. Că şi slovele astea, vor şi ele să fie rînduite, nu-i aşa? ortografie, caligrafie, prozodie! iar tu, om întreg la minte, le potriveşti în frază după cum se cuvine de-ajungi, Doamne fereşte, să scrii sonete: umblă vorbele pe traiectorii fixe, li se-ncrucişează sonorităţile, nasc eclipse, ştii dinainte cînd e crai nou şi cînd lună plină…, dar numai puţin să te ridici din carnea ta mărunţită cu satîrul: tic-tac, tic-tac, tic-tac, tic-tac…!, numai un dram să te salţi dintre mesteceni şi-atunci, privind mai de sus, cum să mai spui ceva pe înţelesul omului, cu toate vorbele volburîndu-se de parcă trece acceleratul printre stele, toamna tîrziu, cînd codiţa fiecăreia s-a slăbit, s-a ruginit, de pînă şi uşurătatea ei îi e prea grea şi uite cum le zboară curentul fără nici o noimă, cel puţin pentru noi, că mintea noastră n-ajunge să le strîngă, cîte sînt, şi cît de aiurea le duce vîntul, ca să facă cu ele edificii cum săvîrşeam eu pe vremea cînd mi-era mai la-ndemînă să umblu în patru labe: orînduiam cubuleţe, plăcuţe pătrate de scîndurea, nişte bare de lemn de vreo douăzeci de centimetri fiecare, adunate toate într-o cutie mare, neagră, cu capac pe balamale şi încuietoare, pe care mi-o cumpărase tata de la un prieten de-al nostru, un jidov, negustor de vechituri din capătul străzii Mavromol, după numele bisericii cît o cutie de chibrituri durată de Duca Vodă, şi unde se află şi-o icoană făcătoare de minuni…

– Îţi trebuie o istorie, drăguţă, zice. Că altfel cum? Nu te citeşte nici naiba.

Şi are dreptate. Cui ce-i pasă de norii care trec dacă nu vin să-i strice lui lumina? Cui ce-i pasă de ploaie dacă nu-i udă lui grădina?eneş cului meuăcusee ceiţişeză.stea în gând.nevolnicie m-a luat apa scrisului şi m-am trezit vorbind eastam al cărui subiect est

Stă, ziceam, pruncul acela acolo, în gară, pe-o bancă mai de la capătul peronului, acolo unde s-a terminat şi clădirea gării şi gărduleţul din stinghii încrucişate care împrejmuie straturile cu pansele, cu regina nopţii, cu crăiţe şi printre ele, împărăteşti, uţupiţi pe araci văruiţi, trandafirii ca juvaerurile unei coroane pe care-o încunună globul de oglindă colorată din vîrful ţăruşului înfipt în mijlocul rondului. S-a isprăvit şi o magazie a CFR-ului şi privata de scîndură. Încă vo doi paşi şi dai cu nasul în tulumba mare de dat apă la locomotivă. De-atunci lucrurile s-au schimbat, ştiu, trenurile merg azi pe fir şi nici nu mai sînt bănci la gară şi nici de partea cealaltă, înspre Borca mică, podul pe arcada de ciment a căruia umblau, cică, unii copii în echilibru fără să le fie ameţeală… – eu nu i-am văzut, or fi fost, că de multe drăcării mai eram în stare, chiar şi la oraş, pentru că, de felul meu, sînt dintr-o urbe cu bulevarde pietruite, cu tramvaie suedeze care poate de aia semănau cu cutiile noastre de chibrituri puse pe-o latură, străpunse oblu de-un bold care le era ştanga şi „Du-mă, nea vatmane, hăt sus, pe calea Traian, că-i acolo un maidan unde s-a oprit mai an un circ cu menajerie…!” „Nu pot, mă mucea, că eu merg la gară şi nu mă lasă linia să cotesc nici încotrova…” „Fie şi la gară, ne spuneam noi cu mintea noastră de-atunci, că şi pe-acolo multe trenuri trec, cu lume internaţională, dintre care poate că se va opri vreunul, cu acrobaţi şi lei, şi aici, la noi, că sîntem capitală de judeţ de te ia cu sudori reci cînd treci pe lîngă palatul prefecturii aşa ţeapăn, proptit cu fereştile lui ţuguiate nemţeşte şi cu statuile lui alegorice în susul unor scări de piatră care-l săltă pînă dincolo de vîrful teilor de pe strada Domnească, de-acum bătrîni şi atît de umbroşi încît, de pe-o altă planetă, oraşul nici nu se vede şi Dunărea pare că linge pădurea.

