May 21, 2016

Posted by in MOZAIC

Ioan HOLBAN – O viaţã de om, aşa cum a fost

Operei de dascăl la Universitatea Agronomică din Iaşi, şcolii pe care a creat-o aici şi activităţii ştiinţifice de cercetare, răsplătită şi cu titlul de academician (unul dintre cei mai renumiţi oenologi ai lumii stă în Dealul Copoului, parcă pentru a celebra, şi astfel, esenţele vinurilor de acolo), Valeriu D. Cotea le adaugă o operă de condeier, structurată pe două dimensiuni. Prima, aceea din, să spunem, Omagiu înaintaşilor sau Profiluri în timp, priveşte valorificarea unui patrimoniu ştiinţific cu o valoare recunoscută; Valeriu D. Cotea adună în aceste volume masive portretele unor mari personalităţi ale ştiinţelor agricole, exponenţi ai unor valori morale, repere pentru oameni din alt veac şi posibile exemple pentru lumea (prea) confuză de astăzi. Ast­fel, Omagiu înaintaşilor, volum masiv, apărut sub coordonarea lui Valeriu D. Cotea, însumînd, în format academic, peste cinci sute de pagini, unde semnează toată floarea cea vestită a profesorilor din solida şcoală de ştiinţe agricole, constituie o pildă – şi cît de rare sînt astfel de întreprinderi la noi, azi, din păcate! – pentru ceea ce sînt (sau ar trebui să fie) conexiunile obligatorii într-un cîmp cultural coerent, bazat pe continuitate, între tradiţie şi actualitate. Volumul e structurat pe nouă capitole, purtînd numele unor mari personalităţi ale ştiinţelor agricole – Ion Ionescu de la Brad, Constantin V. Oescu şi Ştefan P. Popescu, Pavel Babalean şi Nicolae Bucur, Ion Andriescu-Cale şi Gheorghe Bontea, Agricola Cardaş şi Vasile Zăhărescu, Gheorghe Drăgan şi Constantin Pântea, Neculai Zamfirescu şi Emil Roşu, Haralamb Vasiliu şi Ştefan Bârsănescu, Constantin Sandu-Ville şi Mihai Constantinescu –, întemeietori de şcoală, mari pedagogi, oameni de ştiinţă, „mărci” ale unor valori morale ce par, azi, desuete. Evocările, referatele, comunicările ştiinţifice, rememorările – în fond, adevărate micro­monografii – sînt, înainte de toate, semnul eficienţei unor simpozi­oane ştiinţifice care au avut drept temă cîte un capitol din acest volum. Ce a rezultat? O lucrare de o incontestabilă valoare ştiinţi­fică, un omagiu (şi ce frumoasă „reabilitare” a unui cuvînt „compro­mis” pînă nu demult!), documente ale memoriei colective pentru că, iată, înaintaşii şi urmaşii care îi omagiază reprezintă unul din­tre segmentele cele mai solide ale cîmpului cultural şi ştiinţific românesc.

