May 21, 2016

Posted by in EDITORIAL

Lidia STÃNILOAE – Sã dãm foc monumentelor!

În momentul de faţă se poartă ateismul, dispreţul faţă de credinţă, faţă de tradiţie, cu precizarea că acest dispreţ se referă în special la Ortodoxia Românească. Toate celelalte confesiuni, credinţe, sînt cel puţin trecute sub tăcere. De ce? Care să fie misterul acestei antipatii? Poate că batjocorind Ortodoxia, credinţa majoritară în România, se discreditează şi ideea de religiozitate în general, de convingere că există o Forţă Superioară care se opune răului, care îi vrea pe oameni buni, cinstiţi, oneşti? Fapt sperat de unii, se discreditează astfel creştinismul în general.

De remarcat, asemenea „mode” sînt adoptate şi practicate mai ales de persoane dintr-un anumit strat social, grijuliu cu dorinţa de a fi „intelectual”, „subtil”, „european” , animat de dorinţa de a fi pe placul unora. O carieră în mediile bine înşurubate în oficialitate se construieşte cu grijă, merită orice concesie. Conştiinţa şi onestitatea nu sînt mărfuri bine cotate, nu aduc nici pe departe aceleaşi avantaje.

Deci să pornim înainte, cu mult elan, pe calea denigrării, a aluziilor răuvoitoare, care, după părerea unor aşi ai condeiului, sînt eficiente în lumea pe care ei şi-o închipuie ca existînd astăzi, în acest veac al decăderii .

În ultima vreme aceste manifestări au evoluat. Anumite ziare nu se mai mulţumesc să publice aluzii împotriva Bisericii ortodoxe române. Nicăieri în Europa noastră, către care aspirăm cu frenezie, nu se pot citi rînduri mai mitocăneşti, mai grosolane, situate sub orice nivel de decenţă. S-ar putea crede că anumiţi „jurnalişti” iluştri au luat lecţii de lipsă de educaţie, că au făcut o vreme practică în locuri care adăpostesc pe cei mai lipsiţi de elementară bunăcuviinţă, pe cei mai perfecţionaţi aşi ai grosolăniei calificate ce se întîlneşte în ţara noastră modernizată, care şi aşa se scaldă în murdărie şi că au învăţat cu sîrg superlativele bădărăniei.

Există multe prilejuri de a arunca cu gunoi în jur: de pildă, construcţia unei catedrale, a cărei prezenţă ar împiedica ridicarea de spitale şi de şcoli. În toate marile metropole se află catedrale celebre: Notre Dame sau Saint Denis la Paris, marele dom din Köln, Westminster la Londra, Catedrala de la Canterbury… Ei şi? Ce le trebuie bucureştenilor catedrală? Cît de mult rău poate face tuturor o catedrală! Cîte infecţii şi epidemii poate ea provoca, v-aţi gîndit vreodată, oameni buni? Ne trebuie neapărat spitale împotriva ei! Curios, numărul redus al acestora s-a acceptat, n-a îngrijorat mult pînă acum! („Redus” este un fel de a spune. Conform statisticilor oficiale internaţionale, numărul de spitale pe cap de locuitor din România este unul dintre cele mai ridicate în lume!)

Şi şcoli! Cîte generaţii de analfabeţi, total lipsite de cea mai elementară cultură, pot ele produce, aşa cum e (dez)organizată educaţia astăzi! Ceea ce, de fapt, n-ar trebui să supere! Se măreşte astfel numărul unui anumit fel de politicieni şi de persoane „culte”, care să ocupe funcţii înalte şi să cîrmuiască bietul nostru popor oropsit de soartă, pradă credinţei ortodoxe! Sporeşte numărul celor care se supun oricărei aberaţii fără să crîcnească, cărora li se spală creierul… „Capul ce se pleacă sabia nu-l taie”, nu e o zicere nouă… Forma sa actuală este „politic corect”, varianta nouă a cenzurii din timpul dictaturii comuniste. Poate că în felul acesta, generaţiile viitoare se vor elibera de „înapoierea” regretabilă care este creştinismul, vor fi învăţaţi că este permis orice, că se poate da cu pietre în generaţiile trecute, care au avut neruşinarea să creadă că există bună cuviinţă şi cinste, care se sfiau să apară în ţinute „liberaliste”, şi să aibă apucături dezmăţate, ceea ce în limbajul actual modern se numeşte lipsă de prejudecăţi şi modernism european.