Pe Dunăre umblă nişte marfare încărcate cu tot soiul de mirodenii şi căruţaşii lor coboară pe chei, unde, ca să-şi facă un ban de buzunar pentru ăste două trei zile cît stau pe-aici, ne vînd nouă ţigări în cutii de tablă cu poze de cămile şi minarete şi scrise cu litere de fir tors de nu le ştiu decît ei de-acolo, de peste mări şi ţări, cum se zice. Preţul ni-l spun cu deştele împodobite cu ghiul pen’că, Doamne, ce mîndri sînt ei care au bătut mările lumii cînd ajung într-un port neînsemnat ca al nostru, ai cărui locuitori nu voiajează decît cu gîndul pentru că nu-s bani, pentru că nu-i voie, pentru că nu se cade cînd sînt atîtea griji acasă tu să umbli haimana fără vreo treabă anume prin ţările acelea atît de ademenitor zugrăvite pe hărţile celor şapte volume şi-un supliment mai subţire, ale unei enciclopedii străine rînduită pe raftul cel mai de sus al bibliotecii. Scoarţele erau groase, formatul zdravăn, hîrtia grea. În jur cîteva obiecte decorative: un luptător roman de biscuit, o Primăvară sub forma unei ţărăncuţe de pămînt ars, văsuţe decorative şi ceasul într-o ogivă de marmoră albă. De pe scaun de-abia ajungeam la cărţi şi cînd le scoteam din rînd mi-era frică să nu răstorn din podoabele de porţelan. Nu ştiam buchile dar, la adăpost sub masa acoperită de-o catifea cu franjuri lungi, complicaţi, negri, de mătase, ca o ploaie de tuş, citeam pozele. Şi nu numai planşa cu fluturi sau cu înfiorătoarele reptile ci şi cîte altele la fel de mirabile: armatele lumii în uniformă de paradă, hărţile meticulos colorate ca sticlele unui caleidoscop, portrete de oameni cu barbă de ajunseserăm să ne uităm la ei pînă şi-acilea, pe strada Mavromol dintr-un străfund de lume.

– De unde eşti mata?

– De pe Mavromol. După ce-ai trecut de boiangerie şi mai e, la două case de-acolo, o băbuţă de vinde ea seminţe, dai colţul şi de-acolo sîntem. O casă cu trei nuci, unul mai la poartă, altul dincolo de el de li se-mpletesc crengile şi apoi tocmai hăt în fundul ogrăzii încă unul. Avem în grădini doi cireşi, un vişin, nişte pruni şi zarzări.

– Şi gardul de la stradă de lilieci.

– Da, gardul de la stradă de lilieci.

Mai dă Gheorghiţă cîteva pagini de enciclopedie şi are acum în faţă o Fecioară într-o ocniţă tivită cu horboţele de aur. Din cea de-alături a aceluiaşi tablou Îngerul îi aduce vestea cea mare scrisă cu vopsele care se ţin de mînă şi cîntă împreună: siniliul tunicii ţine isonul rochiei ca din fir de mac şi pînzele care curg pe trupul Precistei împing spre cer, de partea cealaltă, ca şi cum ar fi fost celălalt talger al unei balanţe misterioase, făptura cu aripile poleite. Gheorghiţă se apleacă spre poză de ţi-e frică să nu cadă-n ea.

– Să nu-ţi intre funingine-n ochi, spune tata, că nu-i bine să te apleci pe fereastră,  cum ai să vezi mata că scrie şi pe tăbliţa de email prinsă cu două şuruburi pe prichiciul îngust de-un deget: nu vă aplecaţi în afară, e pericoloso sporgersi, nicht-hinauslehnen, etc…, care nu ştiu de ce ne ocărăsc ei în atîtea limbi străine că doar ăsta nu-i tren care să meargă cine ştie unde, prin alte coclauri, la Stambulul cu corn de aur sau la Viena cea făleaţă: ar fi şi de-a ruşine să umble pe străzile împărăteşti aşa o căruţă cu băncuţe de stinghie, cu geamuri murdare care unele nici nu se deschid cînd tragi de fîşia de pînză de sac, şi-n locul de bagaje ba o desagă, ba paporniţe cu nişte găini, ba lădiţa cu lacăt a vreunui militar căruia i-a cusut mîne-sa în buzunarul de la tunică o punguţă c-o cruciuliţă şi-un bob de anafură.

– Eu tată, spune Gheorghiţă, care-a scos capul pe geam, a strîns uşor ochii ca să nu-i intre zgura şi se tot uită la sumanul albastru al Preacuratei şi la aripile ca de broderie ale prevestitorului, eu cînd am să fiu mai mare parcă m-aş face pictor.

– Fă-te, dragul tatii, de ce nu? Fă-te ce-i crede matale de cuviinţă. După ce vei fi terminat cu şcolile, ca să ai după ce bea apă, că lucrurile astea frumoase ba unora le plac, ba altora nu, unii pricep, alţii dimpotrivă, pe alţii îi orbeşte fierea din ei…, nu-s ele ca arătura care dacă-i bună şi-a dat ploaia la vreme ai cules şi-ai cîntărit şi salutare …, după aceea fă-te ce-i crede matale de cuviinţă, dar hai să mai ridicăm geamul că prea vine curent.