Cartea e în chip decisiv marcată de personalitatea celui care o coordonează; Valeriu D. Cotea are şi con­dei de scriitor, rememorările sale purtînd, inconfundabil, semnul li­teraturii memorialistice a marilor moldoveni. Evocările şi rememoră­rile sale – cu vorba lui Gala Galaction, rechemările – deschid fieca­re capitol, ca o punere în pagină, un fel de captatio benevolentiae, dînd carne şi suflet, însufleţind arhiva, ştiinţa, trecutul, aducîndu-ni-le aproape. Pentru Valeriu D. Cotea , dar şi, în egală măsură, pentru ceilalţi „memorialişti” – C.C. Grigorescu, P. Magazin, I. Cucu, Gh. Popescu, C. Vasilică – ori autori de studii aplicate (V. Cireaşă, Gh. Lixandru, C.I. Milică, M. Mititiuc, N.I. Cerchez, A. Creţu, V. Peştean şi ceilalţi colegi), patrimoniul pe care îl explorează e un muzeu al valorilor „din care ne tragem obîrşia profesională”, un mu­zeu viu, însufleţit, ca o replică subtil polemică la „criza valorilor” de azi. Înălţimea cercetării ştiinţifice e dublată de o fină mînuire a condeiului, evocările respirînd aerul cu totul special al lăuntrului sufletesc, în căutarea unui model ştiinţific şi uman, a valorii operei şi valorii morale. Pe Valeriu D. Cotea îl interesează, mai ales, portretul sufletesc (ca în cazul lui Constantin Oescu, de pildă: „Cînd am deschis uşa cabinetului său, m-a frapat figura monu­mentală a omului ce se ridicase din fotoliul decanului, a bărbatului cărunt şi aureolat de distincţia pe care i-o conferea înţelepciunea. M-a cucerit privirea blîndă coborîtă asupra mea şi răbdarea cu care m-a ascultat”) şi nu scapă prilejul de a face elogiul prieteniei, o valoare ce pare, azi, aşezată între paranteze de o lume grăbită (spre nu se ştie unde), pusă pe harţă, nervoasă, stresată, ancorată în teritoriile virtuale ale internetului: prietenia, defineşte Valeriu D. Cotea este „după înţelepciune, cel mai frumos dar făcut de Dumnezeu oamenilor”. Asemenea valori morale structurează şi alte portrete, precum acesta, al lui Constantin Pântea, sub condeiul lui C.C. Grigorescu; mai înain­te se elogia prietenia, aici, bunătatea; „A intrat în amfiteatru un domn înalt, relativ slab, uşor înclinat, cu un pas domol, însoţit de doi colaboratori mai tineri în halate albe. În tăcerea care s-a aşternut, sala de curs s-a luminat de albastrul ochilor săi, care ne-a captivat de la început. Vocea caldă, dublată de privirea protectoare, ne-a fascinat, creîndu-ne încrederea că în faţa noastră a apărut un om deosebit de bun”. Astfel de portrete completează riguroasele cer­cetări ale mai tinerilor colegi, împlinind profilul unei cărţi de referinţă în cultura noastră contemporană. Parafrazîndu-l pe Valeriu D. Cotea, aş spune că, dacă e adevărat că su­fletul este nemuritor, atunci profesorii care au scris admirabila carte să fie siguri că sufletele înaintaşilor iluştri sînt cu ei, adie printre filele volumului, îi veghează la cursuri şi simpozioane, în faţa paginii albe. Se bucură cu ei.