Sau păstrarea icoanelor în şcoli? Cîtă cruzime, să vadă bieţii copii nişte draci care împing pe păcătoşi cu furcile lor în flăcările iadului. Cîte motive de umilire şi de persecutare a urmaşilor noştri! Dar să fim atenţi şi să nu exagerăm: diavolul nu trebuie neapărat eliminat din realitatea noastră! El este de fapt un personaj pozitiv, pentru că ne eliberează de „constrîngerea” binelui! Cultul satanist este o direcţie pe care nu e rău să se meargă. Da, chiar şi vorbind de bieţii tineri care au murit, nu de mult la Colectiv, în acele condiţii cumplite. Există afirmaţii false care susţin că aceştia nici n-ar fi trebuit să creadă în Dumnezeu, sau să frecventeze bisericile. Doar aveau la îndemînă cultul satanist, pe care îl adoptaseră. Iată o dovadă de libertate de spirit, de dezbărare de mentalităţi învechite…

Să ne amintim: de curînd, ca urmare a incendiului cumplit de la clubul Colectiv, mînia populară s-a manifestat prin proteste perfect justificate, care reclamau schimbări mai mult decît necesare în realitatea noastră. Dar unii „revoluţionari”, băbuţe care-şi uitaseră căţeii acasă, persoane abia trezite din ameţeala drogurilor, defilau în Piaţa Universităţii din Bucureşti cu pancarte în care se blasfemia Biserica Ortodoxă Română şi pe cei care o conduc. Se protesta implicit împotriva culturii şi a tradiţiilor poporului român, a credinţei şi spiritualităţii sale, elemente constitutive ale însăşi existenţei neamului nostru. Nici vorbă de indignarea pentru neglijenţa aducătoare de moarte, care cutremurase toată ţara, pentru nepăsarea, ignoranţa care începe să ne caracterizeze, pentru tot ceea ce înseamnă doar profit material, într-un context înspăimîntător al mersului nostru spre distrugere, spre dispariţie ca neam. (Să folosim cuvîntul „neam”, atîta vreme cît el nu este încă interzis!)

E cu totul altceva atunci cînd copiii pot să vadă pe computere jocuri instructive cu omoruri, torturi, asasinate din belşug. Asta dezvoltă inventivitatea, lărgeşte orizontul tinerei generaţii! Asta este cu adevărat educaţie modernă!

E cu totul altceva ca în grădiniţe copiii să fie puşi să stea goi unii în faţa celorlalţi, să observe că deosebirile sînt „nesemnificative”, că relaţiile dintre ei stau sub semnul unei libertăţi absolute, să li se creeze o „mentalitate actuală”. Ce fiinţe moderne devin ei astfel! Curat progres, vorba lui Caragiale!

De curînd, într-o publicaţie, de altfel cu un anumit nivel, a apărut un articol epocal al unui psihogenial specializat în teme de acest gen. El se adresa părinţilor, cerîndu-le să nu-şi trimită copiii la spovedanie. Aceasta nu face decît să-i sperie, inhibîndu-i de la activitatea sexuală. Formidabil, nu? Cu asta ne-am situat în fruntea Europei, bravo nouă! Cîte alte medii, din cîte alte ţări vor putea lua exemplu de la noi!