În compartiment asfinţeşte şi noi ne spălăm pe mîini, pe dinţi, pe faţă, pe gît şi pe genunchii juliţi că e de-acum spre vară şi umblăm în pantaloni scurţi, strînşi la brîu cu curea adevărată care are cataramă. Mama ne dă cămeşi curate, cu mînecuţe lungi, şosete albe şi ne lustruieşte săndăluţele. Dau să-mi pun pălăria verde de vînător căreia tata i-a pus pană mică de păun pe care nici nu ştiu unde-a găsit-o, poate tot la prăvălia domnului Şatenfeld unde am văzut odată şi un trenuţ care merge cu cheie dar tata a zis că o să mi-l ia altădată, că n-avea bani la el. Mama îmi spune că pălăriuţa nu e potrivită cu ocazia asta, dar eu nu şi nu, şi mă bosumflu, şi e cît pe ce să rămîn acasă că nu e vrednic să meargă la teatru un urîcios ca mine. Mama mă piaptănă frumos, cu cărare într-o parte dar mie tot îmi pare rău de pălărie, că e ceva deosebit şi m-ar fi văzut lumea. Plecăm. Umblăm din vagon în vagon pînă ajungem într-unul mai mare, mai lat, mai rotund, de clasa a-ntîia fără doar şi poate pentru că toate banchetele sînt de pluş, rînduite în faţa fereştii acoperită deocamdată cu o draperie de catifea brodată cu aur care se ridică atunci cînd şeful gării fluieră şi dă plecarea. De-abia acum bag de seama că mama nu mai e lîngă mine. Ea stă şi împleteşte un pulovăraş, acolo, pe scenă, aşezată într-un jilţ de aur care alunecă spre culisele din stînga cu ea cu tot. Pe nesimţite gara, s-a lungit de parcă ar fi fost de cauciuc şi-ar fi tras-o cineva spre ieşire. A ajuns la noi în grădină încît, ca să tragă la peron, vapoarele transatlantice trebuie acum să ocolească cireşii cu fundiţe albe şi să se strecoare printre boschetele de liliac înflorit pe care clădirea şcolii le-mpinge acum ceva ceva mai iute înafara cadrei ca şi cum curtea de recreaţie şi cancelaria unde se strîng profesorii ca să ne pună notă la purtare n-ar avea loc dacă nu alungă din peisaj zidul de pe care mă urc pe acoperişul teşit al magaziei cu lemnele pentru la iarnă. De aici ţuşti pe cel al casei de-alături deasupra căreia se-ntind crengile pomilor din ograda vecinilor punînd la îndemîna chiar şi-a unui prunc ca mine, de-o parte, în mai, zarzărele care-s mai gustoase cînd sînt verzi şi de cealaltă, înspre stradă, toamna, nucile al căror înveliş aşa ce-ţi vopsesc degetele că nu e cum să nu te afle părinţii. Degeaba le spui că ţi le-a dat Nelu, care nici nu ştii de unde le are, etc. După ce ţi-ai luat pedeapsa, trimis la baie, tot freci palmele cu săpunul cel mai zgrunţuros, de rufe, şi nici nu prinzi de veste cînd ai crescut mare, te-ai făcut învăţat şi stîlpii de telegraf fulgeră prin faţa ochilor, căsuţele cantonierilor trec ca peştii, munţii flutură, marile capitale ale lumii se telescopează de nu mai rămîne din ele decît o dîră.

U-uuuuu, uuuuu, trece trenul cu vagoane şi-n vagoane sînt cucoane…

Mama se apleacă peste muchia ferestrei şi curentul îi răscoleşte părul desprins din cele două cozi pe care şi le aduna coroniţă pe cap. Dă să-mi mîngîie creştetul care a cărunţit, dar, vezi, îi e grijă să nu mă supere purtîndu-se cu mine de parcă aş fi rămas prunc. Nu vrea să mă miicească în faţa invitaţilor, toţi frumos îmbrăcaţi, unii cu cravată, cu ochelari de vedere. Ei conversează în diferite limbi, c-aici sîntem în inima Europei, unde se fac şi se desfac gloriile pieţii internaţionale. Unii vor scrie articole în jurnale reputate iar alţii vor vorbi la radio ca să ştie de mine şi cei ce n-au fost la vernisaj şi n-au văzut pozele, că pentru mama, Dumnezeu s-o odihnească! oricum ai lua-o, tot nişte poze sînt! înşirate pe pereţi ca la noi în dormitor, ale părinţilor şi cele de la nuntă… Doamnele au pălărie cu boruri large, unduite ca valul, c-un sfîrc de violete în loc de spumă. Altele şi-au înfăşurat coafura în broboade scumpe legate cît mai ciudat. Ele au faţa albită şi pleoapele vopsite de parc-ar fi ele însele un început de tablou. Au la gît mărgele cu bobul cît dumada, de chihlimbar, fiecare între două perluţe de mărgean şi cîte doi nasturi de argint, înşirate pe-un şnur care coboară pînă între sînii, cînd sînt, dezveliţi ca în zugrăvelile meşterilor italieni.

– Da despre ce-i vorba în ilustraţia asta a ta? întreabă mama, îngrijorată că n-am să am pensie.

– De ce să fie vorba de ceva? Meserie. Cînd iau vopselele şi încep să…, numai Dumnezeu ştie.

– Un fel de vis?

– Nu, ferească Dumnezeu! E o intuiţie.

Şi-aşa i-a şi rămas titlul – care poate că nu vrea să spună nimic: „Gara Fumărei, intuiţie”.

 

Revista indexata EBSCO