May 21, 2016

Posted by in Autori

Emanuela ILIE – Un izvor bolborosind înãuntrul termometrului… note despre poezia lui Gheorghe Grigurcu

În faţa unei opere poetice adunînd, între copertele a peste 25 de volume, zeci de mii de versuri, nu poţi să îţi reprimi impulsul concentrării întregului univers pe care acestea îl circumscriu într-o formulă memorabilă, într-o structură care să poată deveni, în jocul oricum fragil al interpretării, o (liminară) definiţie de sine. Căci, nu e niciun secret, poetul Gheorghe Grigurcu aproape că l-a depăşit în rîvnă pe criticul cu acelaşi nume: între 1968 (anul debutului poetic, cu Un trandafir învaţă matematica) şi anul de faţă, a publicat mai multe cărţi de versuri decît volume de critică literară, aforisme sau publicistică. Titlurile lor conţin, fireşte, suficienţi indici ai tematicii preferate sau al a(l)titudinii poetice de elecţie, aşa încît operaţia de selecţie la care mă refeream mai sus e destul de dificilă: Trei nori (1969); Râul incinerat (1971); Salută viaţa (1972); Înflorirea lucrurilor (1973); Apologii (1975); Rigoarea văzduhului (1978); Contemplaţii (1984); Cotidiene (1986); Oglinda şi vidul (1993); Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996); Nimic n-ar trebui să cadă (1997); Amarul Tîrg (1998); Dealul purtat de scripeţi (1999); Spaţiul dintre corole (2000); Acul şi steaua (2001); De unde pînă unde (2002); Natură moartă şi vie (2003); Calendar (2004); Fiindcă (2005); Castele în Spania (2005); Şterge soarele de praf ca pe-o mobilă (2006); Muzeu (2008); Cerc şi punct (2010); Nimic n-ar trebui să cadă (2011); Extemporale (2011); Mîna ta se odihneşte-n mîna mea (2013)… Corelînd sugestiile titrologice oferite de poetul-critic cu dominantele tematice şi soluţiile stilistice la care apelează în textele propriu-zise, aş alege totuşi, Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului ca emblemă identitară a unei poezii (auto)reflexive, cerebrale, ce mizează, cu dureroasă luciditate, pe strunirea energiilor clocotitoare în expresii ascetice, distinct valorizatoare. Altfel spus, pe controlul sever al vitalităţii şi transformarea ei într-o perpetuă celebrare a raţionalităţii care poate nu numai unifica lumi, ci şi institui sensuri noi ale acestora.

 

Altminteri, orice carte de versuri semnată de Gheorghe Grigurcu ai deschide, te întîmpină frazări lirice memorabile, cu potenţial aforistic şi miez reflexiv amărui, care par a învedera esenţa poeziei sale. Deloc întîmplător, în Însemnările ce deschideau unul din ciclurile dedicate Amarului Tîrg, poetul-critic mărturisea că nu ar fi dorit să scrie decît poezie şi aforisme, din moment ce „aforismele sînt cel mai apropiat reflex al poeziei în cugetare”. La limita aşadar fragilă dintre acestea se situează, spre exemplu, cele mai multe dintre exponatele versificate în Muzeu sau în Acul şi steaua, rod implicit şi explicit al voluptăţii reale de a-şi exersa, în carapacea unei structuri reduse, volutele reflexive de o mare anvergură. Pretextele meditaţiei lirice sînt, desigur, dintre cele mai diverse, de la (i)macularea universului la pervertirea miturilor culturale, de la forţa maiestuoasă a fenomenelor naturale la … periculoasa epidemie a inflaţiei poetice, pe care criticul-poet o sancţionează ritos. Cînd nu e contras încă din titlu, verdictul auctorial cade, aproape fără excepţie necruţător, odată cu versurile finale: „Dură e graţia aidoma unei pietre/ fluturii hohotesc proslăvesc teroarea/ sîngerează grădina ca un obraz/ zgîriat de gîndurile noastre sacrilege// un vierme cîntă la trompetă.” (Dură e graţia) Sau: „Şi aidoma lăcustelor se năpustiră poeţii/ puzderie de poeţi/ nori noptoşi de poeţi/ să devore fructele Poeziei.” (Şi aidoma lăcustelor) Ori: „E prea strîmt locul în această gheţărie/ unde se-nghesuie şi tauri şi păsări şi viermi/ unde oho fiecare vrea să ocupe un loc mai bun/ să se conserve mai multă vreme/ unde fiecare speră în limba sa/ dar toţi gem într-o limbă comună.” (Ars poetica) Indiscreţiei suferinţei afişate cu emfază, poetul îi preferă întotdeauna demnitatea distilării şi discreţia retractilităţii. O recunoaşte, printre altele, în Muzeu, prin intermediul unor versuri turnate pe tiparul criticii estetice, în spatele cărora se ghiceşte o subtilă (nici nu se putea altfel!) pledoarie pro domo: „exactitatea lui Mondrian/ e rece ca un obraz/ ce-a plîns paradoxal/ şi după ce l-a părăsit şi cea din urmă lacrimă// un obraz ce-a ieşit tiptil din timp.”

