May 21, 2016

Posted by in Autori

Şerban AXINTE – Mãrturisirile lui Ion Pillat

Memorialistica lui Ion Pillat nu este vastă, ea reducîndu-se la volumul Mărturisirile din 1942. Ele încep abrupt  cu o ştire despre un chirurg care se operase de cancer, singur în faţa elevilor săi. Pornind de la această imagine şocantă, Pillat afirmă că „totuşi cu destinul şi cu vieaţa să nu te joci… şi iată-mă în faţa domniilor voastre nevoit să-mi disec cu cuţitul tăios al autoanalizei nici măcar trupul, ci sufletul însuşi – partea cea mai sensibilă pe care n-o poţi anestezia cu nimic… Penibilă conjunctură pentru un poet şi dacă – în această operaţie neobicinuită pentru mine – mîna va tremura puţin sau dacă puterile la un moment dat mă vor trăda, vă rog dinainte să-mi acordaţi circumstanţele uşurătoare necesare unor astfel de performanţe”. Ezitările, oarecum jucate, ţin locul unui captatio, care fixează intenţia unei autoanalize foarte sincere, netrucate. Aşadar, autorul promite foarte mult. Să vedem în ce măsură reuşeşte să-şi convingă cititorii prin această anunţată deschidere totală.

După acest început abrupt, continuă prin relatarea unor date biografice. S-a născut la 31 martie (stil vechi) 1891 la Bucureşti în strada Dorobanţilor. El se consideră „produsul corcit” al dealului de la Florica, al podgoriei din preajma Argeşului – cu stepa ondulată din marginea Prutului, cu pămîntul negru de la Miorcanii Dorohoiului. Ascendenţii din partea tatălui sînt moldoveni. La Botoşani avea casă bunicul (Nicu Pillat frate cu generalul Pillat, care a jucat un rol în detronarea lui Cuza). Bunica, Agripina Pillat, născută Cantemir, se înrudea cu familii din Basarabia. Din partea tatălui originea moldovenească este aproape integrală. Din partea mamei – bunicul era Ion Brătianu; bunica Caliopy (Pia) era născută Pleşoianu din Rîmnicul-Vîlcei. Aşadar din partea mamei este argeşean şi oltean în părţi egale. Se înţelege foarte clar că Ion Pillat ca şi atîţia alţii ţin foarte mult la a-şi preciza originile cu exactitate, pentru a nu li se pune la îndoială, probabil, descendenţa românească pură. Avînd în vedere condiţiile socio-culturale din acele vremuri, acest fapt era înţeles de către unii ca o calitate în sine.

Mormîntul lui Ion Brătianu de la Florica exercită o puternică impresie asupra copilului care, împreună cu mama sau cu una dintre mătuşi, aducea zilnic flori din grădina casei. Era „gestul antic şi ritual al românului de la ţară în pomenirea […] unui mort”. Tot ceea ce era legat de dealul Florica, cu urmele trecerii marelui Brătianu constituie atmosfera copilăriei lui Ion Pillat. Se pare că pentru scriitor aceste lucruri au contat foarte mult, de vreme ce el le-a resimţit ca pe nişte aspecte determinante pentru profilul său spiritual şi pentru opera sa. Aşadar, din atmosfera descrisă mai sus au fost inspirate poeziile din ciclul Florica, din Pe Argeş în sus, din Biserica de altădată.

Bunica Pia Brătianu a fost evocată în Aci sosi pe vremuri şi în Capela. Cunoştinţele corespunzătoare şcolii primare le capătă acasă cu examene la Piteşti. La fel şi învăţătura primilor trei ani de liceu. În clasa a patra a urmat cursurile liceului „Sf. Sava” din Bucureşti. Ca materii preferate a avut limba română împreună cu istoria şi mai ales geografia, nedovedind nici o aplecare către creaţia literară. A început să scrie versuri abia la cincisprezece ani, la Paris, în 1906. Nici la acea dată nu se gîndea serios la o carieră literară: „a fi poet îmi părea a fi un om puţin serios şi care nu poate aduce folos neamului său”. Pentru Brătieni scara ideală a valorilor plasa foarte sus pe inginer pe arhitect sau matematician şi mult mai jos pe poet şi pe avocat. Analiza personală conduce la ideea că a suferit mereu de o dualitate între ceea ce a urmărit să facă şi „forţa oarbă” care l-a condus aproape contra voinţei sale, atît în viaţa, cît şi în opera sa.

