May 21, 2016

Posted by in Autori

Constantin TRANFDAFIR – Iarãşi despre poezia lui Gheorghe Grigurcu

Multă lume ştie şi spune că Gheorghe Grigurcu este cel mai de seamă critic de poezie din literatura română. Afirmaţia nu-i excesivă, o realitate pur şi simplu, chiar şi acum cînd e vorba de o vîrstă aniversară şi de o recunoaştere netă a poetului prin obţinerea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” şi prin nominalizarea de către revista Uniunii Scriitorilor ca scriitor al lunii ianuarie 2016. Nu sînt capabil să scriu superlativ despre nimeni, mă gîndesc mereu că „distanţa estetică” e mai benefică decît aplauzele, atîta vreme cît judecata critică, oricît de riguroasă, nu exclude empatia. Şi încă se are în vedere spusa lui Baudelaire citată adeseori, inclusiv de poetul-critic aici în discuţie: „Criticii cei mai buni de poezie sînt poeţii”. Cred că nu mai e cazul să invoc argumentele autorităţilor numite Blaga, I. Negoiţescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Pop, Victor Felea, Ilie Constantin, Ioan Moldovan, Ana Blandiana, Constantin Abăluţă.

Despre poetul  Gheorghe Grigurcu am mai scris fără veleitatea de a spune lucruri rare, dimpotrivă stăruiam în clişeul de a susţine că un critic literar poate fi şi un bun poet, sau invers, şi că relaţia presupune o notă a modernităţii. Şi făceam o demonstraţie cam descriptivă. Aici voi continua cu mai multă dorinţă de a interpreta tema care este cea mai specifică poeziei, anume poezia despre ea însăşi, luînd în atenţie alte poeme decît cele de atunci. Căci avem de-a face cu un poet productiv, pentru a nu spune prolific cuiva care are peste treizeci de cărţi şi a cărui poezie este densă uneori pînă la dimensiunea de haiku. Şi „volumele” sînt de mărimea şi eleganţa unor plachete, cu excepţia a două-trei antologii. Acelaşi Baudelaire numea poezia „un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Cum nu există o definiţie a poeziei, vom ţine seama, la indicaţia lui G. Călinescu, de felul cum este o poezie, în cazul de faţă cea a lui Gheorghe Grigurcu. O spune el însuşi, în general, de unde se pot extrage cîteva autocaracterizări: „Poezia  este tăcere în ceea ce priveşte procesul său de elaborare. Să nu întrerupem tăcerea!”. „Emoţie fără obiect”, disocierea cuvîntului de lumea propriu-zisă, deşi tocmai concreteţea sprijină transgresiunea: „Nici o imagine nu e/ îndeajuns de concretă/ să stingă-năuntrul ei/ licăritorul vid/ cum o candelă” (Prozodie). Sau: „O-ntîmplare în care nu se petrece nimic/ o frază fără cuvinte/ o melodie fără sunete/ şi totul se ia de la capăt” (Poemul). Totuşi lucarna are o destinaţie, a privirii lăuntricului spre exterior, o „perspectivă” simplă şi esenţială, „cum o melodie fără sunete”: „norul boem ce-ţi trece prin inimă/ golul ce-ţi trece prin inimă/  daimonul ce trece prin gol”. De unde şi interogaţia paradoxală despre originea poeziei, care vine „de unde nu sînt cuvinte/ de unde nu e/ nici măcar cap” „cum oglinda şi vidul”. Cu alte cuvinte, răsfrîngerea „în sens invers”, himera mallarmeană, instrumentul lui Psyche, evadarea din efemer şi drumul spre interior al experienţei de necomunicat. Sau, imitîndu-l aici pe Gheorghe Grigurcu, să-l cităm pe el însuşi: „Oglinda faţă-n faţă cu vidul/ (ca un sfinx acesta din urmă)/ un vid trufaş sunîndu-şi meditaţiile conotaţiile/ cum brelocuri/ pieptănîndu-şi gramatica…” „Semnele de carte”, „cîntecele” şi „artele poetice” spun de un interior strîmt al poemului în care pogoară neţărmuritul spaţiu, despre simplitatea privirii asupra unui lucru, despre învrednicite epifanii de moment, despre profunzimi, dezordine şi construcţie. Cum se face Poezia: „cu o răsuflare grea/ ca şi cum într-o zi geroasă/ ai tăia lemne spre-a încălzi/ piciorul delicat/ al Muzei” (Aşa se face Poezia).

