May 21, 2016

Posted by in Autori

Livia IACOB – Gheorghe Grigurcu, un poet adjudecat de critica literarã

În peisajul criticii literare româneşti, dominată şi ea de acelaşi mioritism pe care îl resimţim zi de zi insinuîndu-se nociv în sectoarele vieţii publice şi culturale, sînt relativ puţine nume în care rău-voitorii să nu fi aruncat cu piatra. Aş risca spunînd că unul dintre ele este al lui Gheorghe Grigurcu, criticul şi poetul născut la 16 aprilie 1936 la Soroca, în Basarabia (şi nu, aşa cum avertizează Alex Ştefănescu în a lui Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, la Oradea, loc unde urmează cursurile liceale). Deşi foarte puţin cunoscut generaţiei tinere, ale cărei modele hermeneutice tind să scadă pe zi ce trece tot mai mult la capitolul calitate, orientîndu-se mai degrabă în sensul furtului cu mai mult sau mai puţin talent de pe net, Grigurcu mi se pare un model demn de urmat în privinţa acelei conduite morale ireproşabile care, s-o recunoaştem, trebuie să rămînă capitală în judecarea axiologică a operei literare, deşi e la fel de adevărat că ea nu-ţi va aduce nicicînd prea mulţi „prieteni”.

Resursele unui astfel de comportament, care rămîne fidel crezului maiorescian în autonomia şi supremaţia esteticului, trebuie, evident, căutate în modelele pe care acesta nu s-a sfiit niciodată să le mărturisească, nici măcar în deceniile cînd apropierea de ele putea atrage după sine consecinţe dramatice. Să amintim, de pildă, episodul legat de exmatricularea lui de la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti din pricina vizitelor pe care i le făcea lui Tudor Arghezi, admiraţia şi devotamentul faţă de ideile lovinesciene diseminate în cadrul şedinţelor „Sburătorului” care îi vor atrage falsa reputaţie de „critic de salon” sau curajos asumatul discipolat şi amiciţia cu Lucian Blaga (căzut, ca şi Arghezi, în dizgraţia autorităţilor) din perioada în care îl aflăm pe Gheorghe Grigurcu student la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.

Sînt acestea suficient de importante motive care să ne facă să credem că debutul în poezie al celui care va deveni mai tîrziu un important critic al perioadei postbelice a constituit, cel puţin pentru autor, un pariu extrem de sensibil cu sine însuşi, dacă nu cumva chiar din dorinţa, parţial mărturisită, de a se detaşa de plutonul oficial al poeţilor asimilaţi ori genuin aliniaţi generaţiei al cărei vîrf de lance rămîne carismaticul Nichita Stănescu. De altfel, de la debutul cu Un trandafir învaţă matematica din 1968 şi pînă la antologarea postrevoluţionară a operei sale poetice, îngrijită de Al. Cistelecan şi publicată în 2004 la Editura Vinea, se observă cu uşurinţă devotamentul său faţă de acest gen care rămîne, în fond, forma cea mai la îndemînă de exteriorizare a eului. Poemele care văd lumina tiparului între 1970 şi 1990 se cer, astăzi, reinterpretate din perspectiva atît de sensibilă a declaraţiei unui „supravieţuitor în subterană”; ele sînt scrise într-o perioadă în care propria-i existenţă capătă o turnură dramatică, Grigurcu fiind obligat să părăsească colegiul redacţional al revistei orădene Familia şi, preţ de ani buni, să trăiască fără ambiţii, fără a mai avea un loc de muncă, persecutat din cauza opiniilor ce-l plasează într-un tranşant dezacord cu politica oficială a regimului comunist şi, desigur, cu politrucii culturali pe care i-a demascat ori de cîte ori a avut ocazia. Ele reprezintă, cred, o vie rescriere a dictonului expresionist după care „Lumea începe în fiecare om”, mimînd naivitatea autocontemplaţiei sau dînd, şovăielnic, tîrcoale revelaţiei (Rîul incinerat, Salută viaţa, Înflorirea lucrurilor, Apologii sau Contemplaţii), preferînd să sondeze mari şi dificile teme existenţiale precum refugiul din cultură în natură, armonizarea cu timpul mitic sau redescoperirea bucuriilor simple din rîndul cărora harul înţelegerii graţie lecturii, plăcerea de a citi şi de a dobîndi, implicit, o conştiinţă critică mereu la lucru se detaşează limpede. Aşa, ca în poemul Clipa, care este doar aparent un omagiu adus eternului motiv carpe diem, rămînînd îndatorat acelei poetici a tainei pentru totdeauna consfinţită şi asociată românismului de Lucian Blaga: „Te regăseşti te regăseşti în această Clipă/n-o poţi primi n-o poţi alunga/e primejdioasă ca o bombă inofensivă ca un fluture//dacă te caută aşa cum e/aproape abstractă//dacă te află nepregătit dezbrăcat/plin de gînduri forfotitoare (cum un muşuroi de furnici)//dacă nu te aşteaptă dacă pleacă singură/incomparabilă//(incapabilă de a se fixa în tropi)”.

