May 21, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Contempli ceea ce posezi”

Fiecare călătorie la Oradea, care, de altminteri, are loc la intervale tot mai rare, îmi lasă un gust amar. Între altele şi pentru faptul că nu izbutesc, în puţinele zile la îndemînă, să ajung în toate locurile, prezente pe harta amintirii, în care aş fi dorit. Nu mai e nimic de făcut. Se vede că mi-e dat a nu le mai revedea niciodată. O zgîrcenie a vremelniciei pluteşte în aerul parcă tot mai uscat, secătuit. Izgonit odinioară din urbe, nu-mi rămîne măcar consolarea aşa-zicînd a pelerinajului. E ca şi cum aş avea în faţă o carte groasă, pe care aş fi vrut din toată inima s-o recitesc pe îndelete, dar n-am timp decît s-o răsfoiesc în grabă.

*

Cedezi uneori, trebuie să recunoşti, în lucruri mici. Dar, surprinzător, resimţind un gust de viaţă sporit.

*

Un suflet „cald”, atunci cînd în carisma sa duhovnicească e prezentă şi umbra unei dureri trecute sau viitoare din existenţa sa.

*

„Ei bine există o lege scrisă în cea mai trainică dintre Cărţile Vieţii care sună astfel: dacă priveşti un lucru de nouăsutenouăzecişinouă de ori, te afli în deplină siguranţă; dacă-l priveşti a mia oară, eşti în primejdia cumplită de a-l vedea întîia oară” (G. K. Chesterton).

*

  1. E.: „Ce-ar putea fi mai ispititor decît de-a pune ordine-n ordine?”.

*

Există două tipuri de miracole. Unele vizibile de la prima vedere, lesne de înregistrat ca atare, pe care Biserica le poate trece în catastiful recunoaşterii sale. Şi altele mai discrete, de natură intimă, acoperite de straturile derutante ale „normalităţii”. Intrînd în textura unei existenţe personale care ia cunoştinţă de ele într-un chip uneori anevoie de mărturisit, de    „dovedit” în afară, dar nu mai puţin certe. Revelaţii învăluite protector în vălurile habitualului. Providenţa se apleacă asupra noastră în situaţii şi în modalităţi diferite. Cu cît acestea sînt mai imprevizibile, mai ieşite din comun, cu atît ele pot confirma cu tărie sporită credinţa în ceea ce este cu aparenţa de-a nu fi. Conştiinţa noastră e în măsură a le acredita drept fapte ale realului, fericindu-se pentru că ea însăşi, nevolnica, există.

*

13 octombrie 2015. La un  post de radio „Ce să fac acum, cînd mi-am semnat o treime din carieră”?

*

Minunat e atunci cînd, fără a te gîndi la Dumnezeu (unii încearcă un fel de comerţ cu El, aşteptînd un ce profit), aplici normele moralei divine. „Chiar dacă aş fi convins că nu există Dumnezeu, îmi spunea un prieten al studenţiei,  n-aş putea renunţa la iubire şi la milă, pentru că n-aş putea renunţa la mine însumi”.

*

Sfîrşit de septembrie, în mediul semirural al Cărbuneştilor. Aerul reavăn, pămîntul ud, dar încă butucănos. „Şi totul cade cu o jale nouă”.

*

  1. E.: „Ce-ar mai putea scăpa, în lumea noastră mercantilă, mrejelor sale tot mai dese, inclemente? A venit şi rîndul romanticei inspiraţii. Iată o accepţie franc negustorească a ei, pe care cineva ne-o propune pe site: «O marfă de valoare în societate». La cît crezi că am putea-o evalua pentru început, aşa, din ochi?”.

*

Eziţi în două cazuri: cînd nu mai ai putere tu, ori cînd nu mai are putere adevărul.

