May 21, 2016

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – O carte-eveniment:Oana Soare, Stéphane Lupasco – Infinitul şi experienţa (I)

Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a publicat recent o veritabilă carte-eveniment: Oana Soare, Stéphane Lupasco – Infinitul şi experienţa. Corespondenţă primită, articole, interviuri[1]. Marele merit al cărţii Oanei Soare este de a pune în evidenţă, prin publicarea corespondenţei lui Stéphane Lupasco, influenţa filosofiei lui Stéphane Lupasco asupra unor mari personalităţi ale lumii culturale şi ştiinţifice din Franţa şi din România. Autoarea acestei cărţi a lucrat cîţiva ani de zile, cu competenţă şi perseverenţă, la editarea corespondenţei lui Stéphane Lupasco. În afară de propria mea arhivă, ea a beneficiat de generozitatea fiicei filosofului, Doamna Alde Lupasco-Massot, care i-a pus la dispoziţie bogata sa arhivă şi a găzduit-o în timpul sejururilor sale pariziene. Publicarea corespondenţei lui Stéphane Lupasco la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Arte, la iniţiativa acad. Eugen Simion, este un act cultural de mare însemnătate, al cărui efecte se vor manifesta cu siguranţă în România secolului 21.

Cartea este o adevărată pădure tropicală. În cele 502 de pagini cercetătorii, studenţii, profesorii de liceu şi universitate, vor găsi un unic instrument de lucru pentru explorarea universului lupaşcian: scrisori, articole, interviuri, cronologia vieţii şi operei lui Stéphane Lupasco, cronologia relaţiilor de prietenie dintre Stéphane Lupasco şi corespondenţii săi, fotografii. Iar marele public va putea descoperi pe una dintre cele mai importante figuri ale filosofiei şi culturii secolului XX, Stéphane Lupasco (Ştefan Lupaşcu) (1900-1988), de origină română şi stabilit în Franţa.

Citez doar cîteva nume printre iluştrii corespondenţi ai lui Stéphane Lupasco: André Breton, Henri Michaux, Georges Mathieu, Louis de Broglie, Gaston Bachelard, Jean Paulhan, Gilbert Durand, Christian Bourgois, Munir Hafez, Julien Alvard, Georges Ribemont-Dessaignes, Jean Rostand, Alain Jouffroy, Maurice Nadeau, Edgar Morin, Alain Bosquet, Jean Cassou, Jean-François Revel, André Parinaud, Jean Ballard, Henri de Lubac, Jacques Chardonne, Vercors, Robert Gallimard, Grégoire Michonze, Alexandru Rosetti, Vintilă Horia, Constantin Noica, Benjamin Fondane, Emil Cioran, Mircea Eliade, Pius Servien, Virgil Ierunca, George Uscătescu.

În prezentul articol mă voi opri doar la corespondenţa cu Vintilă Horia, al cărui centenar l-am sărbătorit în 2015.

Oana Soare publică 9 scrisori ale lui Vintilă Horia adresate lui Stéphane Lupasco în perioada 1967-1974[2]. Şapte dintre aceste scrisori provin din arhiva Alde Lupasco şi două din propria mea arhivă[3].

Printr-o fericită coincidenţă, tot în anul 2015 a apărut cartea Traian D. Lazăr şi Raluca Andreescu, Scrisori din exil – Arhiva literară Basarab Nicolescu, în care sînt publicate 19 scrisori de la Vintilă Horia adresate mie între anii 1980 şi 1988[4]. Cercetătorii din România au astfel la dispoziţia lor 28 de scrisori inedite ale lui Vintilă Horia.

De remarcat că scrisorile adresate lui Stéphane Lupasco erau în franceză, pe cînd cele adresate mie erau în limba română. Oana Soare avut buna idee de a prezenta scrisorile în franceză către Lupasco acompaniate de traducerea lor în română. Ele sînt astfel accesibile şi cercetătorilor francofoni.

Din corespondenţa lui Vintilă Horia cu Stéphane Lupasco reies cu claritate marile eforturi depuse de Vintilă Horia pentru a face cunoscută în Spania gîndirea lui Lupasco. Graţie acestor eforturi mai multe cărţi ale lui Lupasco au fost traduse în limba spaniolă: Noevos aspectos del arte i de la sciencia, Madrid, Guadarrama, 1968[5]; La tragedia del energia, Bilbao, Desclée de Brouwer, 1971; Energia y materia psiquica, Fundacion Canovas del Castillo, 1983.

Foarte interesante în aceste scrisori sînt consideraţiile lui Vintilă Horia despre relaţiile dintre literatură şi ştiinţă.