A doua dimensiune a operei de conde­ier, pe unde aleargă harnic, cu talent de povestitor este literatura memorialistică în care se cuprind cărţi precum Fragmente de viaţă (1997) şi Vidra – Poarta Vrancei (2003). Fragmente de viaţă este o carte încîntătoare, mai întîi, pentru că ea comunică un puternic sen­timent de linişte, de împlinire şi plinătate, de seninătate, pe care îl conferă imaginea unei vieţi ce se aseamănă cu o „brazdă mănoasă”. Curgerea molcomă a textului şi arhitectura lui dau impresia (atît de confortabilă!) a împăcării cu toate ale firii. Fragmentele de viaţă („De ce fragmente de viaţă?, se întreabă, retoric fireşte, autorul. Pentru că însăşi viaţa este făcută din fragmente…”) ale lui Valeriu D. Cotea au, în chip evident, o funcţie emotivă şi una de atestare; emoţia se comunică într-un stil sadovenian, specific prozei memorialistice moldoveneşti, în vreme ce „atestarea” (acurateţea informa­ţiei, rigurozitatea ei, portretele făcute profesorilor, colegilor de şcoală şi colaboratorilor) are ceva din proiectul memoriilor lui Iorga. Fragmentele de viaţă provin din pasta amintirilor care farmecă, dar şi „mint” adesea. Modelul acestui tip de scriere, la noi, trebuie căutat, deopotrivă, în Poezie şi adevăr a lui Goethe şi în Confesiunile lui J.J. Rousseau. Seria memorialisticii interbelice, cu N. Iorga (O viaţă de om, aşa cum a fost), Mihail Sadoveanu (Anii de ucenicie şi Cele mai vechi amintiri), Lucian Blaga (Hronicul şi cîntecul vîrstelor) se revendică, indiscutabil, din modelul goethean, unde textul memorialistic e un document, o expresie a spiritului istoric; mai puţin, ca la Rousseau, dezvăluire a interiorităţii celui care scrie. Valeriu D. Cotea , cu ale sale Fragmente de viaţă, asemeni lui Iorga şi Sadoveanu, George Lesnea şi Aurel Leon (din Umbre), se regăseşte, integral, în această motivaţie a rememorării din Poezie şi adevăr: „Aceasta e tema principală a unei biografii: să descrie pe om în îm­prejurările vremii lui şi să arate în ce măsură totalitatea lumii i se opune, în ce măsură îl favorizează, cum din acestea se formează o concepţie despre lume şi oameni şi în ce chip, dacă este vorba de un artist, poet sau scriitor, concepţia lui se răsfrînge din nou în afară. Dar pentru aceasta se cere un lucru greu de atins: anume ca individul să se cunoască pe sine şi veacul său, pe sine, în măsura în care în orice împrejurări ar fi rămas acelaşi, veacul, ca pe unul care a adus cu sine, a determinat şi a format deopotrivă pe cel ce i s-a supus sau pe cel care i-a rezistat, în aşa fel încît să se poată spune că oricine, dacă s-ar fi născut chiar şi numai zece ani mai devreme sau mai tîrziu, ar fi trebuit, cît priveşte formaţia lui proprie şi influenţa asupra celorlalţi, să fi devenit cu totul altul”.

Citite în perspectiva acestor deli­mitări, Fragmente de viaţă reprezintă istoria omului care rezistă (comunicînd, însă) veacului, care încearcă să-l modeleze după înfăţişarea propriilor idealuri, ţinta textului autobiografic fiind vădirea unor adevăruri „personale” mereu în opoziţie (dar şi într-o secretă, misterioasă relaţie de comunicare) cu „împrejurările”: protagoniştii din Fragmente de viaţă, (naratorul, părinţii, fraţii, lumea satului vrîncean, colegii de şcoală, de serviciu şi de profesiune, soţia, fiul şi nepotul, prietenii, printre care se numără Ana Blandiana şi Mircea Dinescu) sînt Valeriu D. Cotea (în ipostaza naratorului) şi veacul. Scriind despre O viaţă de om, aşa cum a fost, G. Călinescu repro­şa lui Iorga faptul de a-şi fi pus viaţa „la îndemîna oricui”; divinul critic s-a înşelat, însă, întrucît nimic nu este mai protejat acolo decît… viaţa, interioritatea celui care scrie, decis să facă pu­blice doar dimensiunile „omului social”, dispus să descopere numai mizele şi sensul evoluţiei pe scena istorică a primei jumătăţi din se­colul XX. Această strategie a confesiunii este specifică, parţial, mă grăbesc s-o spun, şi lui Valeriu D. Cotea: el descrie, mai cu sea­mă, „împrejurările vremii lui” (în capitole precum Cîţiva din arhitecţii spirituali ai promoţiei mele, Catalogul colegilor de faculta­te-o datorie de suflet, Binecuvîntatul şi greul urcuş spre împliniri visate, Am ars şi adăugat şi eu cîteva cărămizi pentru altarul ştiinţei, Omul sub vremi), dar explorează şi propria interioritate, cu o sinceritate dezarmantă (în, de pildă, Căliman – spaţiul începu­turilor, Minunaţii şi sfinţii mei părinţi, Cei ŞAPTE fraţi vrînceni, Copilăria – miracolul vieţii, Unde sînt… vacanţele de altădată?, Poiana de lumină a vieţii mele). Ţintele demersului lui Valeriu D. Cotea sînt un model existenţial şi, deopotrivă, unul profesional: viaţa (pur şi simplu, viaţa), dragostea, pasiunea şi sentimentul, dar şi politica, istoria, activitatea ştiinţifică – acestea sînt spaţiile de manifestare, vizînd, în chip evident, domeniile privat şi public. Verva epică a naratorului din Fragmente de viaţă se dezvăluie pe spaţii mici, în conturarea unor profiluri şi a unei atmosfe­re din care nu lipsesc amănuntul psihologic, intriga, detaliul com­portamental, evenimentul, povestea, „poanta”. Portretele, foarte numeroase, fixînd în tuşe sigure oameni din familie sau colegi sînt, şi ele, orientate în orizontul mizelor majore ale memoriilor lui Va­leriu D. Cotea: teza textelor sale se poate regăsi în aceste cuvinte ale lui N. Iorga: „Trebuia ori să dispărem – şi ar fi fost păcat şi pentru atîta luptă şi suferinţă şi pentru comorile închise în sufle­tul nostru – ori să devenim, cu orice risc, noi înşine”.