Există şi publicaţii care pun punctul pe i. Ce atîta tristeţe pentru unii care au murit în temniţele comuniste? Prefăcătorie curată! Cîţi dintre ei au suferit pentru că aveau alte aspiraţii, pentru că doreau altceva pentru ţara în care s-au născut. Mofturi! Hai să mai terminăm odată cu cei zece mii de preoţi ortodocşi care au fost torturaţi în temniţe, dintre care au murit atîţia! Dacă erau ortodocşi, bine le-au făcut temnicerii lor. Ştiau ei ce ştiau… Torţionarii de atunci sînt eroii de azi, „vizionarii” timpurilor moderne, admiraţi de cei care vor să distrugă credinţa ortodoxă, compătimiţi dacă sînt traşi la răspundere pentru activitatea trecută… Ei merită cinste şi pensii substanţiale… Aşa, din cînd în cînd mai poate fi condamnat cîte unul… E bine pentru presa pusă pe articole critice, pentru cei care încă nu s-au modernizat pe deplin, pentru ochii mulţimii! Nu-i aşa, stimaţi luptători eroici pe frontul distrugerii credinţei unui popor? A tradiţiilor, a istoriei sale, a moştenirii trecutului nostru? A şirului de generaţii care s-au sacrificat pentru ca să avem noi astăzi o ţară liberă, unitară, în rînd cu naţiunile lumii?

Cîţi martiri cunoaşte istoria noastră? Cîţi oameni care au ales sacrificiul suprem, cu gîndul la generaţiile viitoare, la noi? Da, la noi, cei care astăzi le dăm cu tifla! Ce simplism, ce lipsă de eleganţă, de subtilitate, de inteligenţă modernă, să mai crezi în neamul tău, în tradiţiile tale, în buna cuviinţă, ba chiar în existenţa unei Fiinţe Superioare care să-ţi îndrume paşii spre bine! Hai să-i criticăm cu tărie pe judecătorii inumani care condamnă pe torţionarii de odinioară. Sun doar fapte trecute, ce să mai revenim asupra lor!

Binele, vezi bine, e simplist. E dovadă de mărginire, de lipsă de inventivitate! Îl cultivau atît oamenii mai mărunţi, cît şi elitele? Ce să facem noi cu elite? Cîte parale ne aduc ele? Cît primim dacă îi lăudăm, dacă le recunoaştem meritele? Pe cînd, dacă îi batjocorim, dacă îi înjurăm pentru că şi-au iubit neamul, ei da, altă viaţă. Secretul este să ţi se recunoască grosolănia drept un fapt lăudabil în comentariile injurioase asupra oamenilor de bine, asupra intelectualităţii reale, asupra ţinutei morale ireproşabile…

Într-un excepţional studiu al lui Cassian Maria Spiridon, referitor la articolele politice ale lui Eminescu, întîlnim cîteva citate din opera jurnalistică a marelui poet şi înţelegem încă odată că genialitatea e nepieritoare, că rămîne definitiv actuală. Astfel, el afirmă într-un articol din 1878, că societatea românească suferă de un mare rău şi anume de lipsa de cultură adevărată, de ignoranţă şi lipsă de patriotism, de goană după căpătuială frauduloasă. Să nu ne imaginăm că acest lucru e valabil numai pentru „jucăria parlamentară”, ci şi pentru o subcultură generalizată, caracterizată prin lipsa totală de cunoştinţe speciale, de informaţie. Nu ne putem împiedica să avem impresia că se referea la zilele pe care le trăim!

