May 21, 2016

Posted by in MOZAIC

Adrian Dinu RACHIERU – Radu Mareş, Pe cont propriu

Regretatul Mircea Iorgulescu făcuse odată remarca (întrutotul îndreptăţită) că avem sarcina a „a-l redescoperi” pe Radu Mareş. Ins cultivat, elaborat, cu mînă sigură, de rafinament intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozînd într-un „bătrîn ursuz”, pisălog, cîrcotaş etc., Radu Mareş acuza, precum puţini, drogul scrisului. Încît, la peste patru decenii de la debutul editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a examina o operă, din păcate, încheiată.

Mulţi dintre cei care îi preţuiesc scrisul s-au întrebat, niţel îngrijoraţi, ce va urma după marele succes cu masivul roman Cînd ne vom întoarce, şi el premiat (2010). Titlurile care au urmat, Deplasarea spre roşu (Polirom, 2012), respectiv Sindromul Robinson (2013, tot Polirom) n-au trezit acelaşi entuziasm. Anterior, ca timp al redactării, primul respecta reţeta: un titlu echivoc, o mînă sigură, abilitate compoziţională, grija scriiturii, finalul imprevizibil, oniric, în plină mineriadă. Totuşi, sub cartea premiată, să notăm ca impresie imediată. Un roman fracturat, de fapt, narînd – într-o primă parte – tribulaţiile ticăitului profesor de franceză Romi (Romulus), cîndva navetist, recapitulînd „dimineţile infernale”, acum, în febrilitatea postdecembristă, ziarist, împins în misiune de gălăgiosul Alin Sârbu pentru a face un reportaj la un cămin de copii orfani. Unde sosesc, desigur, ajutoare, relatînd pentru foaie/ pagina-magazin „ce face Anglia”; mai exact, ce face, pe filieră catolică, atipica englezoaică Diana, cu un trecut deocheat (necredinţă, droguri, vagabondaj), urmărită de o întrebare neelucidată: ce caută în România? Pretextînd această nevoie de a relata, prozatorul se destăinuie epistolar fiicei, disculpîndu-se, oferindu-ne – recunoştea – reconstituiri, aproximaţii, sub „fatalitatea eliberării”. Fiindcă, în „al doilea roman”, găzduit sub cupola aceluiaşi titlu, aflăm poveştile Gretei, soţia cu dosar prost, deoarece fratele geamăn Hans (devenit Hanzi Tamasch) fugise. Comuniunea lor telepatică, „controversele de noapte” ale soţilor, preocupările domestice (de casă nouă), perioada confuză traversată, cu greve şi proteste (sîntem în vara lui ’90), în fine vizita în Germania şi „narcoza admirativă” încercată, în „zilele nemţeşti”, de cel evadat din ţarc, bîntuit doar de vise mediocre, procură o lectură agreabilă, cu iz enigmatic. Comentariile vor specula pe seama ipotezelor de lectură propuse de romancier, întreţinînd, cu efecte calculate, un halou ambiguu.

Să observăm, întîi, că bucovineanul fixat la Cluj era un devot al romanului. Şi că într-o mai veche intervenţie se declara intrigat de „paradoxala prosperitate” a romanului autohton, trecut prin crize de adaptare. Revenirea „veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu, cu o bogată recoltă de cronici elogioase la adresa Provizorat-ului) e, categoric, un semn bun. Şi el suna, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să întoarcem titlul (Cînd ne vom întoarce) pe toate feţele. Romanul probează, dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor), dar „plin de promisiuni” şi cu un final dramatic, imprevizibil. Comentariile, cîte au fost, vădesc o lectură atentă (Ioan Ţicalo, G. Bodea, Liana Cozea), sagacitate (Ion Papuc avertizîndu-ne că avem de-a face cu „un ascuns roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi Alex Goldiş, admirînd scriitura îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”), forţînd aproape mîna juriului / juriilor. Curios, într-un documentat excurs semnat de Andrei Bodiu, găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie 2011), inventariind titlurile anului 2010, intitulat Perspective epice asupra legionarismului, cartea lui Radu Mareş era ignorată. Adevărat, acolo doar tangenţial se discută despre fenomen.