Ca mai toate textele de acest tip, cartea lui Valeriu D. Cotea este unul de natură „speculară”, o oglin­dă în apele căreia realul şi himera se confundă, adesea, creînd acea zonă unde se află substanţă literară, trăire intensă, confruntare dramatică între fiinţa interioară a unui narator care are curajul de a se povesti şi textura socialului (şi ce vremi, din 1926 pînă azi!) în care evoluează. Valeriu D. Cotea adoptă formula memoriilor, vizînd, în principal, domeniul public. În acest fel, proza din Fragmente de viaţă se poate descoperi, mai ales, în arta portretului: cartea expune o galerie de portrete – părinţi, fraţi, colegi de şcoală şi de serviciu –, o adevărată expoziţie unde, în succesiunea tablouri­lor, se află miezul unui adevărat roman; iată, de exemplu, un coleg de facultate; „BĂNCESCU DIONISIE. Student bun, un amestec de adolescenţă, maturitate nativă şi înclinaţie spre aventură, greu de defi­nit şi mai ales greu de descifrat. Uneori visător, alteori «impor­tant», cu tendinţe tinereşti de absolutizare; descurcăreţ atunci cînd îi lipseau cele cîteva ţigări zilnice pe care le găsea, fără mari eforturi, numai cu o înclinare respectuoasă sau o sărutare de mînă la chioşcul de lîngă Universitate, unde «oficia», o doamnă între două vîrste, enigmatică şi sensibilă”. Sau: „ANGHEL NICOLAE. Un co­leg provenit dintre foştii militari. Nerenunţînd la «manierele ofiţerului cu contrainformaţiile», a continuat să le practice adaptîndu-le la exigenţele şi cerinţele noilor stăpîni. A întreprins şi acţiuni necugetate, din proprie iniţiativă sau din ordin, contribuind, poate, la răpirea libertăţii unor oameni nevinovaţi”. Cîte ahturi şi ofuri omeneşti, cîte istorii nu ascund aceste portrete unde se poate ghici povestea insului şi aceea a veacului în care a trăit?!

Şi mai e ceva în această carte de aducere-aminte. Sînt nucleele descoperite de personajul-narator în lumea de ieri: iconul şi imaginea, idealitatea şi realitatea, în continuă raportare, jalonînd drumul de întoarcere spre orizonturile misterioase ale copilăriei – vîrsta de aur! – petrecute în satul Căliman „înglobat actualmente comunei Vidra din ţinutul Vrancei”. Regăsind trecutul, tradiţia şi investindu-le cu adevăratele lor valori, Vale­riu D. Cotea caută în lumea „veche” un reper interior al cărui destin în istorie pare definitiv pecetluit. Toată această lume şi întreg destinul celui care se povesteşte în carte se supun acestui crez foarte limpede exprimat: „Am avut întotdeauna convingerea pozitivă, normal, că menirea omului este de a construi, de a crea, de a lăsa pe pămînt semnele bune ale trecerii sale”. Şi nu e adevărat?

