May 21, 2016

Posted by in Autori

Diana BLAGA – Ion Pillat şi poezia sugestiei. Poeme într-un vers

Cultura română datorează mult membrilor familiei Pillat, familie cu sînge aristocratic şi cu rafinate şi vaste preocupări artistice. Ion Pillat, primul membru al familiei descendente din Brătieni notabil în plan literar, este o personalitate mult mai complexă decît o denotă titulatura de „poet tradiţionalist” cu care a rămas imprimat în conştiinţa publică literară. Mai întîi trebuie precizat că tradiţionalismul lui Ion Pillat nu este unul de factură extremistă, de tipul sămănătorismului iorghist, de pildă, ci el se raportează la o tradiţie literară românească, la fel cum se raportează şi la cultura clasică greacă şi latină, şi asta deoarece literatura română, fiind una tînără, poetul îşi găseşte rezonanţe literare puternice abia în tradiţia populară, după cum el însuşi spune în Mărturisiri: „Neavînd nicio tradiţie literară cultă, care să fi dat poeziei române o Renaştere glorioasă ori vreun Secol de aur al clasicismului naţional, cum s-a întîmplat cu toate cele din Occident, era firesc să caut în poezia noastră populară, de o desăvîrşire artistică şi de o adîncime lirică neîntrecută, izvorul unei inspiraţii româneşti valabile”. Acestor surse de inspiraţie li se adaugă influenţele tematice, ritmice sau de atmosferă dinspre scriitori moderni precum Poe, Baudelaire, d’Annunzio ş.a., dar şi influenţe din alte arte (muzică sau pictură), influenţe recunoscute şi chiar mărturisite de însuşi Ion Pillat şi specifice în special pentru prima parte a creaţiei sale (volumele Visări păgîne, Eternităţi de-o clipă, Amăgiri). De altfel, în întreaga sa creaţie se întrevede un strat de erudiţie, Ion Pillat trăgîndu-şi seva pentru opera sa nu doar din lecturi, ci şi din experienţele călătoriilor, din atmosfera Parisului, a Istanbulului sau, mai tîrziu, a Greciei, odată cu a treia etapă a creaţiei sale, cînd autohtonismul din volume ca Pe Argeş în sus (1923) sau Limpezimi (1928) este diminuat de „interesul pentru exotic” (Const. Ciopraga) şi de inspiraţia livrescă din nou pronunţată, deşi neafişată ostentativ.

Poemele într-un vers nu fac excepţie şi ilustrează una din cele mai fecunde ipostaze livresc-intertextuale ale creaţiei lui Ion Pillat. Inspiraţia poetului pentru acest tip de poezie a venit în urma recitirii unui volum de versuri de Victor Hugo. Ion Pillat a observat că „unele din ele se izolau de la sine ca adevărate poeme într-un vers”, restul poemului fiind sugerat de acest vers-premisă. Avînd drept principală trăsătură concentrarea ideii poetice, poemul într-un vers se apropie prin aceasta de haiku-ul japonez, ambele fiind forme extrem de scurte de poezie, haiku-ul fiind, cel puţin la originile sale, o formă a descrierilor de natură. De asemenea, dacă numărul de silabe al unui haiku este de 17, Poemele într-un vers ale lui Ion Pillat ating o şi mai mare concentrare prin cele 14 silabe (de cele mai multe ori) la care „se limitează”: „El [poemul într-un vers] se prezintă faţă de un poem obişnuit ca o picătură de parfum faţă de un coş plin cu flori”. Cititorul nu trebuie să se lase purtat de aparenţe, crezînd că odată cu dimensiunile reduse se instalează şi facilitatea sau superficialitatea acestor poeme. Dimpotrivă, ele induc starea de meditaţie, ca urmare a acelei sugerări a versurilor care ar putea urma. Autorul însuşi oferă lămuriri suplimentare: „Un poem lung se poate citi mai repede, căci fiecare vers ajută la pătrunderea şi la gustarea celuilalt. Un singur vers se vrea citit mai încet”. Aşadar, dacă într-un poem mai lung ideea poetică este dezvoltată, pentru receptor rămînînd să o descifreze, să o interpreteze, în cazul poemului într-un vers, cititorul vine mai mult ca oricînd cu aportul său în „descifrarea” posibilităţilor de sugestie oferite de „versul de plecare”, devenind, într-un fel, coautor.

