May 21, 2016

Posted by in Autori

Monica PILLAT – Imaginea petalei la Ion Pillat

Petala, componenta corolei unei flori, e semnul frumuseţii şi al fragilului pieritor. În lirica lui Ion Pillat petala se asociază cu lumina care îi spiritualizează substanţa. Am ales trei poeme în care, condusă de imaginea petalei, voi încerca să descifrez înţelesurile acestei iluminări atribuite clipei. Pentru început, citez poemul „Interior”, din ciclul cu acelaşi nume, scris în 1924:

Pe scrinul scund, pe masa de mahon

Cleştarul cupei picură amurg.

Pe liniştea lăutei fără zvon,

Pieziş petale de lumină curg.

 

Atinsă, struna tainic a sunat…

Şi Sîn-Nicoară din icoane vechi

Rămîne mut cu deget ridica

Şi cîntecul tăcerii în urechi.

 

Se cern garoafele de Luchian

Şi sîngerate cad din rama lor,

Prin florile unui chilim oltean

Sperioase păsări se înalţă-n zbor.

 

Pe-o strachină un cerb a tresărit…

Şi de pe raft, din fiece volum,

Poeţii ies s-asculte liniştit

Un cîntec risipit ca un parfum.

 

Vedem cum obiectele încăperii se animă tainic atinse de „petale de lumină” care „curg”, trezind pe strunele lăutei „cîntecul tăcerii”, auzit din icoana veche cu Sîn-Nicoară. Însufleţite de aceeaşi atingere a luminii, florile din tabloul lui Luchian „se cern”, păsările ţesute pe covor prind se zboare, cerbul pictat pe strachină tresare, iar din cărţile bibliotecii ies autorii să asculte parfumul muzicii risipite în jur. Deşi în primul moment avem impresia că ni se sugerează numai armonia unei ambianţe familiale, descoperim mai apoi, în această poezie de interior, prezenţa imboldului divin „Fiat lux!” care scoate din înmărmurire, pentru un scurt răstimp, viaţa sublimată în artă. Polemizînd atît cu viziunea renascentistă cît şi cu cea romantică, după care creatorul are putinţa de a pune la adăpostul artei sale frumuseţea viului, ameninţată de ravagiile timpului, Ion Pillat face demersul invers cu o pledoarie proprie în favoarea efemerului.

În Sonetul XIII din ciclul Scutul Minervei (1933), atitudinea poetului devine mai explicită:

Din toate, numai roza ce-n moarte mai încheagă

O inimă de flăcări pe palidul stufiş,

Prin seara prelungită de soarele pieziş

Cum tremură în purpur, îmi este cea mai dragă.

 

Şi numai tămîioasa ce s-a păstrat întreagă

În via pustiită de-al toamnei luminiş,

Acuma cînd scînteie de brumă prin frunziş,

Mai tare mă închină şi locului mă leagă.

 

Mi-e dor de ce-nfloreşte sub semnul despărţirii

Şi braţele ce albe de gîtul meu s-au prins

Mă ţin cînd ştiu că mîne s-or şterge iar privirii.

 

Minerva-mi spune: — „Uită ce-n pulbere se cerne.

Ciorchini de stele setea ţi-o sting şi am întins

Iubirii tale cupa petalelor eterne.

 

Aici fascinaţia, pe care o exercită cele trecătoare asupra poetului, ţine chiar de natura lor vremelnică, iar înflorirea „sub semnul despărţirii” e cu atît mai preţioasă cu cît e sortită veştejirii. În acest poem, frumuseţea viului devine cu atît mai intensă cu cît îşi presimte mai acut dispariţia, de unde şi dorul care acompaniază pînă la sfîşiere percepţia privitorului. Replica Minervei, zeiţa înţelepciunii dar şi a stăpînirii de sine, oferă artistului alternativa unei contemplări astrale ce ar lăsa în urmă inexorabila prefacere a lumii în ţărînă. „Ciorchinii de stele” şi „cupa petalelor eterne”, care ar stinge setea mistuitoare a scriitorului, l-ar aduce în acel spaţiu celest, imaginat de Eminescu pentru luceafărul său „nemuritor şi rece”. Numai că pentru Ion Pillat opţiunea retragerii în absolutul abstract nu pare a-i fi cu putinţă, iar această imposibilitate e pusă în clar de ultimul lui poem „Post-Mortem”, 1943, din ciclul Cumpănă dreaptă:

M-a părăsit azi lumea ca şi haina

Uitată colo-n cui

Şi singur stau împărtăşit cu taina

Ce n-o pot spune nimănui.

 

Îmi las toiagul, praful şi sandala

Nici umbră nu mai sînt,

Din alte zări privesc acum petala

Luminii ce mi-a fost pămînt.

 

Închipuindu-se în rolul de martor al propriei extincţii, poetul vorbeşte mai întîi de dubla despărţire a lumii de el şi a lui de propria substanţă pieritoare, despărţire văzută nu ca  o eliberare a sufletului ci cumva ca o astrală întemniţare în spaţiul aceluiaşi dor de mai înainte. Privirea duhului său se întoarce „din alte zări” înapoi, pentru a contempla cu nostalgie „petala/ Luminii ce mi-a fost pămînt”. Petala, semn al splendorii vulnerabile, devine fragment al luminii care înconjoară ca un nimb lutul pierdut al fiinţei. Printr-o asemenea imagine, Ion Pillat sacralizează clipa de viaţă, transformînd-o într-un”acasă”, pe care nici în eternitate nu-l poate uita.

Revista indexata EBSCO