Cu puţină vreme înainte, a avut loc un accident teribil în Germania. Două trenuri s-au ciocnit lăsînd pe pămîntul înroşit de sînge mulţi morţi şi un număr impresionant de răniţi, dintre care mulţi au murit apoi. În seara acelei zile, în biserica din Bad Aibling s-au adunat nu numai rudele îndurerate ale acestora, ci şi o mulţime de oameni, de politicieni, zguduiţi de amploarea catastrofei. Da, imaginaţi-vă, s-au dus la biserică să se roage împreună, într-un ecumenism desăvîrşit. Ei, nemţii cei moderni, cei europeni, cei pe care noi îi dorim ca exemple de răceală, de insensibilitate, de convingere că ne sîntem proprii dumnezei… N-au pornit nici o campanie de batjocorire a Bisericii, cum s-a întîmplat după catastrofa de la Colectiv! N-am auzit nici un cuvînt în presă, în medii, cum că Biserica ar fi fost de vină, cum că preoţii sînt insensibili şi răi, că toate aceste forme de existenţă trebuie eliminate din societatea secolului 21! Curios, nu? Să facem o comparaţie cu publicaţii, unele chiar anonime, pline de mofturi, cu posturi de radio şi televiziune aidoma, din iubita noastră ţară aflată pe drumul cel bun al europenizării. Ce vorbe cu năduf, ce imprecaţii la adresa credinţei şi bisericii, ce ironii biciuitoare, ce reacţii prompte: să se taie fondurile pe care Biserica ortodoxă le primeşte de la Stat, pentru clădire şi reparare de biserici.

Şi bieţii francezi, cît de înapoiaţi au devenit şi ei, începînd să-şi restaureze monumentele şi bisericile! E o adevărată mişcare de masă, nu ne putem mira destul! Ne dezamăgesc! Ne dezamăgesc de exemplu, cetăţenii din Bretagne, din localitatea Medis, care au început să-şi restaureze biserica, în frunte cu primarul, cu toate autorităţile, folosind atît fonduri alocate cît, mai ales, donaţiile populaţiei. Din nenumărate alte localităţi care acţionează la fel… N-ar trebui să le dăm noi lecţii de modernitate şi spirit occidental? Să nu mai luăm drept exemplu Franţa, nu merită!

Să mai terminăm odată cu „sărăcirea Statului”. Banii să rămînă pentru plătirea şi răsplătirea înjurăturilor la adresa celor care mai cred încă în Dumnezeu. Să intre şi în buzunarul unor politicieni, care, bieţii de ei, o duc greu cu salariile lor princiare, cu zeci de case, de firme, de bijuterii, de pămînturi…

Repet: Să facă bine toată lumea şi să-şi însuşească expresia „politic corect”. Doar este o expresie foarte iubită de magistralii politicieni de pretutindeni! Cum să nu o adoptăm şi noi? Există şi unele asociaţii nonguvernamentale, să le facem dreptate şi lor, nici ele nu-şi pierd vremea de pomană…

Şi să dăm foc, de pildă, monumentelor de la Aiud, amintiri neimportante, ale celor care au murit acolo, care au fost torturaţi, cărora li s-a distrus viaţa. Ce-au meritat ei, luptînd pentru păstrarea credinţei, a tradiţiilor, a rădăcinilor neamului nostru, a dragostei de dreptate şi de cinste? Nu, asemenea lucruri nu se plătesc cu milioane străine, pentru că nu contribuie la distrugerea noastră ca neam, ţel mult încurajat de asociaţii grijulii. Banii frumoşi se păstrează pentru publicaţii penibile ale unor autori dezechilibraţi, gata de orice „pentru un pumn de dolari”!

Da, voi, beneficiari ai acestora, mergeţi înainte cu înjurăturile voastre, cu cererile voastre pentru distrugerea a tot ceea ce este înrădăcinat în sufletul nostru, moştenire de la înaintaşi.