*

„Suferinţa este, am spus, o vizită a lui Dumnezeu, un fel de sacrament nemaiauzit, în care Fiinţa Eternă vine la noi, adusă de un neant, de o absenţă, o privaţiune sau, nu de un lucru, ci de absenţa unui lucru iubit, posedat ori dorit, – înseamnă Dumnezeu şi poate produce o graţie! În această privinţă, ea are mai multe trăsături care merită să fie fixate. Este o vizită, dar o vizită misterioasă; este o vizită a Fiinţei Supreme şi a iubirii Supreme, dar printr-o micşorare a fiinţei noastre şi printr-o lezare a iubirii noastre. Este un sacrament de binecuvîntare, dar ca orice sacrament, sub semne care evocă, aici, neliniştea pentru un lucru. Sînt semnele tulburătoare ale unei limbi care nu este pămîntească şi care nu este încă, prin ea însăşi, cea a cerului” (Monseniorul Ghika).

*

Cum ai putea realiza imaginea Infernului, dacă nu ţii seama de infernul tău lăuntric, deja prezent?

*

Cînd te simţi „bine”, perspectiva morţii pare normală, cînd suferi, pare insuportabilă. A. E.: „Pînă şi moartea se adaptează «binelui», nu-i aşa? Atotputernicului, şarmantului «bine» pămîntesc”.

*

„Alături de tristitia mortifera [întristarea de moarte] (sau diabolica, sau tristitia saeculi [dezgustul faţă de lume]), Părinţii Bisericii aşează tristitia salutifera [întristarea mîntuitoare] (sau utilis [folositoare], sau secundum deum [întru Dumnezeu ]), care aduce mîntuirea” (Giorgio Agamben).

*

  1. E.: „Prea e tristă povestea asta pentru ca finalul ei fericit să te mai poată bucura, nu-i aşa?”.

*

Demonia înstrăinării: o moarte cu anticipaţie, porţionată.

*

O erată atît de graţios protocolară, de parcă ar fi un salut al unui nobil de la curtea regală a Franţei: „În prezentarea interviului cu Barbu Cioculescu de acum două numere s-au strecurat cîteva informaţii eronate, cauzate de încrederea cu care apelăm, uneori, la Wikipedia România. Cititorii pricepuţi, ca de altfel şi cei care pun logica în practica lecturii, şi-au dat seama că Barbu Cioculescu nu putea fi redactor la Revista Fundaţiilor Regale sau secretar general al PEN-Clubului Român înainte de a avea cei şapte ani de-acasă. Aflîndu-ne noi pe teritoriul literaturii, sperăm că domnul Barbu Cioculescu a interpretat eroarea noastră în termenii unui involuntar omagiu borgesian” (Dilema veche, 2016).

*

  1. E.: „Pus să opteze între operă şi celebritate, preferă celebritatea, aşa cum ar prefera tabloului în faţa căruia lumea ar putea strîmba din nas, rama luxoasă a acestuia”.

*

Azi-dimineaţă, înainte de-a mă ridica din pat, am ascultat la radio vocea lui Mircea Vintilă: „Dama de pică/ frumoasă de pică/ dorită în ultimul hal”. Iar restul e… tăcere”. A. E.: „Cam sibiline vorbele tale!”. Asta a fost şi intenţia mea.

*

„Cum se explică oare că, legat de atîtea suferinţe, chipul ei rămîne totuşi pentru mine chipul fericirii?” (Camus).

*

Uneori ţi-e jenă să-ţi confirmi ţie însuţi momentele pe care le resimţi suprafireşti din viaţa ta. Dar cît curaj îţi dă în această privinţă mărturisirea unor asemenea momente de către apropiaţii cărora te-ai ferit să le divulgi taina ta!

*

Mai străin te simţi de locurile îndrăgite odinioară pe care le-ai părăsit decît de cele în care n-ai fost niciodată. Pentru că despărţirea e un clivaj al ţesuturilor vieţii din care o parte cade în lotul Neantului, iar altă parte devine materia primă din care răsare uneori acea ficţiune tulburătoare care este amintirea. Or realul locului abandonat, revăzut după un răstimp, nu mai are nimic comun cu magia amintirii. Chiar o poate contraria, întristîndu-te.