Spuneam altădată, scriind despre Pe cont propriu (1986), că Radu Mareş oferea pagini remarcabile despre Bucovina. Să fi fost volumul cu pricina „prea bucovinean”? Evident, reîntoarcerile acasă echivalau cu o „regresiune magică”; dar Radu Mareş amîna forarea acestui bogat zăcămînt, întîrziind livrarea romanelor Bucovinei – un alt cosmos geografic deşi „mina personală” de acolo nu şi-a stins ecoul reveriilor narcotizante. Poate că, îndrăzneam o ipoteză, pe urmele lui M. Eliade şi A. Marino (şi aceia luptînd împotriva rădăcinii moldave), grefa ardelenească – în cazul lui Radu Mareş – să fie garantul seriozităţii. Dar coarda moldavă a celui care se trage dintr-un neam de bejenari ardeleni vibrează. Fără a se retrage (precum Marino) în Olimpul conceptelor, Radu Mareş estompa existenţialul, rumoarea vieţii literare, picanteria foşnetelor de culise. E un bun conducător de idei, are opinii personale, rămîne un efervescent; dar nu-şi ascunde momentele de descumpănire, ispita abandonului, voinţa de a continua, totuşi. Adică, croindu-şi un destin, oferind prin sinceritatea depoziţiilor şi un jurnal de lectură, încercînd – în numele justiţiei literare – reparaţii (cazul George Sidorovici) sau provocînd critica.

Iată că marele roman al Bucovinei a apărut! Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, ispitit şi exersat în varii direcţii: un „marţian” care îşi descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria, 2002), traversînd nebunia anilor ’90, cînd România „s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în gazetărie; sau rememorînd epoca tribunistă (v. Manualul de sinucidere, 2003), cu o „stranie asezonare a adevărului” (constata Ovidiu Pecican), deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre „clujeanul preferat”, îl numise „cardinalul memorialisticii”.

Să ne reamintim apoi că inclasabilul tom Caii sălbatici (1981) intra, negreşit, în lotul cărţilor „de formaţie”, fiind – ar fi zis M. Eliade – un roman indirect. Era o confesiune amînată, care îmbracă haina aparentei reconstituiri, o pledoarie pentru prietenie, sinceritate şi generozitate (minate, fireşte, de cruzimea anilor tineri), dar spălată de medelenism şi lipsită de broderii romanţioase; era, în fine, o discuţie bărbătească despre ce sîntem şi ce devenim, răsfoind amintirile, răscolind trecutul, lansînd chinuitoarea întrebare: ce se pierde? Amintirea unei frumoase prietenii studenţeşti în burgul nordic prilejuieşte lungi colocvii; legea ei este încrederea totală, acordată în alb. Ucenicii firavi, lucrători la temelia marelui zid social, invocă poalele ocrotitoare ale Almei Mater şi povara atîtor melancolii, fiind în flagrant delict de meditaţie. Aceşti peripatetici diletanţi, puri, sălbatici, nepuşi la ham, agitaţi de întrebări fosforescente vroiau să „se înţeleagă” şi să descifreze lumea, aşteptînd o „epocă mai comprehensivă”. A sta la taclale „în micul Heidelberg” – era o şansă. Iar a povesti înseamnă a înţelege, a judeca: iată raţiunea (suficientă) a re(scrierii) „cailor sălbatici”. Povestirea oferă însă o şansă: aflarea sensului. Naratorul, mereu în stare de veghe, întretăindu-şi viaţa cu altele (întîlnindu-se într-o povestire) adună depoziţii, confruntări, lungi monologuri, introspecţii epuizante căutînd adevărul simplu al existenţei. Memoria naratorului devine veritabilul protagonist, scrutînd prin ocheanul timpului acele febrile căutări ale unei generaţii care n-a fost „de eprubetă”. O generaţie cu experienţele ei, dorindu-şi certitudini în carnavalul multicolor al vieţii, aflată – în roman – în căutarea propriei vîrste (ca o întoarcere necesară, higienică, cu valoare simbolică). Abia scriind, naratorul-raisonneur pune în mişcare „nălucile personale, ficţiunile”. Iată de ce, cum observase I. Vlad, textul este aşezat sub protecţia povestirii.