 

În poemele de cea mai scurtă respiraţie, lucrate cu migală pe canavaua textelor orientale cu formă fixă, Gheorghe Grigurcu se arată un veritabil maestru al asociaţiilor neaşteptate, al geometriilor formale, cu o miză deloc uşor de atins. Poetica distilării pînă la esenţă, vizibilă în aproape fiecare carte a sa, îi pune în valoare excepţionalul simţ apoftegmatic, dar şi capacitatea la fel de rară de a releva frumuseţile sibilinice ale universului: „Calul de culoarea trandafirului/ cuprins de frunze/ nu-şi mai aşteaptă zborul.”(Pegas); „Vîntul: o vînătaie/ pe obrazul văzduhului.” (Definiţie); „Buzele crinului/ înverzite de iarba/ pe care-atît de discret/ o paşte.” (Buzele crinului) etc. În fond, şi în texte lapidare, care dau, voit, expresia autosuficienţei, se poate înmagazina totul, postmodern sau nu, ca într-o capsulă a timpului şi a eternei frumuseţi: „poemul e lacom/ vrea restul/ (restul e Lumea)”, ne declară Poemul plasat în miezul ideatic al Muzeului. Chiar şi cînd acest „rest” este echivalent cu cea mai radicală alteritate a umanului: „Sicriul: un sertar/ în biroul ţărînii/ în care lucrezi zi de zi.” (Sicriul, din Deal purtat de scripeţi) Foarte interesante sînt şi artele poetice de o concentrare adamantină, presărate în volume cu grija bijutierului care îşi cizelează cu migală şi răbdare cele mai bune pietre, pentru a le monta în piese unicat. Unele se construiesc, înşelător, ca mici pasteluri sau caligrafii ataşante ale realului (să ne amintim însă un aforism Din Jurnalul lui Alceste: „Poezia aplică pe obrazul realului sărutul lui Iuda”), pentru a-şi releva semnificaţiile de profunzime abia prin intermediul paratextului: „O rîndunică se înalţă/ în spaţiul brut/ spre-a-l rafina.” (Semn de carte, din Muzeu) Altele se folosesc, abil, de pîrghii intertextuale pentru a-şi edulcora substanţa funciarmente melancolică: „Coala albă de hîrtie/ se răsuceşte asemenea unui gît de lebădă/ şi-n cele din urmă cîntă/ cînd nimic nu se mai poate salva.” (Poetul şi hîrtia, din acelaşi Muzeu).

 