După război, cînd se simţea atras ideologic şi estetic de simbolism a scris în 1918 în mod paradoxal o parte din Bătrînii, Aci sosi de premuri, Septemvrie şi prin 1920-1921 aproape tot ciclul Florica, adică o poezie „tradiţională, autohtonă, simplă, sentimentală”. Totuşi, nu trebuie trecută cu vederea această atracţie spre simbolism. Deşi poezia sa este, evident, de extracţie tradiţională, totuşi, din punctul de vedere al limbajului poetic, se pot detecta unele influenţe de natură modernistă.

Ion Pillat crede că în viaţa artistului, pentru opera de mai tîrziu, anii copilăriei contează înzecit, însutit mai mult faţa de anii maturităţii: „De altminteri ceea ce distinge fundamental pe artist şi mai ales pe poet, de ceilalţi muritori este: „că pe cînd ceilalţi oameni omoară printr-un asasinat lent şi logic în sufletul lor pe copilul ce au fost odată – poeţii, subjugaţi de un joc straniu şi invers al propriei imaginaţii, îl păstrează la nesfîrşit recreîndu-l mereu în suflet ca într-un joc de limpezi oglinzi”. Un al aspect al poeziei lui rezidă în  „unitatea indivizibilă a pămîntului românesc, prelungirea firească a propriei moşii şi durerea neistovită a unor graniţi odioase, absurde”. În sprijinul acestei idei continuă cu o descriere a peisajelor româneşti care traversează graniţele conferind unitate. De la Miorcani se văd pădurile şi satele Basarabiei, din vila de la Predeal, construită de Ionel Brătianu, se descoperă Transilvania. Călătoriile cu Ionel Brătianu prin tot Ardealul l-au deprins din copilărie cu „o singură ţară românească”. În această autoscopie devin foarte importante fazele creaţiei sale, toate în legătură cu prefacerile din fiinţa sa. Ion Pillat propune o definiţie a poeziei: „O poezie e înainte de toate, judecînd după mine, o experienţă vitală, dar o experienţă vitală de un fel anumit – dezbărată de orice contingenţă logică, care îmi cutremură sufletul deodată, muzicalizînd privelişti şi dînd plasticitate sunetelor. E un fior brusc urmat puţin în urmă de o stare de detaşare de viaţă, de o distracţie stranie, aceeaşi pe care o resimt în vis”. Fazele pe care le cunoaşte creaţia lui Ion Pillat sînt în viziunea lui: prima, „de fecundare, numai plăcere şi înfiorare”, a doua „e naşterea, a acelei munci dureros de necesare”. Despre faza a treia autorul afirmă că implică „munca de exactă ajustare verbală a expresiei poetice, de subtilă muzică interioară, de colorit, de simplificare sau de lărgire a rezonanţei, de relief – într-un cuvînt, de meşteşug literar”. Cu toată simplitatea lor, aceste fraze explică totuşi necesitatea unor etape în creaţia literară. Sînt puţine cazuri de scriitori care, încă de la debut, au avut propriul lor timbru, propriul lor sunet specific. În cazul lui Ion Pillat, căutarea e un proces mai important decît aflarea locului personal. Căutarea e vie, procesul construcţiei de sine e incitant prin lipsa lui de finalitate imediată. Cu cît încearcă să se definească mai exact, cel aflat în căutare ajunge să-şi dea mai multe răspunsuri.

Astfel, Mărturisirile lui Ion Pillat se încheie tot printr-o referire la propria poezie. Următoarea frază se dovedeşte a fi foarte importantă pentru plasarea corectă a poeziei lui Ion Pillat: „Toată producţia mea poetică din urmă, mai ales cea din ultima decadă, mi se pare fecundată de îndoitul aport al artei clasice şi al celei populare. Neavînd nici o tradiţie literară cultă care să fi dat poeziei române o Renaştere glorioasă ori vreun Secol de aur al clasicismului naţional cum s-a întîmplat cu toate cele din Occident, era firesc să caut în poezia noastră populară, de o desăvîrşire artistică şi de o adîncime lirică neîntrecută, izvorul unei inspiraţii româneşti valabile”.

Asocierea dintre etic şi estetic e riscantă şi neproductivă. Totuşi, în cazul lui Ion Pillat e cît se poate de limpede faptul că el îşi mărturiseşte o sursă de inspiraţie compusă din două elemente la fel de importante: arta clasică şi cea populară. Sinteza acestora conduce spre o altfel de manifestare a etosului. O valorificare a lui în sensul intensificării în conştiinţa culturală şi scriptică a artei populare. Fără această nuanţă, Mărturisirile lui Pillat, şi aşa simpliste în mare parte, nu ar avea nici o valoare.

 

Revista indexata EBSCO