*

„Pentru a crea, trebuie să-mi impun un efort continuu. Tendinţa mea este de a mă rostogoli în imobilitate. Cea mai profundă înclinare a mea, cea mai sigură, este tăcerea şi gestul cotidian. Mi-au trebuit ani de încăpăţînare pentru a scăpa de divertismentul, de fascinaţia maşinalului. Dar ştiu că numai acest efort mă ţine pe picioare şi că în clipa în care aş înceta să cred în el m-aş rostogoli în prăpastie. Astfel mă păstrez în afara bolii şi a renunţării, ridicînd capul din răsputeri pentru a respira şi pentru a învinge. Acesta e felul meu de-a desnădăjdui şi de-a mă vindeca de deznădejde” (Camus).

*

Guralive ceruri cum nişte păsări.

*

Cîntecele care-ţi fac plăcere, devenind, prin repetarea audiţiei lor, un soi de amintiri păstrate mereu in statu nascendi.

*

Opinii despre revizuirile literare de după 1989. „La noi, din păcate, «revizorii»    au fost, acum, ca şi în vremurile de tristă amintire, nişte politruci, de aceea s-a şi ajuns la degradarea şi la decăderea vieţii culturale. S-au folosit în recitirea cărţilor şi în judecarea cărţilor mijloace şi metode care au nici o legătură cu cultura. Ce îţi spune ţie dacă * sau Y sau dacă, de pildă, Călinescu a fost colaboraţionist? E o viziune primitivă, comunistă, care n-are nici o legătură cu valoarea literară şi culturală. (…) La noi s-a continuat comunismul cu semnul schimbat. Şi judecăţile, modul de a judeca al ideologilor şi al liderilor comunişti de după război. Totul se revizuia şi atunci. (…) Caraghioşii trăiesc şi astăzi… şi îi vor revizui şi pe cei ce vor veni după noi. Şi ca să simplific lucrurile: pînă la urmă eternele revizuiri postrevoluţionare n-au fost decît nişte încercări ale nulităţilor şi ale veleitarilor de a-şi da importanţă” (Augustin Buzura). Fără comentarii.

*

Contempli ceea ce nu posezi. În pofida unor aparenţe, contemplaţia nu are o natură empatică. E altceva decît iubirea. Între cel ce contemplă şi obiectul contemplaţiei se interpune o distanţă pe cît de discretă pe atît de ireductibilă, o distanţă insidioasă. A. E.: „Dar narcisismul?”. Nu e decît tentativa secretă de-a contracara distanţa dintre sine şi imaginea sinelui. Mistuirea unui conflict intestin al fiinţei.

*

„Poezia bună îşi are o evidenţă a ei, ca geometria lui Euclid” (Blaga).