În scrisoarea din 3 aprilie 1967, Vintilă Horia îşi afirmă credinţa sa creştină şi subliniază legătura între ştiinţă şi credinţă. Pentru el „omul este un prag”:

„Eu sînt credincios, şi sper că voi fi întotdeauna, însă nu văd contradicţie între ştiinţă şi credinţă; din contră, nu înţeleg cum de mai poate fi posibil agnosticismul. Dumneavoastră vorbiţi de «profundele şi bulversantele semnificaţii» ale ştiinţei. Asta caut şi eu. Pentru mine, această semnificaţie răspunde efortului constant al oricărei materii de a se «hominiza» (nu găsesc un cuvînt care să exprime mai bine acest lucru). Acum cîteva minute, mergînd pe stradă, am avut intuiţia că pînă şi o bucată de ipsos sau o piatră nu se «gîndesc» decît la asta, nu se îndreaptă decît spre un singur scop, care este un fel de perfecţiune înscrisă în tot ceea ce înseamnă spaţiu-timp. Iar omul, la rîndul său, nu face decît să dorească divinizarea, care poate fi interpretată şi numită în mii de feluri. Însă efortul există. După cum vedeţi, sînt destul de teilhardian în acest moment, însă asta nu mă împiedică să văd defectele acestui iezuit care a înţeles multe lucruri şi le strînge într-un scop unic. În opinia mea, omul nu este decît un prag, şi nu o finalitate în sine; un ghid exclusiv şi uneori orb. De asemenea, creaţia este un fapt, iar nimeni nu poate elucida acest eveniment, fără de care nici o explicaţie nu este posibilă. Totul nu este decît teorie, iar noi sîntem departe de a fi descifrat misterul. Îl vom descifra oare vreodată? Mă gîndesc de asemenea că sîntem încă în preistorie; de aici şi toate aceste tatonări, sensul sălbatic şi sangvinar al Istoriei, pentru că nu sîntem în stare să concepem altul în această fază primară în care ne aflăm, şi apoi nu ştiu dacă mai trebuie să pui suflet pentru a împinge căruţa înainte. Această îndeletnicire ne goleşte viaţa. Moartea nu este decît un surplus de efort şi o recompensă, o ontologie recucerită”[6].

 

În scrisoarea din 22 martie 1968[7], Vintilă Horia confruntă gîndirea lupaşciană cu structuralismul şi marxismul:

„Încep să înţeleg poziţia dumneavoastră, care mi se pare a fi cea bună, dar şi înverşunarea celor care, deşi vă înţeleg, pot gîndi că scrierile voastre ar fi mortale pentru ei (cum ar fi, de exemplu, cei pe care eu îi numesc «falşii structuralişti», cei care vor să îmbine structuralismul cu marxismul). În acelaşi timp, socot că poziţia dumneavoastră este cumva salvatoare, heterogenitatea putînd fi, spre exemplu, o explicaţie a multora dintre reacţiunile politice (ceea ce tocmai s-a întîmplat în Polonia este o astfel de heterogenitate, adică un duşman logic şi vital al oricărui imperiu, acesta din urmă fiind o expresie mortală a omogenităţii; şi tot aşa: în literatură, orice formă sau estetică opuse realismului socialist sînt tot o manifestare a heterogenităţii)”[8].

Asupra acestor aspecte, Vintilă Horia revine într-o scrisoare din 28 februarie 1970, in care îi ia în derîdere pe „chiţibuşarii limbajului” din Franţa:

„Mai ales în America Latină, romanul deschide perspective nebănuite, care continuă linia lui James Joyce, o aşa-zisă literatură deschisă, care aderă prin planul fantasticului la problemele ridicate de ştiinţe, filosofie, arte, sociologie; asta în timp ce romancierii din Franţa s-au transformat în chiţibuşari ai limbajului, călare pe şeaua structuralismului sau a marxismului, care nu mai spun nimic nou. Au ales să se îndrepte spre trecut, convinşi că ajung astfel chiar în inima viitorului, aşa cum fac cei de la «Tel Quel» sau discipolii lui Lucien Goldmann”[9].

