May 21, 2016

Posted by in Autori

Dana SCHIPOR – Ion Pillat, poetul şi eseistul

Înainte de a se stinge din viaţă, în 1945, Ion Pillat lăsa succesorilor săi una din cele mai dificile îndatoriri morale şi literare: culegerea şi editarea în cîteva volume a întregii sale opere. Cu această mărturie se deschide ediţia critică a operei lui Ion Pillat, apărută în 1994, la Editura Eminescu, o ediţie ce numără astăzi nu mai puţin de 7 volume, atent îngrijite de însăşi Cornelia Pillat, nora poetului. Venind să întregească portretul literar al unui autor de multe ori prea grabnic pus cap de listă al pleiadei de tradiţionalişti, volumele de eseistică ale lui Ion Pillat reunesc o serie de texte cu deschideri teoretice, ce fac dovada, în fond, a sensibilităţii şi gustului rafinat al autorului volumului Pe Argeş în sus. Dacă în volumele sale de poezie, de multe ori variaţii pe aceeaşi temă, s-a întrezărit totuşi un anume tradiţionalism pillatian de o cu totul altă factură, „dominat adesea de amintiri livreşti, în spirit modernist” (afirmă Constantin Ciopraga în Portrete şi reflecţii literare), volumele de eseuri ca Tradiţie şi literatură sau Răsfoind clasicii noştri nu fac decît să vină mărturie pentru o poetică pe care autorul a conturat-o, fără pretenţii exclusiv teoretice, cu diverse prilejuri. Fără să rămînă un umil exponent al gîndirismului lui Nichifor Crainic, Ion Pillat, prin credinţa sa artistică poartă în plus, faţă de tradiţionaliştii noştri, o atît de necesară şi fecundă idee pentru orice literatură: anume, deschiderea spre universal. Iată cum, în 1933, în articolul Sufletul clasic în poezia română, autorul prefigura necesitatea întrepătrunderii spiritului naţional cu cel universal: „Dacă poezia română va şti să înţeleagă […] şi va putea să se adape din plin din acele fîntîni pururi dătătoare de viaţă nouă, care sînt antichitatea clasică şi cîntecul nostru popular, poate că acel secol de aur pe care n-au putut vitregiile soartei să i-l dăruiască în trecut, îl va trăi literatura română şi mai îmbelşugat, în viitor”. Într-un alt articol, închipuind o antologie a poeziei române, autorul reia postulatul spiritului etnic şi naţional care să înalţe şi să deschidă totodată o cale de acces spre universalitate, în măsura în care poezia noastră dintotdeauna a pretins o afiliere uneori mai timidă, alteori mai făţişă, cu spiritul clasic: „Poezia română se poate asemui cu faţa limpede a unui lac, care oglindeşte în mic, dar în totalitatea ei, bolta cerului nemărginit. Redusă în dimensiuni, ea are totuşi nesfîrşite posibilităţi de rezonanţă” (Poezie şi antologie). Poezia chtonică a lui Pillat urma, astfel, să întruchipeze adesea canonul  poetic clasic. fără să-şi reteze orgolios rădăcinile adînci ale spiritului naţional.

Urmînd postulatul acesta, concepţia poetică a autorului se edifică deschizîndu-se deopotrivă către tradiţie şi către modernitate, parcă tot în spiritul cumpătării şi armoniei de factură clasică. A înţelege organicul poeziei fără a cădea în hăţişurile exclusivismului de orice fel este, în fond, o foarte modernă atitudine teoretică, atitudine ce face din Ion Pillat un fin şi sensibil cunoscător şi rezonant al celor mai variate experienţe lirice dintotdeauna. Deschiderea autorului spre literatura în formulele ei cele mai diverse – de la cronicari şi paşoptişti la poezia nouă a vremii, marcată de Vinea, Arghezi, Blaga sau Barbu – este rezultatul căutării acelui ,,punct ideal” cum îl numea poetul, care vine să ofere literaturii perspectiva prefacerii continue, prin asimilare şi reinterpretare, prin prefacere organică, refuzînd conceperea unei literaturi a rupturilor de contrast. În acest fel, „tradiţia, confundîndu-se cu inovaţia, rămîne pururi vie şi tînără, iar inovaţia, devenind tradiţie, îşi creează un trecut de unde să poată creşte organic” (Tradiţie şi inovaţie). Pe de o parte ,,tradiţia vie” – care răspunde ritmului interior al unui popor, pe cealaltă parte ,,tradiţia moartă” – care răspunde apetitului formelor noi, şi ,,ambele au dreptate, fiindcă ceea ce condamnă ele nu e tradiţia şi inovaţia adevărată, ci numai umbra lor şovăitoare şi trecătoare: tipicul şi moda.”

