May 21, 2016

Posted by in MOZAIC

Constantin COROIU – Valeriu D. Cotea şi cultul memoriei

Motto: „Atît există pe lume cît se poate aminti” CĂLINESCU

 

Într-un portret pe care i-l schiţa lui Vasile Pârvan, G. Călinescu releva o trăsătură definitorie a marelui istoric. „Divinul” observa că autorul Geticii reprezintă „spiritul sănătos de ţăran”, care are „cu o conştiinţă mai înaltă ideea tragicului în univers şi un respect pentru conştiinţa umană, ce-l duce la un cult al amintirii”. Această caracterizare i se potriveşte şi academicianului Valeriu D. Cotea, ajuns în această primăvară la vîrsta patriarhilor: 90 de ani.

Savant de anvergură internaţională în ştiinţa viei şi vinului, profesor a zeci şi zeci de promoţii de specialişti şi cercetători de prestigiu la Universitatea „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, autor de tratate de oenologie, Valeriu D. Cotea este şi un fermecător memorialist, un evocator al cîntecului vîrstelor, cu sintagma blagiană. Pana sa se înfioară de sentimentul trecerii inexorabile a timpului, dar şi de cel al continuităţii în cuget, faptă şi simţiri. Memorialistul e, în fine, un portretist iscusit, capabil de subtile observaţii psihologice. Cărţile sale Profiluri în timp sau Vidra-Poarta Vrancei, ori volumul colectiv intitulat Omagiu înaintaşilor pe care l-a coordonat, ca şi amplele însemnări autobiografice ale sale se citesc pe nerăsuflate, căci, înainte de toate, vădesc sensibilitate şi respect pentru adevăr. Ele confirmă o dată în plus că nu poţi picta caractere, dacă nu eşti tu însuţi un caracter. Ceea ce, din păcate, în România – o ţară dăruită de Dumnezeu cu atîtea frumuseţi, dar plină astăzi de tejghetari, dispuşi să uite tot, să-şi vîndă şi părinţii, sufletul pe un pumn de arginţi, o ţară de noncaractere, de parveniţi şi de căcănari (în sensul pe care i-l conferea termenului Tudor Arghezi), constituiţi în găşti ori autoproclamate elite intelectuale şi politice – e o raritate. Oameni, personalităţi, personaje ca profesorul Valeriu D. Cotea sînt cu atît mai de admirat, iar pilda lor este inestimabilă. Puţini cunosc gesturile de omenie şi probele de verticalitate morală ale profesorului Cotea în momente grele pentru statul român, care, spunea cineva, e de mirare cum de n-a căzut de pe hartă. Momente tragice cînd românii au fost asmuţiţi unii împotriva altora, cînd mari oameni de ştiinţă, creatori de şcoală, adevărate modele cu care s-ar putea mîndri orice naţiune au fost alungaţi din universităţi, din clinici, din unităţi agricole, unele de nivel mondial, din institute de cercetări, din unităţi industriale, ba chiar şi din morminte, bătuţi la propriu cu teurile de nefericite femei de serviciu instigate de nişte nemernici, de nişte nulităţi, inclusiv de cei pe care prigoniţii îi instruiseră şi îi ocrotiseră. Profesorul Cotea este însă dintre acele conştiinţe care ne întăresc şi ne fac să nu ne pierdem cu totul cumpătul şi speranţa. Nu întîmplător toate „profilurile în timp” pe care le-a creionat cu atîta căldură spirituală şi intuiţie psihologică au şi o pregnantă dimensiune morală.

Cînd scrie despre obîrşia sa, în admirabila carte Vidra Poarta Vrancei, apărută la Editura Academiei, Valeriu D. Cotea o face riguros documentat şi, totodată, cu sentimentul nostalgiei unui anumit topos şi a unei inconfundabile ambianţe cosmice şi morale. Memorialistul evocă evenimente istorice, fapte şi biografii ale unor oameni deosebiţi care au trăit şi au construit rezistînd nu o dată în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”. Căci trebuie să învăţăm odată şi noi românii, aşa cum marile popoare au conştientizat demult, că istoria nu se reduce la evenimentele şi momentele ei de răscruce. S-a spus despre noi că nu avem sentimentul tragicului, că aici, la Porţile Orientului, totul este luat în uşor, că orice dramă eşuează repede în comedie bufă. Este poate prea severă şi uşor nedreaptă această caracterizare. Dar faptul că nu reuşim să ne ridicăm la înălţimea unei metafizici a istoriei, nu neapărat pe cale livrescă, aş spune chiar dimpotrivă, mă tem că este cît se poate de real. Există totuşi zone ale acestei ţări, între care Vrancea este una de frunte, unde istoria nu a fost, cum s-a zis, boicotată, ci asumată şi chiar provocată. Există şi au existat mereu români cu o uimitoare capacitate de a lupta, de a construi şi a rezista „terorii istoriei” pentru că au avut şi au o viziune filosofică, fie ea şi ingenuă, asupra istoriei, contrazicîndu-l avant la lettre pe un cunoscut teoretician al ideilor literare care afirma că nu poţi trăi o criză mistică într-un lan de porumb, el uitînd, între altele, că însuşi marele său profesor la Universitatea din Iaşi, G. Călinescu, atrăsese luarea aminte că ţăranul îşi pune aceleaşi probleme ca şi Kant, numai că în alţi termeni şi cu alte mijloace.