 

În 3 aprilie 1968, Vintilă Horia expune lui Lupasco teoria sa despre literatură ca „tehnică de cunoaştere”:

„Poziţia mea faţă de literatură este următoarea: roman sau poezie, creaţia literară se înscrie pe acelaşi plan, dar şi pe o poziţie de avangardă, cu orice alt tip de cercetare. Literatura este tot o tehnică de cunoaştere, la fel ca fizica, arta, filosofia, muzica sau teologia. Orice revoluţie literară se dezvoltă în paralel cu revoluţiile ştiinţifice, filosofice etc., deci mi se pare imposibil să mi-l imaginez pe Proust fără Freud sau Bergson, dar şi fără Planck sau Schoenberg. La fel, îl putem considera pe Joyce un fenomenolog, iar romanul său drept o «paranteză fenomenologică», în care joacă un rol aparte şi fizica cuantică. Vreau deci să înscriu literatura în cadrul efortului epistemologic general. Literatura de proastă calitate este cea care nu ţine cont de restul «ştiinţelor», care rămîne parţială sau partizană, aşadar inautentică şi inutilă, precum realismul socialist, sau ca noul roman, la fel de parţial ca şi cel dintîi, deoarece presupune doar o parte a realităţii, respectiv suprafaţa lucrurilor”[10].

Această teorie ocupă, de altfel, un loc important în propria mea corespondenţă cu Vintilă Horia[11].

În scrisoarea din 11 noiembrie 1970[12], Vintilă Horia evocă şocul descoperirilor fizicii cuantice şi pericolul unei filosofii închise:

„Pluteşte un suflu neliniştitor în atmosferă. Am impresia că tinerii – sau nu neapărat tinerii, elitele, altfel atît de inconştiente, resimt sub forma unui şoc descoperirile fizicii. Adică ruptura dintre macrocosmos şi microcosmos, dintre individ şi mase, şi tot ceea ce înseamnă principiul incertitudinii şi consecinţele sale. De dreapta sau de stînga, masele şi sistemele devin omogenizante, asfixiante. Pericolul oricărei filosofii închise este evident. Hegemonia maselor devine astfel entropică”[13].

Lupasco a fost, desigur, un important interlocutor al lui Vintilă Horia. Ceea ce îl atrăgea pe Vintilă Horia la Lupasco era, pentru a folosi splendida şi profunda expresie a lui Nicolae Steinhardt, capacitatea sa de „fiziolog al universului ”,:

„Lupaşcu e un sintetizator. A cuprins cu mintea tot ce este nou şi semnificativ in ştiinţa contemporană. Asemenea unui mare artist, a tratat un portret exact şi întreg al cosmosului văzut de vremea noastră (un cosmos în care se manifestă viaţa şi gîndirea). El nu a descoperit elemente ori fapte, ci din datele care i-au stat la dispoziţie a elaborat (propus) legile cele mai probabile, cele mai probabil în vigoare. A înţeles şi explicat (cu vervă şi putere) sistemul de funcţionare a vieţii şi universului. Există un univers Lupaşcu, după cum există un univers newtonian ori un cosmos de Sitter. Lupaşcu, de mă pot exprima astfel, e un fiziolog al universului, al funcţionării sale. Ne-a deschis ochii asupra faptului acestuia ajuns acum evident că viaţa şi lumea sînt construite pe, cu şi în sisteme. Nimic nu poate fiinţa dacă nu are la bază un sistem anume, un anume sistem de sisteme”[14].

În a doua parte articolului voi analiza corespondenţa lui Stéphane Lupasco cu Constantin Noica.

[1] Oana Soare, Stéphane Lupasco – Infinitul şi experienţa. Corespondenţă primită, articole, interviuri, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2015, prefaţă de Basarab Nicolescu, postfaţă de Eugen Simion.

[2] Oana Soare, op. cit., p. 241-257.

[3] Ibid., p. 244-245 şi p. 253-255.

[4] Traian D. Lazăr şi Raluca Andreescu, Scrisori din exil – Arhiva literară Basarab Nicolescu, Bucureşti, Curtea Veche, 2015, capitolul „Drumul spre transdisciplinaritate – Vintilă Horia-Basarab Nicolescu”, p. 215-271.

[5] Cuprinde Science et art abstrait şi Qu’est-ce qu’une structure?, care sînt reunite într-un singur volum.

[6] Oana Soare, op. cit., p. 241-244.

[7] Aflată în arhiva mea.

[8] Ibid., p. 244-245.

[9] Ibid., p. 251-253.

[10] Ibid., p. 245-247.

[11] Traian D. Lazăr şi Raluca Andreescu, Scrisori din exil – Arhiva literară Basarab Nicolescu, op. cit.

[12] Aflată în arhiva mea.

[13] Oana Soare, op. cit., p. 253-255.

[14] Zaharia Sângeorzan şi Nicolae Băciuţ, Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Bucureşti, Polirom şi Mânăstirea Rohia, întrebarea 232, 2015.

Revista indexata EBSCO