Este VidraPoarta Vrancei o monografie în înţelesul deplin, „clasic” al noţiunii? Autorul o clasifică, într-un Cuvînt înainte, drept „o scrutare retrospectivă de tipul strădaniilor vechilor învăţători-cărturari ai lui Spiru Haret”. Un proiect născut, aşadar, din nostalgia unui alt timp şi, altfel, din nevoia de a respecta dorinţa „unor consăteni” de a-şi vedea moşii şi strămoşii, obîrşia şi istoria locului într-o carte. Vidra – Poarta Vrancei are, neîndoielnic, structura unei monografii numai că povestitorul îşi cere drepturile şi, atunci, această carte de identitate a unei „ţări” celebrate în atîtea scrieri anterioare adună date culese cu migală din arhive, lîngă legende şi povestiri asamblate cu inteligenţă într-un discurs narativ amintind de rechemările lui Gala Galaction sau de evocările sadoveniene ale anilor de ucenicie. Scrutarea retrospectivă a lui Valeriu D. Cotea are, nu în ultimul rînd, şi o valoare pedagogică; legătura fiinţei cu pămîntul pe unde îi vor fi umblat primii paşi – inspirat pusă „în ecuaţie” cu legenda lui Anteu (doborît de Hercule numai cînd acesta îl va fi desprins de „ţărîna care îl zămislise”) – este o altă învăţătură pentru Delfin; cartea „a izvorît şi dintr-o dragoste neţărmurită pentru Vrancea şi oamenii ei, în mod deosebit pentru Vidra, localitate vrînceană în care m-am născut, am copilărit şi de care mă leagă îndatoriri mari. Prin ea aş dori să transmit generaţiilor prezente şi viitoare îndemnul de a cunoaşte şi păstra în memorie valorile durabile ale omenirii şi îndeosebi ale neamului care ne-a zămislit”.

Pînă la explorarea „universului armonic” al Vidrei, autorul face o minuţioasă şi pasionantă incursiune în istoria ţării Vrancei; ca orice autor de monografie, Valeriu D. Cotea începe cu începutul care a fost, se ştie, Cuvîntul. Aşadar, numele ţinutului; dincolo de „impresia sonoră” la care e sensibil prozatorul (“Rostind cuvîntul Vrancea, parcă se aude huruitul tunetului din mun­ţii străjeri ai ţinutului, duruitul pietrişului călcat de turmele fă­ră număr sau scrîşnetul răzeşului neînfricat de forţele naturii şi de lăcomia duşmanilor”), autorul este de părere că Vrancea provine de la o persoană purtînd acest nume, optează, aşadar, pentru originea antroponimică a toponimului Vrancea, în acord cu cei care au crezut în originea slavă a acestuia (V. Bogrea, Iorgu Iordan, Iorga, Simion Mehedinţi etc.); oricum, Valeriu D. Cotea are argumente solide în susţinerea ipotezei sale. O bibliografie impresionantă, epuizată practic (convocînd istorici, folclorişti, scriitori, surse vechi româneşti şi străine, arhive, hărţi, legende), alăturîndu-se intuiţiei pe care numai o „dragoste neţărmurită” o poate da, oferă profilul complet al „matricii” lui Valeriu D. Cotea: geografia „ţării cutremurelor”, economia (cu pădurile, sarea, pajiştile, păstoritul din „principalul culoar al transhumanţei”), viaţa spirituală (cu specificul arhitectonic, lăca­şurile de cult şi folclorul atît de special), istoria (unde, excepţionale, impresionează paginile despre „Procesul cel mare”, cînd, în pri­mii ani ai secolului XIX, Vrancea liberă era luată în stăpînire de Constantin Ipsilanti şi Iordache Roset Roznovanu), în fine, galeria de portrete ale predecesorilor întru istoria Vrancei, toţi, oameni ai locului şi ai unei pasiuni care i-a unit.