Reflectînd la ziua de azi, m-am amintit de oameni de odinioară. Bunăoară de Bălaşa, zîna cea bună, care mă scutea de atîtea corvoade. Fusese femeie de serviciu la nobilul nostru CFR şi se pensionase la vîrsta cuvenită cu o pensie de mizerie. Lucra pe la unii şi alţii ca să nu moară de foame. De necrezut pentru mentalitatea de azi, lucra cu conştiinciozitate şi bunăvoinţă. Da, modernul „lasă că merge şi aşa!”, lozinca fundamentală contemporană, nu funcţiona încă atît de perfect. Deci moştenind-o de la mama ei, prietena mea Rodica, mi-o dăruise pe Balaşa şi mie. Şi aşa mai departe. Balaşa devenise o instituţie publică şi un membru incontestabil al unui număr de familii. Nimic nu se mai întîmpla, slavă Domnului, fără ocrotirea ei binevoitoare. Participa cu entuziasm la toate evenimentele, se îngrijora cînd eram bolnavi, întrebîndu-ne dacă ne-am dus la doctor „la politehnică”, dacă ne-a dat leacul potrivit. În culmea încîntării la nunta prietenei mele şi-a pregătit o ţinută festivă, o rochie „chilomon”. După ce-am văzut-o, am priceput că e vorba despre croiala de chimono şi cu toţii ne-am însuşit de îndată cuvîntul descoperit de Balaşa, mult mai plastic decît cel original.

Era vremea gloriei televiziunii şi toată lumea visa să aibă un aparat rusesc „Rubin”, superlativul acelor timpuri. Aşa că am pus mînă de la mînă şi Balaşa şi-a cumpărat Rubinul, pe care-l visa de mult. După cîteva zile de încîntare, am întrebat-o cum i se pare şi, vai, mi-a răspuns dezamăgită că a văzut cîte ceva care nu i-a plăcut de fel. Mai ales, a mărturisit că vorbeau acolo nişte „telectuali”, care ziceau tot felul de prostii şi bazaconii. Termenul era cu adevărat foarte potrivit, mult mai grăitor decît insipidul „intelectual”, care spune mult mai puţin. L-am adoptat cu toţii, pentru unele manifestări care meritau denumirea cu prisosinţă. Din păcate erau mulţi pe care nu-i puteai categorisi altfel…

A trecut multă vreme şi uitasem… De curînd am văzut însă în vitrina unei librării o carte cu titlul „Cînd va fi oare din nou astfel cum n-a fost niciodată?” care m-a pus pe gînduri prin sensul său amar. Asta e realitatea noastră, ceea ce sperăm de la viaţă şi nu se întîmplă niciodată….

Aşa se face că mi-am amintit de acel cuvînt şi, în acelaşi timp, de Balaşa, inventatoarea lui. De mirare, publicaţiile respective n-ar fi trebuit să sugereze asemenea legături şi asemenea termeni prin ceea ce tipăresc. Dar „errare humanum est”. Altă justificare pare greu de găsit… Da, cu adevărat, există astăzi „telectuali”, în toată puterea cuvîntului. Nu e de mirare, după anii care au trecut, specia s-a înmulţit fulgerător. Nu de geaba ne bucurăm de deplină libertate! Democraţia noastră este un mediu prielnic. Zeci de ani de teroare şi prigoană au dus la diminuarea numărului de intelectuali adevăraţi. Mulţi au murit prin închisori, bolnavi şi zdrobiţi, aduşi la tăcere şi izolaţi din toate punctele de vedere. Nu mai era nevoie de ei, nu mai era nevoie ca cineva să ţină treaz simţul realităţii la oameni, demnitatea, respectul pentru ei şi pentru ceilalţi, să le arate şi altora ce e bine şi ce e rău. Da, acele generaţii trebuiesc rase din paginile istoriei. Acei oameni de cultură, care au format schelăria solidă a treptelor pe care poporul român a putut urca, arătînd că şi el merită stima tuturor, ca orice alt popor, că a avut şi are încă personalităţi despre care se vorbeşte cu respect, cu neuitare şi recunoştinţă, pentru munca neobosită, pentru dragostea de generaţiile contemporane şi de cele viitoare, pentru realizările cu care au îmbogăţit cultura universală, lumea în care trăim. Ei sînt batjocoriţi, li se pun pe seamă tot felul de fapte şi cuvinte care să compromită odată pentru totdeauna tot ce-a avut mai demn societatea, lumea noastră. Li se răstălmăcesc cuvintele, scrierile, li se falsifică viaţa şi atitudinile de către pseudopublicişti anonimi şi neînsemnaţi, dezechilibraţi psihic, „docţi”, „cultivaţi”, deveniţi peste noapte jurnalişti, proclamaţi de ei înşişi ca atare, în speranţa că astfel se vor impune în opinia publică. Fără să cunoască realitatea, fără să-şi dea osteneala s-o cunoască, azvîrlind în grabă ofense, minciuni, mitocănii, pe care numai ei le cred cuvinte de spirit. Mai mult, implicînd în afirmaţiile lor şi personalităţi străine, demne de cinstire. O murdărire generală, de care ţi-e silă să te apropii.