Fiecare poem de acest fel reprezintă o metaforă, o definiţie metaforică a titlului. Se regăseşte şi în acest caz structura în două secvenţe a haiku-ului, însă în poemele într-un vers, prima secvenţă este reprezentată de titlu, iar a doua este versul propriu-zis. Haiku-ul, în schimb, conţine cele două secvenţe în cadrul celor 17 silabe, despărţite fiind de o cezură. Seria Poemelor într-un vers se deschide chiar cu definiţia metaforică a acestei specii: „Un singur nai, dar cîte ecouri în păduri”., subliniind ideea posibilităţilor de sugestie oferite de acest tip de poem, de „naiul” care cîntă şi produce „ecouri” diverse în rîndul cititorilor. Este un fel de îndrumar a ceea ce trebuie să urmărească cititorul în volumul care i se oferă spre lectură. Cel de la care porneşte cîntecul naiului, Poetul, „Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod”., idee poetică dezvoltată de Ion Pillat şi în Mărturisiri atunci cînd vorbeşte despre manifestarea actului creator. Întregul fenomen apare, la acest poet, ca un ritual în trei paşi: unui amestec de inspiraţie venită dintr-un dincolo, de simţire indusă de inconştient sub influenţa celor trăite şi văzute, a unei „experienţe vitale”, îi urmează actul propriu-zis al transpunerii pe hîrtie şi, mai apoi, munca finisării tehnice. Între primii doi paşi există o fază intermediară de decantare a celor venite din inconştient, pentru a evita o „lipsă de transmisibilitate” din cauza „vibrării prea mari sufleteşti şi a amplitudinii excesive pe care o dă această vibrare materialului verbal întrebuinţat”. Dacă această primă fază este una mai mult inconştientă, cea de-a doua ţine de un „automatism psihologic”, de această dată poezia fiind simţită „făcîndu-şi drum, spre expresia ei verbală”, aflîndu-se în „faza naşterii, a acelei munci dureros de necesare”. Al treilea pas este unul strict conştient, ce ţine de un „meşteşug literar” în care „gustul estetic şi logica îşi recapătă toate drepturile”. Astfel, după cum însuşi definiţia poetică oferită „într-un vers” o sugerează, versurile trăiesc în poet, sădite fiind de experienţe vitale ale acestuia (de lectură sau nu), aşteptînd „anotimpul” potrivit pentru „a rodi” în expresia verbală a poeziei.

Pe lîngă aceste concepţii poetice, volumul cuprinde şi trei arte poetice chiar astfel intitulate. O primă Artă poetică reia primatul sugerării ideii lirice: „Nu vorbele, tăcerea dă cîntecului glas”.,insistîndu-se asupra importanţei simţurilor, a trăirii spirituale în receptarea operei poetice. Următoarele două Arte poetice au în vedere aspectul tematic al operei. „Iubiri, dureri, amurguri, un vers în scrum de ani”. surprinde natura empirică a resurselor poetului pentru opera sa, însă, dincolo de aceasta, reprezintă o reiterare în tematica operei lui Ion Pillat. De altfel, marile teme ale poeziei sale, timpul, copilăria, moartea, peisajul, numite de Mircea Tomuş „axele arhitectonice” ale universului poetic pillatian, se află şi în centrul acestui volum. Marea temă a timpului, de fapt, le cuprinde pe cele ale copilăriei sau ale morţii, poetul insistînd pe evocarea trecutului („În toamna desfrunzită m-am întîlnit, copil”. – Întoarcere) şi pe iminenţa trecerii timpului („Se duc pe rîul vremii toţi anii mei, buşteni”. – Despăduriri) şi, implicit, a morţii („Spre moarte mă tot duce, lin, inima vîslind”. – Luntraşul), totul pe un ton elegiac. Copilăria apare ca o oază de inocenţă pierdută şi regăsită doar într-o vreme ce nu poate fi recuperată decît sub forma amintirilor: „O jucărie spartă găsită într-un pod”. (Copilărie). De altfel, amintirea este motivul central al marii teme a timpului, un laitmotiv chiar al poeziei lui Ion Pillat: „Ne învelise luna în colb de amintiri”. (Drum de noapte). Nostalgia capătă valenţe metafizice în acest univers poetic. Nu doar trecutul empiric este cel evocat, ci şi trecutul strămoşesc, a cărui amprentă eul o resimte în fiinţa sa: „Auzi-l cum te cheamă de pe un alt tărîm”. (Căţelul pămîntului). Tonul elegiac nu rezidă doar în latura tematică, ci ţine şi de un ritm intrinsec al versurilor, ce conferă senzaţia de curgere inevitabilă, de unduire, accentuată şi de ocurenţa motivului mării, al valurilor: „În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni”. (Trecutul). Starea de meditaţie indusă ni se prezintă aici ca o călătorie statică, una ce are loc pe calea gîndurilor: „La gura sobei gîndul, tovarăş călător”. (Veghe).