Din turnul său de observaţie, Radu Mareş supraveghea – atent şi discret – cîmpul literaturii, mai cu seamă mişcarea prozei. Deplîngea „gălăgia tembelă” şi tabieturile climatului literar, viciile cronofage şi presiunea comercializării, boarea balcanică ce adia / adie la meridianul nostru. Dar şi aventura căutării adevărului, lungul chin al literaturii, scepticismul secret, cîtimea de „interioritate nedivulgată”, aerul cultural al Clujului etc. Fiind o inteligenţă în emisie, Radu Mareş lua şi foaia de temperatură a actualităţii, intersectînd – inevitabil – problemele ce agitau clipa; intoxicaţia de subliteratură îl alarmează, demisiile morale (vai, atît de întîlnite) îl obligă să cocheteze cu gîndul abandonului, renunţînd la „articuluşurile” de altădată. Să nu uităm că scriitorul tribunist a fost şi a rămas „un soldat în bivuac”; aventurile gazetăreşti au lăsat urme. „Bătînd coclaurii”, Radu Mareş şi-a fărîmiţat timpul scrisului; microbul gazetăriei oferă nu doar prilejul cheltuirii / risipirii de sine (pentru a fi în prezent) ci şi şansa cunoaşterii mediilor, atît de profitabilă pentru romancier.

Ocupaţia preferată a lui Radu Mareş era, însă, lectura. Scriitorul a fost un mare, insaţiabil cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”, aşteptînd marea întîlnire, mînat de povara propriilor proiecte, Radu Mareş se oprea – ori de cîte ori timpul îi îngăduia – asupra clasicilor. Relecturile – prin această „cură de clasici” – îi modificau chimismul sufletului; descoperim aici şi lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul secret al marilor spirite, inhibînd impulsul de a (mai) scrie, potolind „mîncăriciul penei”, cum zicea cineva.

Trebuie apoi să observăm că despre cărţile lui Radu Mareş s-a scris, dar nu s-a revenit, deşi acest prozator matur şi dotat, deloc industrios, ivind la intervale respectabile cărţi care rezistă, invită şi chiar obligă la asemenea periodice reexaminări. Cînd ne vom întoarce (Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor) s-a bucurat de o altă soartă, iscînd comentarii bogate. Şi, desigur, controverse. Gavril M., cel „cu şcoală multă”, eroul cu nume de arhanghel (dar n-ar trimite, oare, la Gavril Mareş, agronom, tatăl scriitorului?), devenit la 25 de ani administratorul unei ferme, plin de neastîmpăr, croind „planuri măreţe” este, deopotrivă, întreprinzător şi indecis. Venit într-un sat bucovinean uitat de lume, el („domnişorul”, „străinul”) se vădeşte providenţial, adevărat erou civilizator pentru destinul acelei colectivităţi. Iar fresca lui Radu Mareş este un adevărat „roman al formării”, Gavril M, domnul venit de la Cernăuţi, urmaşul lui Wagner, suspectat că e prea tînăr (cum îl percep sătenii) ori că frecventează medii legionare, intrînd în „bucluc”, pendulînd între smerenia creştină şi apetitul milităros (zice contabilul Onofrei Buliga) traversează un ritual de iniţiere. Radu Mareş „filmează” cu încetinitorul, epicul, spuneam, e trenant, peste evenimente se aşterne echivocul într-un halou de stranietate; acel sat de graniţă („iubit de contrabandişti”), de la marginea lumii, cu reguli vechi, apărînd „adevărul nestricat al lumii” este, totuşi, un loc străin şi nu oferă siguranţă tînărului venit acolo în 1935 (sau 1936, adaugă prozatorul), instalînd voit imprecizia („peste trei ani sau mai mult”, completează; v. pag. 112); şi exemplele pot fi înmulţite.

Excelent creator de atmosferă, prozatorul urmăreşte comportamentist, prin ecou, întîmplările de la fermă, certurile tarokiştilor, avîntul legionar într-o vreme tulbure. Sau dovedeşte precizie etnografică (vezi nunta Parascuţei). Aduce în scenă, fie şi episodic, personaje care se reţin: Tina-ţiganca, profesorul Volcinski, şeful de gară Tavi Vorobchievici (naratorul, pînă la un punct), părintele Posteucă, directorul şcolii Opaiţ Răducu, învăţătorul Aurel Ştir din Clit, mămuca cea autoritară ş.a. Capătă, însă, relief cuplul, Katria (Ecaterina Suhoverschi), cu strămoşi şvabi şi Gavriluţă „al ei”, dragostea lor fulminantă, învăluită romantic, chiar dacă idila e „săracă în evenimente”, cum reproşa cineva; nepoata de morar neamţ, o normalistă ambiţioasă atacă viaţa „cu ochii strînşi” şi sfidează împotrivirea tatălui ucrainean, ostil românilor „asupritori”, deloc încîntat de băiatul de la fermă. Supus „probei vizitei”, înţeles doar de Katria (fetişcana din sanie), torturat de exigenţele calendarului, cu muncile de la fermă, purtînd în gînd mîndria secretă a livezii de piersici de la Valea Lupului şi proiectul unei biserici, de refăcut în Lunca Nistrului, Gavril M. traversează vremuri de cumpănă,  într-un mediu alogen, inflamînd visul legionar: „curăţirea” României, mîntuirea neamului de „putregaiuri”, marşul lui Codreanu prin Bucovina şi, desigur, prigoana autorităţilor. Apare (şi dispare) un Iliuţă Teologul, „călugăraşul” din Calafindeşti cu „puteri ascunse”, ieşit din puşcărie, slujind morbul legionar; sau un alt „făuritor de visuri”, profesorul Volcinschi, recuperat de la Soroca, cu pisălogeala sa profetică şi scîrba de politică, credincios unui proiect grandios: grădina cernăuţeană.