Într-adevăr, „Cînd va veni oare din nou timpul astfel cum n-a fost niciodată?”

Da, iată că alte timpuri au venit, şi ne întrebăm, oare de ce? Ce-au schimbat ele? Care este misterul renunţării la nivelul de „telectualitate” de atunci, pentru a adopta o formă nouă, de mizerie pseudomorală şi pseudoculturală, de aroganţă de cea mai joasă calitate, de lipsă de onestitate şi minciuni sfruntate, formă mascată sub o aşa zisă aspiraţie la „modernism”, care nu e modernism, ci dezmăţ şi decădere pe toate planurile? Din păcate, am moştenit „telectualitatea”, această categorie umană semidoctă, nu, greşesc, subsemidoctă. Semidoct ar fi un calificativ prea de laudă.

Fără îndoială, mai există din fericire şi intelectuali adevăraţi, publicişti oneşti, informaţi, cu talent, dăruire şi cultură. Şi mai ales, semn de mare bucurie, încep să apară oameni tineri pe care pseudoşcoala actuală nu i-a deformat, informaţiile false nu-i înşeală, afirmaţiile pline de morgă nu-i orbesc. Dar ce facem cu ceilalţi?

Ce facem cu cei plătiţi generos ca să distrugă orice urmă de ţinură morală, de recunoaştere a valorilor eterne, de respect faţă de valorile poporului în care s-au născut, faţă de tradiţiile lui?

Ce facem cu „jurnaliştii” de succes, a căror lipsă de cea mai elementară bună cuviinţă este de neimaginat? Care înjură ca la uşa cortului Biserica, stimulînd şi pe agramaţi de cea mai joasă speţă să facă la fel? La singurul nivel care le este accesibil, bineînţeles. Ce facem cu telectualii care, fără asemenea mitocănii pe care ni le serveşte o anumită presă, ar muri de foame, pentru că nimeni, nici un om cinstit, cu o pretenţie minimă de ţinută civilizată, nu ar trebui să-i publice, nu are nevoie de ei? Ce facem cu cei care se servesc de catastrofele trăite astăzi, pentru a încerca bunăoară să introducă cultul satanist, „meritele” diavolului, ale „spiritualităţii” satanei, în locul credinţei în care s-a format poporul nostru? A celor care ne batjocoresc valorile intelectuale şi culturale singurele care ne aşează în rîndul popoarelor civilizate. A celor care îşi închipuie că manifestă o „superioritate” aşa zis „ontologică” a răului?

Da, telectualilor deplorabili, aflaţi că numai asemenea valori pe care încercaţi să le batjocoriţi, ne fac să intrăm în rîndul europenilor şi nu prestaţiile voastre tragic de ridicole în lipsa lor de nivel Rînduri care neavînd capacitatea de a vă face cunoscuţi, vă etalează frustrarea, în campanii ale unor medii, care dacă n-ar fi de rîs, ar fi de plîns.