O altă serie de „poeme într-un vers” care ocupă un loc considerabil în acest ciclu sînt poemele-tablou. Peisajele răspund sufletului nostalgic al fiinţei, toamna punînd stăpînire şi pe acesta: „Cad frunzele, pămîntul e plin de rîndunele”. (Stol coborît). Se insistă asupra aspectului cromatic al peisajelor („Zambilele, nori vineţi, şi cerul flori purta”. – Colori), uneori imaginea fiind „prezentată” chiar ca o descriere, verbul fiind un infinitiv lung („Desfăşurarea verde a grîului în zări”. – Mare pămînteană). Unduirea, senzaţia de curgere devine vizuală, concretă: „A strîns albastru-n braţe şi-l leagănă mereu. (Golful). Unele peisaje capătă caracter sinestezic, depăşind vizualul: „Din praştia cîmpiei lumina cîntă sus”. (Ciocîrlia). Un Portret ne apare sub aceeaşi influenţă şi amprentă a trecerii timpului: „Durere cu ochi negri sub părul azi mai alb”. Sufletul este supus intemperiilor naturii, ale timpului, aflîndu-se în Iarnă („În zare zurgălăii de sănii… Suflet nins”.) sau în Înserare („Pe-oglinda legănată a sufletului: norii”.).

Dincolo de această imagine deznădăjduită de ansamblu se întrevăd şi oaze de speranţă. Posibilitatea renaşterii nu este anulată(„Cocorii ţipă. Gheaţa din suflet mi se sparge”. – Sfîrşit de iarnă), frumuseţea poate fi găsită oriunde, trebuie doar descoperită („Femei cu trup de noapte şi miez de soare-aprins”. – Sclave), iar iubirea îndulceşte prin puritate iminenţa trecerii vieţii („Mi-ai dat să beau din cană iubire de izvor”. – Apă neîncepută). Însă tonul general rămîne tot cel al imposibilităţii de a evita curgerea vieţii: „Ca vremea nu se-opreşte, ca moartea nu-l aud”. (Sîngele vieţii).

Volumul Poeme într-un vers demonstrează cît se poate de limpede complexitatea şi infinita capacitate de sugestie a liricii lui Ion Pillat, ilustrînd deschiderea acesteia spre formele poeziei moderne, influenţele diverse experimentate şi studiate, livrescul surselor, toate nuanţînd opera acestui scriitor. Nu este vorba, totuşi, de un amalgam de elemente fără o logică internă, ci toate acestea conturează o poetică susţinută şi de articolele programatice. Ion Pillat nu manifestă doar o cunoaştere oarecare sau una ce ţine de gust a unor poeţi moderni precum Baudelaire sau Rilke sau, dintre români, Bacovia sau unii avangardişti (atît el, cît şi soţia sa, pictoriţa Maria Pillat, au colaborat la „Contimporanul” lui Ion Vinea), ci cunoaşterea sa este una sistematică, avizată (a tradus din Rilke, a editat primul volum al lui Bacovia etc.). Aşadar, tradiţionalismul lui Ion Pillat nu este unul doctrinar, căci autorul a ajuns la această formă de poezie prin căutarea esenţei poetice a sufletului românesc, esenţă pe care a descoperit-o în tiparul lirismului popular. Or, toată creaţia pillatiană dovedeşte că această tradiţie românească nu este incompatibilă cu unele forme de modernitate. Dimpotrivă. Poemele într-un vers sînt doar un exemplu printre altele, unul privilegiat totuşi, fiindcă acreditează o formă poetică austeră şi deopotrivă plină de rafinament şi de erudiţie literară, străbătută discret de o sensibilitate romantic-crepusculară.

Revista indexata EBSCO