Cum bine se ştie, pînă să reflecteze pe marginea potenţialului taumaturgic al Logosului, anthropos se vede obligat să ia act de ravagiile lui Cronos. Şi în dinamica sentenţioasă din nucleul operei lui Gheorghe Grigurcu, referinţele temporale joacă un rol esenţial. Reflectînd, în cîteva rînduri Din Jurnalul lui Alceste, la reperele axiale trecut-prezent-viitor, creatorul alege să le polarizeze sensurile, aidoma unui mitograf împătimit, dar lucid: „Mitologia amintirii e cea mai impresionantă, pentru că e un amestec de abstracţiune şi concret, de vis şi carne omenească. Cea a viitorului este exsangvă, neviabilă. Cît despre mitologia prezentului, mai bine să nu vorbim…”. Pe aceeaşi linie (demonstrativă), alte cîteva aforisme din acelaşi jurnal… se cristalizează în jurul unei vocabule grele de sensuri, amintirea: „E tot mai înconjurat de amintiri, de aceste miraculoase speranţe inverse”; „Amintirile conturează un clasicism al fiinţei” etc. E de la sine înţeles că, şi în poezie, arcul cronografic e încordat în modalităţi similare. Motivul amintirii, spre exemplu, este valorificat şi în unele meditaţii poetice de fibră conceptuală şi vector identitar, pe care le-aş include fără ezitare şi în cea mai severă antologie a versurilor lui Gheorghe Grigurcu. Iată, spre ilustrare, un poem din Dealul purtat de scripeţi: „1. Amintiri/ copilării care tac/ cu – totuşi – un tic-tac.// 2. Crengile-n zori/ alungă haosul/ ce şi-a făcut în ele cuib.” (Amintiri). Un altul, fasonat expresionist, din Acul şi steaua: „Azi aşa mîine aşa/ începem deodată a tremura/ în încăperile igrasioase/ în care locuim de veacuri// fotografiile luminează cum lămpile.” (Azi aşa mîine aşa). Şi uvertura unui text programatic din acelaşi op: „Un cîntec e sigur pe sine/ numai atunci cînd încetează/ definitiv/ trecînd în memorie” (Un cîntec e sigur pe sine). Şi în celelalte cărţi pare a se insinua aceeaşi obsesie, a memoriei care condensează esenţele, transformîndu-le în miracol de semn poetic sau, mai general, artistic. În fapt, s-ar putea spune că, la polul ei de maximă intensitate ideatică, poezia criticului rîvneşte să distileze nu numai amintirile cele mai de preţ ale individului, ci şi memoria generică, aceea a fiinţei aflate, prin creaţie, într-o neostoită căutare a sensului. Care, cel puţin uneori, provine din/ este îndatorat Fiinţei.

 

Ce-i drept, în unele volume mai vechi, poetul Gheorghe Grigurcu a ştiut să dea impresia contrarie. Comentînd valenţele semantice ale toposului central dintr-o secţiune a creaţiei sale, Marin Mincu observa, pe bună dreptate, că, „În decorul halucinant grotesc al «amarului tîrg», poetul dă sens şi semnificanţă unui «topos» «expectorat», conferindu-i autenticitate chiar prin existenţa sa agonizantă, «slăbită», ce se pliază exorcizant topografiei demonizate; «Amarul Tîrg» apare transfigurat de «cotidiana durere», îndurată cu stoicism de un actant poetic obosit de absenţa oricărei transcendenţe, similar «mimului» bacovian din tîrgul moldav.” (subl. mea, E.I.) Justeţea observaţiei se putea proba, la rigoare, şi cu analiza unei serii de texte din Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului, acolo unde inclusiv artele poetice păreau a confirma, pe lîngă sterilitatea verbului, absenţa alterităţii celeste: „Nu ştie nimeni ce este-n cer// pe pămînt la masa ta/ sterilul mosc al verbului.” (Semn de carte) În cărţile mai noi, însă, nevoia de raportare a constructorului de sens poetic la forma autentică de absolut este din ce în ce mai vizibilă. Încrederea în micile epifanii poietice revine, odată cu recunoaşterea camuflată a altor fragilităţi ale fiinţei: „Un absolut mic/ familiar/ un absolut aşternut cum un punct pe hîrtie/ (şi tensiunile se iveau pe bolta grandioasă/ în vijelii în turbioane/ se prefăceau în suferinţă/ în deziluzii nespuse/ pe foaia albă se strîngeau/ în gheme de plictis netrebnic/ se contractau recăpătau/ prestigiul punctului)” – Grafie, din Extemporale. Cum pandantul fragilităţii corporale este, uneori, însăşi frumuseţea, nu ne poate mira faptul că ici-colo se strecoară şi cîteva epifanii ale splendorii materializate, tandru, prin îngemănarea mirabilă a formelor şi materiilor: „atîta linişte la etajul tău doi/ încît auzi cum pe stradă o frunză atinge un sîn/ dar pînă atunci e-atîta încredere/ încît florile din vază devin eterne” (În norii de azi). Nu lipseşte nici epifania autentică, deşi discreţia obişnuită a scriitorului îl obligă să o trateze cu dizolvant expresionist: „Toţi sînt Doamne de zăpadă/ toţi se topesc/ toţi se prăbuşesc sub temelii/ în cavele pămîntului/ lichefiaţi de parcă n-ar fi fost/ toţi devin ape freatice/ dar în ciuda acestui fapt/ toţi aprind focul Doamne.” (Toţi, din Acul şi steaua)

Cu toate că s-a erijat, încă de la început, într-un eremit al cuvintelor, poetul Gheorghe Grigurcu ştie să-şi arate, măcar din cînd, cealaltă ipostază esenţială: aceea de orfevru al emoţiilor celor mai profunde.

Revista indexata EBSCO