După ce va fi „despuiat” arhivele, cu o dragoste religioasă, aş spune, pentru document, memorialistul face loc la masa festinului său bogat din Vidra – Poarta Vrancei şi filologului; pline de farmec, transpunerile poetice ale legendei Vrîncioaiei (“actul de naştere tradiţional al Vrancei”), marşul forestier compus pe versuri de Vasile Militaru ori Hrisovul domnului Grigore Alexandru Ghica „prin care întăreşte vrîncenilor dreptul lor vechi de a-şi scoate sare pentru trebuinţele lor casnice” reprezintă pole­nul care se ascunde totdeauna sub colbul trecutului: iată: „Asupra petiţiei ce ne-au dat locuitorii din Vrance la 8 Avgust 1851, tînguitoare de oprire ce le-ar fi făcînd Cămara Ocnilor de a-şi lua sare pen­tru a lor trebuinţă, luînd aminte că fiindu o aşa măsură din parte cămării, ar fi împotriva articulului 9 din contractul ocnilor şi împotriva vechilor hărăziri ce au vrîncenii în asămine privileghiu, am încuviinţat şi noi prin recomandare către D-lui Vel Vistiernic ca locuitorii din Vrance să se folosească de acest product numai pentru a lor proprie trebuinţă, cu aceasta însă că înlesnire ce li se dă să nu le slujască nici cum pentru spiculaţie”. Vidra – Poarta Vrancei iese, în adevăr, din canoanele monografiei clasice, mai întîi, prin forţa evocării care se află în pana prozatorului (de la o simplă frază despre traseele transhumanţei, care dă seama de amplitudinea imaginii rechemate din trecut – „Turmele transilvane de oi, de exemplu, în drumul lor spre Deltă sau Balta Brăilei, se scurgeau pe şoseaua judeţeană, Lepşa – Tulnici – Bîrseşti – Valea Sării – Colacu – Vidra. Un alt traseu al lor spre Vidra era pe valea Nărujei, apoi pe valea Putnei, prin Valea Sării, Colacu şi Vidra.” –, pînă la proza memorialistică dintr-un capitol precum „Procesul cel mare”). Tot a prozatorului e şi arta portretului, cu ştiinţa plasării nucleului de coagulare în biografia figurii evocate; o întreagă istorie, de pildă, prin numele lui Ion Diaconu, un savant născut prin părţile locului: „Colaborator cu etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, apreciat de Mihail Sadoveanu, apropiat de Simion Mehedinţi, prieten cu poetul Ion Pillat, cu mu­zicianul Achim Stoia, precum şi cu reputaţii umanişti Mario Ruffini, Dimitrie S. Panaitescu-Perpessicius, Petru Caraman, Leca Morariu, Ion Muşlea şi Ion C. Chiţimia, savantul Ion Diaconu a luptat pe toate căile să pună în valoare comoara spirituală a Vrancei. Din lucrările sale se degajă un vădit ataşament vrîncean, strunit bine de rigoarea ştiinţifică”. În sfîrşit, Iconografia cu totul excepţională (prin diversitate, cantitate şi valoare documentară), are drept ţintă, cel mai adesea, oamenii care au fost, iluştrii anonimi care au dat fiin­ţă unui loc binecuvîntat de Dumnezeu.