Remarcabile sînt la Valeriu D. Cotea talentul de narator şi capacitatea de a exprima, nu o dată literalmente memorabil, un gînd, o stare, o trăire sau un punct de vedere. În impozanta monografie de 656 de pagini despre podgoria Cotnari, o carte în care rigoarea ştiinţifică se îmbină cu poezia, cu povestea, savantului îi reuşesc definiţii de o tonifiantă expresivitate, precum aceasta: „Vinul de Cotnari, dumnezeiască licoare cu care ne împărtăşim întru iertarea păcatelor şi întru cinstirea Celui de Sus, face parte din tezaurul nostru inestimabil ce ne-a însoţit în istorie şi ne-a legat de alte popoare, învăţîndu-ne să preţuim prietenia şi comuniunea”.

Despre vin şi virtuţile lui privind potenţarea visului şi ascuţirea minţii s-au rostit, de-a lungul timpului, cugetări, aforisme, metafore devenite celebre. Valeriu D. Cotea relevă cu deosebire faptul că vinurile din vechile podgorii româneşti cum sînt cele de la Coteşti, Cotnari, Odobeşti, Panciu sau Huşi ne ajută să ne redescoperim sentimentul istoricităţii noastre. Dar cînd e vorba de reflecţiile sau mărturiile scriitorilor şi artiştilor, ale unor mari spirite, expertul depistează în ele, dincolo de metaforă, de formula inspirată, sîmburele de adevăr ce poate fi validat pe deplin şi de către omul de ştiinţă. Iată o comparaţie între vinul de Cotnari şi cel de Uricani, aparţinîndu-i lui Păstorel Teodoreanu: „Cotnarul poartă cizme şi buzdugan. Uricaniul e în dantelă şi escarpins. Cotnarului îi place în cerdac şi la gura cramei, cu lăutari în antereu, cu nai, cobză şi ţambal. Uricaniul prefera clavecinul, gavota şi şoaptele spuse după evantai. Cotnarul e războinic şi viteaz. Uricaniul e subtil, monden şi salonard”. Savantul ratifică şi admiră: „…este cel mai frumos model de simbioză între metaforă şi oenologie din cîte cunosc”.

În evocările şi portretele sale Valeriu D. Cotea reliefează faptele semnificative care pun în lumină valoarea, prestigiul şi acel fluid sufletesc fecund ce se stabileşte între o personalitate autentică şi cei cu care ea intră în contact în diverse împrejurări. Scriind, de pildă, despre marele profesor şi pedagog Ştefan Bârsănescu (1895-1984) – una dintre figurile legendare ale Iaşului universitar – memorialistul îşi aminteşte: „Nu pot să-mi dau seama dacă la vîrsta de 11 ani, cît aveam în clasa a IV-a primară, am reţinut cu deosebire numele lui Ştefan Bârsănescu, deşi Domnul Simion Matei, învăţătorul nostru, insista mult ca, pe lîngă mai marii neamului, să reţinem şi autorii manualelor după care ne pregăteam: «Cartea de citire» pentru clasa a IV-a, după care am învăţat în 1937, era scrisă de Ştefan Bârsănescu şi Alexandra Gavrilescu (Otilia Cazimir). Aşa l-am integrat pentru întîia oară memoriei mele pe Ştefan Bârsănescu… În toamna anului 1946, cînd am început studiile universitare sub semnul unor frămîntari care dominau masa studenţilor, am dorit şi am reuşit să particip la prelegerea festivă de deschidere a cursurilor expusă de profesorul Ştefan Bârsănescu… Întreaga solemnitate a avut loc în aula Facultăţii de Drept, devenită cu totul neîncăpătoare pentru o asistenţă atît de numeroasă. Pe lîngă studenţi şi cadre didactice, participa multă lume din oraş. Într-un astfel de auditoriu eterogen, doritor să-l asculte pe marele maestru, întîmplarea a făcut să-mi găsesc loc într-un cerc de învăţători, admiratori ai magistrului. Urcarea profesorului Ştefan Bârsănescu la catedră, salutată de asistenţă prin ridicarea în picioare şi aplauze, l-a determinat pe învăţătorul de lîngă mine să-şi verifice imediat ţinuta, să se încheie la haină, cu un gest reflex rezultat atît din educaţia primită în anii cînd i-a fost elev profesorului la Şcoala Normală «Vasile Lupu» din Iaşi, dar desigur şi dintr-un plus de reverenţă dobîndit în timp”.