Situarea lui Grigurgu în rîndurile poeţilor care au dat dovadă de coloană vertebrală, dar şi de ascuţiş al minţii în deceniile de tristă amintire se certifică, apoi, de apetenţa lui pentru arte poetice, textele alunecînd uşor în această direcţie autoreferenţială sau clamîndu-şi răspicat dreptul de a produce, organic, metatexte. În poemul Lumina, aflăm că „Nu e totul pierdut. Lumina/desenează două femei pe balcon/un copil o umbrelă deschisă/un cîine cu urechile mari/şi-apoi intră-n casă coboară/neauzită pe scări/iese pe uşă şi-o vezi din nou/afară ţipînd tăcută/asemenea unei rufe ude”. Să mai notăm aici că dorinţa, obsesia catharsisului nu e doar a poetului, ci şi a criticului pentru care criteriul moral valorează la fel de mult, dacă nu cumva prevalează criteriului estetic în ceea ce priveşte justa poziţionare a unui autor în contextul epocii sale şi, mai pe larg, în istoria şi dinamica unei literaturi ce-şi sondează, încă, virtualităţile neexplorate precum a noastră. Poetul însă vine mai apoi şi-l subminează pe critic, într-un inspirat joc de oglinzi, amintindu-i că trebuie să-şi asume această condiţie a omenescului, a ne-eternizării prin creaţie, în ciuda sepulcralei tentaţii sacrificiale: „Oamenii care traversează strada intră în magazine/îşi dau mîna /zîmbesc se evită sînt oameni vii/oamenii care vorbesc care scriu sînt morţi” (Umbra). Şi în volumele de poezie publicate după Revoluţie (Oglinda şi vidul, Nimic n-ar trebui să cadă, Amarul Tîrg sau Spaţiul dintre corole) Grigurcu rămîne interesat de filonul metatextual, căruia îi asociază livrescul, conştiinţa existenţei într-o uriaşă bibliotecă şi, indirect, a apartenenţei la specia puţinilor aleşi, a poeţilor-profeţi, cei care explică vidul ontologic ad usum Delphini: „Nici o imagine nu e/îndeajuns de concretă/să stingă-năuntrul ei/licăritorul vid/cum o candelă” (Prozodie). Este momentul cînd începe recuperarea lui, readucerea sa în prima linie a criticii literare româneşti din postura de outsider, de exil voluntar prin aducerea, din 1989, la Viaţa Românească  şi Contemporanul, unde este apreciat, cum scrie acelaşi Alex Ştefănescu, pentru „vocaţia sa de polemist, multă vreme reprimată de cenzură” şi care „se manifestă acum eruptiv şi, pentru mulţi, înfricoşător, deşi nu iese niciodată din limitele unei desăvîrşite eleganţe. (…) se impune, în conştiinţa publică, drept justiţiarul incoruptibil, care denunţă toate cazurile de colaboraţionism, ante şi postrevoluţionare, din rîndurile scriitorilor. Drept urmare, este admirat, dar şi duşmănit cu fervoare”.

Ceea ce dă unicitate şi coloratură nuanţată criticului Gheorghe Grigurcu e tocmai această ingerinţă a poeziei în limbajul atît de asaltat terminologic al unor volume precum Teritoriu liric, Idei şi forme critice, Bacovia – un antisentimental, Existenţa poeziei, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Peisaj critic (I-III), E. Lovinescu între continuatori şi uzurpatori, Amurgul idolilor sau Poezie română contemporană (I-II). Liricizarea discursului critic nu dăunează, dimpotrivă, se dovedeşte a fi creatoare de formulări memorabile, adeseori alcătuite într-un cioranian crescendo precum cele ce urmează: „Nu ne preocupă prea mult reacţiile joase ale unor condeie de la care nu era de aşteptat nimic bun, care, prin forţa lucrurilor, sînt menite a exersa conştiincios ortografia neantului (s.n.). Ele reprezintă muştele bîzîitoare din jurul valorilor mortificate prin tabuizare ori prin viclean amalgam. Ele înzestrează putreziciunea şi duhoarea ei cu o agitată aparenţă de vitalitate. Dau aripi pestilenţei şi o umbră de glas descompunerii (s.n.)”. Tonul sapienţial, aforistic al condeiului critic îl situează pentru totdeauna pe Gheorghe Grigurcu în ipostaza unui combatant al imposturii, deloc predispus la concesii, lucru pentru care ţinem să-l omagiem şi noi acum, la aniversară…

Revista indexata EBSCO