Inventaţi acţiuni care n-au existat niciodată, turnaţi fără nici o responsabilitate minciuni lesne de descoperit, în speranţa că veţi fi antrenaţi în dispute publice care să vă aducă celebritatea. Dacă ar trăi Balaşa, cu bunul ei simţ de om simplu şi cinstit ar spune ceea ce a mai spus şi odinioară, „glasul măgarului nu se urcă la cer”. Ea nu s-ar demite să se manifeste atît de murdar. Ea ţinea să-şi cîştige existenţa muncind cinstit, nu mîzgălindu-se şi tîrîndu-se în gunoi aşa cum faceţi voi, pentru bani care vi se aruncă cu dispreţ. Pentru că nici măcar platnicii voştri nu pot să nu dispreţuiască josnicia cu care vă vindeţi. Da, glasul măgarului nu se urcă la cer, se ştie asta…

Din păcate, aceste cuvinte ar trebui repetate prea des. Ele demască frustrarea voastră, a celor de azi, pentru că nu mai beneficiaţi de puterea nimicitoare pe care au avut-o părinţii voştri cu ani în urmă. (Foarte ciudat, mulţi asemenea telectuali se pot lăuda cu părinţi-glorii ale perioadei de tristă amintire, secretari de partid, securişti, torţionari fizici şi morali din acele vremuri). Frustrare, pentru că nu mai puteţi tăia şi spînzura după bunul plac, cu drept de putere şi moarte asupra atîtor victime. Frustrare, pentru că nimeni nu vă ia în serios. Ce-ar fi dacă aţi înţelege că ura şi frustrarea sînt aspecte caracteristice psihopaţilor, care merită doar milă şi certitudinea că locul lor este în aşezăminte medicale şi nu în pagini ale unor publicaţii, care se vor onorabile şi cu acces la public.

Vă imaginaţi că sînteţi glorii ale antropologiei. Dar ar trebui să vă daţi seama că e vorba de o antropologie a imposturii, după cum se afirmă în Cercul de Studii Areopag, din capitala Franţei, vizitat de mari personalităţi ale culturii atît franceze cît şi române. E doar o furtună minusculă într-un pahar de apă şi nu o rebeliune împotriva transcendenţei, care să poată fi luată în serios. Căci orice conştiinţă lucidă a timpurilor noastre înţelege că omul e în pericol, omul adevărat, înzestrat cu conştiinţă şi capacitate de a înţelege existenţa, nu ca pe o putere nelimitată, care să-l îndreptăţească a face rău.

Să încercăm a deveni oameni cu adevărat, să ne depărtăm de caricaturi care încearcă să-şi cîştige o pseudoglorie deplorabilă prin acţiuni subculturale, să nu mai acceptăm a-i ajuta în a-şi etala frustrarea, glorificînd minciuna, mizeria morală, dezechilibrul psihic, subnivelul intelectual, pe care nimic, nu-l poate justifica, nici măcar „senzaţionalul” pe care încearcă zadarnic să-l producă. Ura şi ranchiuna împotriva celorlalţi, chiar răsărită din căldările cu bani, nu e un bun sfătuitor, nici călăuză pe drumul drept al umanităţii.

Umanitatea are nevoie de certitudinea Binelui, pe care numai o Putere Divină, iubitoare de om şi care îl ridică din treapta de animalitate la superioritatea reală, ne-o poate dărui. Dacă nu vreţi să înţelegeţi acest adevăr elementar, părăsiţi „cariera publicistică ”, în care nu aveţi ce căuta. Căutaţi altceva, n-aş spune la circ, pentru că şi acolo e nevoie de pricepere talent şi îndemînare… Dar înainte de orice, faceţi eforturi pentru a vă arunca propriul gunoi. Aveţi destul de lucru cu această activitate…

Nu mai speraţi zadarnic că vă veţi face cunoscuţi în lumea intelectuală, că veţi căpăta un nume sonor printre compatrioţi, voi care altfel nu aţi fost în stare să obţineţi atenţia celorlalţi. Speraţi în continuare! Aţi uitat că există o lege nescrisă, totdeauna valabilă: mizeria, grosolănia, minciuna se întorc totdeauna împotriva celor care le practică.

Revista indexata EBSCO