O altă figură emblematică a Iaşului ştiinţific şi cultural pe care ne-o restituie, aşa-zicînd, Valeriu D. Cotea, căci domnia sa face implicit şi o operă de restituţie, este cea a renumitului psihiatru Petre Brînzei (1916-1985). L-a cunoscut în tinereţe, cînd viitorul mare profesor şi creator de şcoală era „o speranţă a intelectualităţi ieşene postbelice, un fel de boem în felul său care, în contrast cu moda, purta o pălărie cu boruri largi, moştenită parcă din perioada Crailor de curte veche, purtată cu un anume fel de mîndrie şi nonşalanţă, care amintea de o altă lume şi de o altă vreme… Era înalt, cu fruntea cutezînd parcă să atingă neatinsul, cu o mustăcioară care-i completa necesar chipul, dînd totodată un plus de expresie unui zîmbet cald-ironic, numai al lui. De sub borurile largi ale pălăriei săgetau doi ochi de o pătrundere extraordinară, care ţintuiau şi eliberau totodată benefic, amical”.

Cine l-a ascultat pe oratorul Valeriu D. Cotea, cine i-a citit cărţile ori cine a avut prilejul să converseze cu domnia sa pe diverse teme i-a putut aprecia ţinuta intelectuală şi extraordinarul simţ al umorului şi al ironiei cordiale. Domnia sa extrage cu abilitate din viaţă, din biografiile, din comportamentul celor pe care îi portretizează episoadele cele mai definitorii pe care le descrie nu o dată într-o cheie umoristică gravă.

Datorită academicianului Valeriu D.Cotea adeseori mi-am evocat şi îmi evoc eu însumi tărîmul vrîncean al vechilor răzeşi, frumuseţea plaiurilor mioritice, care ne sînt amîndurora familiare; puritatea aerului, nopţile senine, cînd stelele sînt atît de aproape încît pare că le poţi culege cu mîna, semeţia munţilor, lecţia lor de morală, pitorescul dealurilor din renumitele podgorii, monumentalitatea piramidei verzi care este Măgura Odobeştilor, imagine arhetip pe care, ca vrînceni pur-sînge, o avem în suflet oriunde ne-ar purta valurile vieţii, apa cristalină a Putnei în zilele de vară, dar şi furia năbădăiosului rîu cînd se umflă din cauza ploilor, iar vuietul lui, izbit de munţi şi de dealuri, se converteşte într-o muzică stranie parcă de început de lume. Îmi evoc, desigur, cu un fel de nostalgie a nostalgiei (sintagma marelui romancier Gabriel Garcia Márquez) şi mocăniţa cu care toată copilăria şi adolescenţa am călătorit pînă la Odobeşti şi, de acolo, la Focşani, ca elev al renumitului Liceu „Unirea”, care a sărbătorit recent un veac şi jumătate de la înfiinţare. Vrîncenii îl numeau ghebarul, căci mocanii de la munte transportau cu el, de la Vidra lui Valeriu D. Cotea la oraş, la piaţă, ghebe (o specie de ciuperci) şi brînză. Cît e ceasul?, întreba bunica – şi i se răspundea: nu-i încă şase, n-a şuierat trenul de Vidra! Nu trecea mult şi se auzea de peste Putna şuierul ghebarului, cu locomotiva lui ca o jucărie, pufăind prin viile şi grădinile gospodarilor din satele înlănţuite la poalele Măgurii învăluite-n ceaţa dimineţii…

Neuitatul meu profesor Alexandru Dima observa că atunci cînd vorbeşti sau scrii despre cineva, inclusiv despre un om de seamă, inevitabil vorbeşti şi despre tine. Avea dreptate! Nu mai departe eu însumi, scriind despre academicianul Valeriu D. Cotea, despre memorialistica sa, mă surprind, iată, furat de propriile-mi amintiri dintr-un Paradis pentru totdeauna pierdut…

Revista indexata EBSCO