Un poet atît de erudit îmboldeşte la analogii, diacronice şi sincronice. Ideea de originalitate a căzut în desuetudine spre favoarea puterii de creaţie. Pentru a nu fi rău interpretat, mă văd nevoit să recurg repede la ajutorul a două-trei somităţi dintr-o mie: T.S. Eliot („Întreaga literatură de la Homer încoace este simultană”), Borges („N-am făcut nimic altceva decît să imit”), Harold Bloom („«Influenţa» e o metaforă, una care implică o matrice de relaţii (…), avînd în ultimă instanţă o natură defensivă”). În sumedenia de poeme ale lui Gheorghe Grigurcu, toate scurte cum recomanda de mult Poe, au fost  întrevăzute „întîlniri” care îl situează în marele context şi, implicit, îi indică diferenţa specifică. Nici nu-i cazul de a intra în amănunte. Însuşi poetul îi sugerează pe comilitonii de altitudine şi-i numeşte pe Gottfried Benn, Alfred Sonnenfeld, Blaga Ştefan Aug. Doinaş, A.E.B., F.(lorin) M.(ugur). Preţuieşte simplitatea, directeţea, claritatea şi precizia  clasicismului,  transcenderea expresionismului şi mai noua poezie a cotidianului, Criticul, ştim, e inclement faţă de şaizeciştii noştri, dar îl satisfac şapztezeciştii. De altfel, nu-i de acord cu „generaţiile”,  el însuşi sustrăgîndu-se discret din vreo grupare. Poeţii veritabili – nu-i aşa?  – sînt peste „mode şi timp”. Dar, într-un fel, „scriptorul” se angrenează în existenţa elementară şi chiar în datele imediate. Să ne amintim cîte ilustrate sînt din Tîrgul Cărbuneşti, din „Amarul Tîrg”, din Oradea şi, cele mai multe, din Cluj. Scrie chiar şi despre culcuşul cîinelui său, despre capre, pisicuţa Clopoţel, despre lucruri care trăiesc foarte puţin şi altele care trăiesc foarte mult Biografie lirică în sensul cel mai nou, i-aş zice postmodernist dar îmi ridic în cap toată floarea cea vestită. Şi, încă odată spus, Gheorghe Grigurcu nu aparţine niciunui „ism”. Iar realul i se arată totdeauna incomplet: „mereu îi lipseşte/ cîte ceva ba un nasture ba o vrabie/ ba un tren un deget/ ba un arbust ba un ziar/ e-asemenea unui om distrat/ care uită ce are de făcut/ dar care privindu-se-n oglindă/ constată mirat că a rămas el însuşi” (Despre real).

Cele mai multe sînt stări, dar năvălesc şi imaginile care tot stări desemnează. Privirea, „ivirea” se plasează în orizontul consacrat de pictură, cu cît mai veche cu atît mai mult arătînd meşteşugul, Formele: „Pentru liniştea sufletului meu/ lasă-mă să scriu poeme,/ pentru liniştea trupului meu/ lasă-mă să pictez// Dacă poemele mă-nfăţişează aşa cum sînt, Tablourile mă arată aşa cum aş fi putut fi,/ dacă sufletul e întîlnire/ trupul e tandreţea unei aşteptări” (Poet şi pictor). Pictorul îşi dedică poemele unor persoane cu nume feminin, unele fiind poete din realitatea strictă, ceea ce interzice gîndului să accepte ceva intenţii de poezie erotică. Dragostea mea „e mică de tot/ ca un muc de lumînare/ sau ca un zumzet de albină/ sau ca un strop de ploaie lovind fereastra//

Iubire închipuie o stare resimţită de subiect fără reacţia fizică a obiectului, o afecţiune purificată de gesturi. „o zăresc înroşită ca o corolo/ pe care soarele cu nemaipomenită violenţă/ a pătruns-o”, o statuie „netrebnică-n desăvîrşita goliciune a viselor (…)/ inutilă-n ignoranţa senzuală/ ca o apă ce se evaporă”. Dacă sînt poete, „vrăjitoare prea tinere”, stau strînse în corsetele de hîrtie tipărită, au „şolduri ample şi moi”, sînul e o mască, ochii „te dau gata cum coropişniţele”. Aceste senzualităţi se transfigurează: „pe curbura şoldului tău/ tivul umbrei încearcă/ în fel şi chip să te-nveşmînte// la geam un cer cum un pat pliant/ nerăbdător// şi tu rămîi goală aidoma Infinitului”.  Nudul din pictură face să pălească toate Formele; ca într-o confuzie între real şi imaginar, Venus înaintează lascivă cu apele adunate pe creştet „aidoma unui coc”. Pămînteana Anita Ekberg capătă o aură de vis, în comparaţie cu mult prea prozaicele ei semene, acestea din urmă punînd în mişcare o neaşteptată paletă caricaturală, care interzice şi prea omeneasca dorinţă. Cum se întîmplă în Topmodelele, Poetă la modă. O păpuşă, Unde-i iubirea, Te pricepi.

Şi totuşi cum se face poezia după „reţeta” lui Gheorghe Grigurcu? Cu un limbaj expresiv, economic, supravegheat, precis, minuţios, cu imagini stilizate, suprapuse ca într-un palimpsest aforistic: „Fără explicaţii fără iertări/ fără jurăminte fără detalii/ fără vise fără eschive/ fără sensuri fără-ndoieli/ fără pauze fără viscere/ fără ocazii fără subiecte/ fără armuri fără priviri/ fără rigori fără spaime/ fără contururi şi fără tăceri/ fără cedări fără contracţii/ fără uimiri fără trasee/ dar cu mistere străvezii/ şi-ncordată cum ochiul de pasăre” (Poezia).

 

 

Revista indexata EBSCO