În totul, rezultă şi o posibilă monografie a Bucovinei interbelice, un conglomerat etnic, se ştie, o lume pestriţă, o lume de străini – cum o percepe copilul Gavril, trecător prin tîrgul Sucevei (populat cu jidani, poleaci, huţuli), invocînd trecutul imperial, rînduiala din „şcoala austriacă”. Şi, neapărat, calitatea de bucovinean (ca blazon), datoria faţă de neam, aspirînd, după reîntregire, la o românitate ideală. Romanul este de fapt o meditaţie – deloc ostentativă – asupra sensului Istoriei, recompunînd o epocă bîntuită de turbulenţe şi elan constructiv, cu frămîntări, fervoare, vitalism şi un final imprevizibil, pe reţetă poliţistă: o castă poveste erotică încheiată dramatic, ca tragedie existenţială, asortată însă vremurilor tulburi: derută, eroism, implicare, visătorie, eşecul Istoriei. Şi o întrebare rămasă fără răspuns: va veni salvarea? Fiindcă autorul, un regizor subtil şi abil, dozînd efectele cu o controlată ştiinţă a acumulărilor, refuzînd explicitul, strecoară, finalmente, „o ipoteză între altele”: Noi, ştiutorii, cînd ne vom întoarce, nu vom găsi decît vidul. Un roman bine construit, aşadar, îngrijit scris, atacînd – sub coaja anecdoticului – o problemă gravă (relaţia individului cu Istoria), premiat pe merit, topind în ficţiune adevăruri care dor.

Exista riscul ca, după acest impresionant roman, Radu Mareş să piardă din „altitudine”. Din fericire, el ţine ştacheta la înălţime şi în Sindromul Robinson. Sub o aparentă autonomie a textelor (patru), hîrşitul prozator dezvoltă variaţiuni pe tema singurătăţii, militînd chiar pentru „apărarea” ei. Un turist evadează (v. O bătaie în uşă) în plină stranietate, pe o insulă grecească, descoperind-o pe Eleni (în dublu exemplar); un scriitor retras la munte caută pustietatea, asaltat de un cîrd de ţigani (în proza titulară); Linii şi cercuri narează despre singurătatea prieteniei, chiar dacă, prin vocea lui Iulian Oncică (arhitectul din Ecluza), sîntem asiguraţi că „prietenia nu poate fi trucată”; în fine, Antimetafizica ne invită în bîrlogul lui Al, o gazdă acomodată doar cu singurătatea, sub obsesia gestului suicidar, reconstituind o străveche prietenie, purtînd un „parfum de irealitatea necomunistă”; şi punctînd – în dialogurile celor doi insomniaci – „chestiunile balzaciene” ale epocii: o fiică plecată din ţară, dezinteresată de o bibliotecă fabuloasă, refuzînd, dincolo, „relicvele” de aici (total inutile).

Radu Mareş, spirit fin, trăind cultural, grăbit să se retragă, ne propunea, dincolo de „adevărul textual”, imaginea unui scriitor pentru care confesia ţîşneşte; nu eliberînd prea-plinul sufletesc ori propunînd o experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a cîta oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu. Fără a fi un nedreptăţit, cum pretind fanii, el ne obligă să-l „redescoperim” în postumitate, fixîndu-i cota valorică.

 

 

P.S. Ca un ultim dar, aproape simbolic, Radu Mareş ne încredinţează testamentar volumul Bucovina (ce stă să apară la Charmides).

Revista indexata EBSCO