Comuna Vidra e al doilea subiect major al „scrutării retrospective”, în fapt, al monografiei Vidra – Poarta Vrancei pe care o tipăreşte academicianul Valeriu D. Cotea . Prezenţa celor două „realităţi” – Vidra şi Vrancea – între două coperţi marchează o dată mai mult comunicarea directă, în istorie şi în spirit, dintre un loc şi „ţara” unde se află: „Istoria localităţii Vidra nu poate fi despărţită de istoria ţării Vrancei, din care face parte integrantă. Se poate spune că nimic din ceea ce este vrîncean nu este străin Vidrei, tot aşa cum tot ceea ce este vidrean poartă pecetea specificului vrîncean”. Faptul că Valeriu D. Cotea regăseşte, pe harta României, patru localităţi cu numele „Vidra” e o dovadă în plus a „unităţii spirituale şi lingvistice a poporului nostru, cu mult înaintea Marii Uniri”. În ce priveşte numele comunei, autorul optează, ca şi în cazul Vrancei, pentru originea antroponimică („Es­te posibil ca ciconimele Vidra să fie, la origine, numele masculin de persoană Vidră, antroponim destul de frecvent în onomastica din veacurile trecute”), în sprijinul acestei ipoteze invocînd, ca de obicei, cu mult folos, legenda locului, sîmburele de adevăr pe care aceasta îl conţine totdeauna: „Se poate presupune existenţa unui sîmbure de adevăr în legenda potrivit căreia Vidra vrînceană s-ar fi înfiinţat pe locul unde s-ar fi aflat coliba unui vînător de vidre ale căror blănuri se vindeau bine în trecut. Vînătorul s-ar fi numit, după ocupaţia lui, Vidraşcu sau Vidreanu. Desigur aceste deri­vate pot indica şi o anumită improvizaţie etimologică întîlnită şi

în alte cazuri care ţin de legendă şi mit. În acest caz s-ar fi creat un cîmp toponimic, pornind de la numele de persoană bărbătească Vidră”. Geografia, cadrul natural, descrierea (tot monografică) a satelor componente comunei Vidra (fostă reşedinţă de „plasă” şi de „raion”), populaţia, viaţa spirituală, aşezămintele monahale, şcolile, instituţiile publice, listele celor căzuţi la datorie în războaiele secolului trecut (vizibile, pe diverse monumente, şi în alte comune de munte – de ce numai acolo sau, în mod special, acolo? Am văzut asemenea liste „în piatră”, recent, în comuna Asău de lîngă Comăneşti, de exemplu, dar ele sînt aproape peste tot în aşezările montane), portretele (autorul le spune „Medalioane”) unor oameni peste numele cărora „ar fi nedrept să se aştearnă uitarea” – acestea sînt punctele de reper ale monografiei comunei Vidra, faţă de care Valeriu D. Cotea îşi „plăteşte” acum o datorie de onoare: lucru rar, astăzi, la noi.

Înserînd documente din arhivele in­vestigate foarte laborios, cu migală şi pasiune, dar şi fotografii de epocă (emoţionante chiar şi pentru cineva „străin” de acele locuri), monografia Vidra – Poarta Vrancei focalizează mereu, după vorba lui Iorga, oameni care au fost (listele de „birnici, rufetaşi şi liude” sînt de un farmec special). Peste tot în „scrutarea retrospectivă”, Valeriu D. Cotea dublează cercetarea minuţioasă a documentelor cu evo­carea trecutului, cu rechemarea lui în instanţa narativă într-un de­mers autobiografic totalizator şi integrator; iată iarmarocul din Vidra: „Întorcîndu-mă în anii copilăriei, îmi amintesc că iarmarocul era aşteptat aproape cu aceeaşi nerăbdare ca şi marile sărbători creştineşti ale Crăciunului şi Paştelui. Dacă pentru vîrstnici în centrul preocupărilor erau problemele economice (de schimb, cumpărare, vînzare etc.), pentru noi, copiii, atracţia o reprezentau variatele «bună­tăţi» (limonada, alviţa, inimioarele de turtă dulce, braga, susanul, ciubucul şi nelipsita «gogoaşă înfuriată»); îmi stăruie şi astăzi în minte strigătul tarabagiilor care-şi lăudau marfa cu nelipsita reclamă «ia gogoaşa, neamule! azi cu bani, ieri fără bani». Sînt de neuitat florile morişcă, micile mingi cu gumă, fluierele de lut şi alte asemenea «atracţii». Amintirile mele «se învîrt» încă în scrînciobul cu lanţuri şi în carusel sau se leagănă în bărci. Rămaşi fără bani, mergeam şi «căscăm» gura la «roata norocului», la trasul la ţintă cu puşca, la încercarea puterii cu ciocanul sau la «zidul morţii cu motocicleta». Cînd eram mai mărişori, intram în teatrul de bîlci, cunoscut sub numele de «Vasilache şi Mărioara», un amestec de joc de păpuşi cu participarea de măscărici, clovni, paiaţe, saltimbanci etc. Cu totul atrăgătoare era chemarea: «Lume, lume! ce-i afară nu-i înuntru, ce-i în’nuntru nu-i afară!». Îmbietoare era şi invitaţia: «Cornuri calde un leu bucata/ meseria lu’ tata». Alteori ne bucuram şi de numere de circ, cu dresuri de cîini, capre, păsări (papagali, canari etc.). Nelipsit era flaşnetarul cu caterinca lui în a cărei melodie nesfîrşită papagalul vorbitor scotea cu ciocul biletul ce-ţi prevestea destinul. Cu asemenea amăgiri, care ne uşurau de toţi bănuţii, iarmarocul era pentru noi, copiii, o lume de basm”.