Cu toată această pledoarie teoretică a căii de mijloc, a refuzului încremenirii în tradiţia sterilă care poate risca oricînd să fie sortită pieirii, dar şi a refuzului formelor goale de import, fără rezonanţă la spiritul nostru autohton, poetica lui Pillat, şi chiar demersul teoretic, tind însă să încline în mod evident balanţa ,,punctului ideal” spre tradiţionalism şi specific naţional, în spiritul formaţiei sale declarat gîndiriste. În această direcţie, întreaga poezie română, în concepţia pillatiană, se face descendentă a culturii noastre populare, singura sursă creditabilă, în absenţa oricărui alt model cultural de factură clasică, aşa cum a fost modelul renascentist pentru popoarele mai evoluate cultural. Doi factori de primă importanţă identifică autorul atunci cînd încearcă să ia pulsul evoluţiei culturale române, ambii fermenţi ai creşterii literaturii din plămădeala popular-tradiţională: pe de o parte, literatura populară în sine, pe de cealaltă parte, romantismul, factor resuscitant şi el al elementelor folclorice. Astfel, poezia populară ,,ca o tradiţie şi un izvor de reînviere” continuă, joacă la noi un rol similar cu cel al culturii clasice din literaturile occidentale, cu tradiţie veche, dat fiind faptul că aşezarea noastră geografică liminală, istoria potrivnică şi religiozitatea de factură slavonă, şi nu latină, au reprezentat piedici în asimilarea unei culturi de factură clasică. Cu alte cuvinte, fără prea multe deschideri şi cu întîrzieri masive la acest capitol, cultura română s-a hrănit şi a crescut din însăşi spiritualitatea sa populară, mai mult decît alte popoare, iar romantismul românesc a fost, în acest sens, un suflu amplu de care literatura noastră avea nevoie pentru a conferi în timp ,,o sonoritate infinit mai amplă şi o rezonanţă sufletească” culturii noastre (aspecte dezvoltate în articolul Romantismul românesc). Meritul de a pune poezia română în descendenţa literaturii populare este, totuşi, nu singular, ci revine întregii generaţii tradiţionaliste interbelice, fapt pentru care particularitatea gîndirii pillatiene se naşte din tocmai această mult mai largă şi nuanţată viziune teoretică, ce pe alocuri ne face să ne amintim de filozofia lui Blaga. Astfel, cum s-ar explica vibraţia poetului nostru tradiţionalist la unison cu cea a poeţilor mai noi, de factură modernă, ca Adrian Maniu, Ion Vinea, Demostene Botez, George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu?  Explicaţia vine din tocmai această dihotomie a noţiunii de specific naţional: pe de o parte caracterul, pe de cealaltă motivul. Dacă motivele rămîn un simplu inventar al elementelor exteriore, al formelor moştenite pe linia tradiţiei, caracterul este cel care păstrează acel ceva inexplicabil, acel ritm şi caracter interior ce defineşte un întreg popor, acel ,,avînt pornit din moşi strămoşi, ce ne e dat dinainte”. De altfel, tendinţa mai degrabă spiritualizantă a lui Pillat a însăşi ideii de tradiţionalitate a fost sesizată şi notată în istoriile noastre literare, aşa cum o face E. Lovinescu, de pildă, în Istoria literaturii contemporane: ,,…el e stropul din urmă al unor lungi generaţii de oameni ce se scurg şi se mlădiază în această matcă; tradiţionalismul îmbrăţişează şi rasa şi se ridică pînă la ideea largă de patrie, în care intră şi elemente abstracte”. Prin aceasta se explică şi curioasa deschidere spre noua formulă poetică, deschidere pe care autorul o argumentează mai evident în articolul Sentimentul naturii în evoluţia liricii noastre, unde intuim, la nivel aplicat, concepţia teoretică de altădată, a interdependenţei tradiţiei de inovaţie. Spre exemplu, sentimentul naturii din poezia noastră populară nu rămîne un simplu rebut în poezia de azi, ci este supus unui triplu fenomen metamorfozant, resuscitant, „de împrospătare, de simplificare, de interiorizare” – de aici şi afilierea sensibilităţii poetice a tradiţionalistului Ion Pillat la cea a  poeziei moderne.

Reţinem, în final, din cele cîteva încercări teoretice ale eseistului Ion Pillat, cîteva concepte cheie ale unei poetici prea rafinate şi prea zgomotos organice pentru a suporta graniţa strîmtă a tradiţionalismului nostru postulat excesiv în unele revistele de direcţie. Avem astfel de a face,în cazul de faţă, cu o literatură cu specific naţional, dar cu toate acestea, cu o literatură vie, autentică, situată între ,,tradiţie şi inovaţie”, în fine, cu o literatură care păstrează nealterat ecoul, oricît de vag ar ajunge el în prefacerile imanente ale expresiei lirice de-a lungul timpului, al aceluiaşi fond sufletesc comun, altădată eliberat cu atîta simplitate şi ingenuitate de literatura noastră populară.

Fără a rămîne simple ,,portrete lirice” sau ,,răsfoiri” întîmplătoare, eseurile lui Pillat, tot atît de mult ca propria opera poetică propriu-zisă, deschid la rîndul lor o fereastră către portretul istorico-literar al autorului. Cu Ion Pillat din eseuri, cel care zugrăveşte atît de convingător panoramica literaturii noastre de la primii cronicari la cei mai recenţi poeţi din epoca sa, descoperim enciclopedismul unui poet care, dincolo de faptul că ştie să ia pulsul real al literaturii sale naţionale, are tot atîtea deschideri spre culturile antice sau cele europene, spre poezia veche sau cea modernă, spre istorie şi spre cultura lumii în genere. Recunoaştem, în cele din urmă, erudiţia unei personalităţi care a luat contact cu marile culturi ale lumii şi care a ştiut totodată să găsească în această privire privilegiată, de ansamblu, calea de acces către universalitate.

 

Revista indexata EBSCO