În finalul vastei monografii, Valeriu D. Cotea publică alte două încercări, aparţinînd, prima, învăţătorului său de la şcoala primară (o „icoană sfîntă”, alături de amintirea părinţilor), cealaltă, soţiei acestuia; Satul meu de Simion Matei şi Din trecutul şcolii primare Vidra – Putna de Păuna S. Matei, reproduse prin fotocopierea manuscriselor, reprezintă documen­te de mare valoare, impresionante atît prin forma (caligrafia) lor, cît, mai ales, prin iconografie şi conţinut: începînd chiar cu tonul „literar” în care se poate recunoaşte semnul distinct al învăţătorului-cărturar din vremea lui Spiru Haret, invocat, ca model, la înce­put, de Valeriu D. Cotea : „Nu o dată şi-au pus mulţi întrebarea, cînd au apărut în satul Vidra, cine a fost primul care a bătut parul de statornicire pe aceste meleaguri, ca să poată dăinui pînă în zilele noastre! (…) Munţii îşi deschid braţele şi-şi lasă desvelit tot cursul rîului Putna, pavoazat pe o parte de coastele pline de păduri şi fîneţe, care se întind pînă în vîrful Măgurei Odobeştilor, iar pe alta se înşiră satele străbătute de neastîmpărata şosea a Vrancei”. Încercarea de monografie a învăţătorului lui Valeriu D. Cotea se spri­jină, în primul rînd, pe amintirile autorului, pe cele ale localnici­lor, dar şi pe legendele locului: numele au, toate, în spatele lor o poveste, fie că e vorba de Dealul Dumei („din povestirile locuitoru­lui T. Baciu”) sau de „locul zis în Corhană” („culeasă de la locuito­rul Dumitrache Murguleţ”), învăţătorul descrie felul în care se muta o casă „de la un loc la altul”, pe tăvălugi de lemn, trasă de „3-4 perechi de boi”, obiceiurile de sărbători, evenimentele majore ale comunităţii, starea drumurilor (de o frapantă actualitate: „Drumurile, care sînt nervii tuturor activităţilor, lasă de dorit”: în vremea învă­ţătorului Simion Matei, ca şi azi), portul, cîte şi mai cîte, pînă la o frază precum aceasta: „Păstrîndu-ne portul, ne păstrăm fiinţa noas­tră naţională. Asta a înţeles-o şcoala şi se străduieşte zi de zi de-a face zăgaz între frumuseţea portului naţional şi duşmanii lui insinuanţi”. Ce spune învăţătorul prin anii ’30-’40 ai secolului trecut şi ce vorbim azi, savant, despre „globalizare” şi „specific naţional”?! De citit şi recitit acest caiet din alt timp, pe care academicia­nul Valeriu D. Cotea îl publică, într-un gest de mare generozitate şi respect faţă de trecut, în finalul monografiei sale; cînd a făcut-o, s-a auzit clar, distinct, discret, foşnetul pe care îl adie aripa în­gerului.

Revista indexata EBSCO