*

Citesc cu interes amplul comentariu (deocamdată e vorba de un fragment) pe care Liana Cozea îl consacră jurnalului în patru volume al lui Mircea Zaciu (România literară  nr.7/2016). Observaţii exacte, constrictive în tonalitatea lor obiectivă, care nu împiedică însă relevarea unor trăsături ale personalităţii criticului clujean care n-ar putea constitui în nici un caz obiectul unei apologii. Toate aprecierile acestuia asupra semenilor sînt în cheie negativă. Incapabil de admiraţie ori măcar de bunătate, Mircea Zaciu excelează în „portrete «biliare», rele, cu tentă de caricatură”. Condiţia umană în integralitatea sa i se pare „întristătoare” şi „umilitoare”, dîndu-i satisfacţia rebarbativă a     unei „mizantropii cronice”. Colegii săi de breaslă cum ar veni, amărîţii profesori de la ţară pe care îi supune unui examen profesional, sînt măsuraţi cu un strivitor dispreţ. Avînd „un aspect semi-rural”, înveşmîntaţi „cu ce apucă”, îi produc „omului elegant în stil englezesc” nu altceva decît „o iritare faţă de această umanitate inertă şi necăjită”. Mai mult chiar, „un soi de milă soioasă”, care-l determină să „cedeze” unui uriaş plictis, acordîndu-le în cele din urmă, cum un act de supremă favoare, „nota de trecere”. Dar profesorul Zaciu e dezgustat şi de sine: „«Zile rele. Anotimp murdar. Nervi, tristeţe, inapetenţă totală de lucru» – ianuarie 1979 – rezumă tonul general al jurnalului”. Îndelung dospit în fiinţă, veninul mizantropiei se reflectă, retors, şi asupra celui ce-l poartă. Tot şi toate îl indispun pe năzurosul diarist, începînd cu propria postură existenţială. Clujul, oraşul ce i-a adăpostit o măgulitoare carieră, apare execrat fără menajamente: „De aceea mărturiseşte cu sinceritate: «Îmi pierd vremea săptămînal la Bucureşti numai să nu stau prin Cluj». Oraşul său îi devine odios, calificat drept «urbe nefericită»”. Remediul l-ar reprezenta Capitala: „Mircea Zaciu este o personalitate accentuată, dar dominată de un bovarism pe care l-am numit «al centrului», căci interesul său constant faţă de evenimentele mari şi mici ale Capitalei, vizitele sale lunare în Bucureşti îi animă existenţa monotonă şi îi însufleţeşte viaţa ternă”. Dar ce se întîmplă în fapt? Întrucît nu izbuteşte totuşi a se transpune în „centru”, departe de a-l idealiza, se străduieşte, fie şi reflex, a-l compromite şi pe acesta. Se înfăţişează un extraordinar „colportor de veşti”, mai toate meschine, denigratoare, consemnate cu nesaţiu: „Acele «aflu», «se pare», «umblă zvonul», «se zice», «se vorbeşte», «lumea discută intens» îi inundă notaţiile aproape cotidiene”. O malignă voluptate a relelor colecţionate cu o infinită răbdare constituie fără doar şi poate faţa morală izbitoare a jurnalului. Să trădeze oare un asemenea comportament o „foame de epic”? Într-un fel da, însă în principal avem a face cu o formă de vindictă împotriva lumii la care n-a avut accesul rîvnit: „Mircea Zaciu este un prozator neîmplinit în ciuda talentului său”. Neizbutind a deveni romancier, aşa cum, după toate aparenţele, şi-a dorit intens, criticul ni se prezintă el însuşi drept un  personaj graţie piruetelor sale diaristice. Într-o variantă însă care, la rîndul său, e „biliară”, nereuşind cîtuşi de puţin a  trezi o reacţie favorabilă. Ar fi oare excesiv ca un cititor să  mărturisească faţă de acest personaj, prin ricoşeu, o similară „iritare”, o „milă soioasă”? Voluntar sau involuntar, criticul se integrează viziunii pe care o propune fără rest, aceea de absenţă a oricărei simpatii faţă de speţa umană. Talentul său incontestabil, ca şi deloc neglijabilul aport documentar în sfera a ceea ce se cheamă la petite histoire, se mistuie astfel într-un vîrtej toxic care nu-i cruţă eul personal. Calea de urmat? Ni se sugerează, nu fără o dramatică justificare, că  ar putea fi doar sinuciderea: „Nici una din soluţii nu mă convinge. Singura, probabil, e şi cea pentru care nu am destul curaj”. Aşadar un caz care ne orientează gîndul către un alt autor care însă a avut suficient „curaj”, Cesare Pavese. Însă pe cînd Pavese a lăsat imaginea unei vitalităţi iradiante, copleşitoare inclusiv prin comprehensiunea sa generoasă, pe urmele lui Mircea Zaciu rămîne cea a unei vitalităţi chircite, mutilate, demonic agresate de sine pînă la autodistrugere.

*

„Cei care încearcă să verifice prin logică lucrurile duhovniceşti se aseamănă cu cei care cred că pot să apuce aerul cu mîna” (Monahul Paisie).

*

Ar deveni de nesuportat viaţa dacă n-ai intui în unele momente că acea parte a sa care pare scandalos distanţată de real, fantasmatică, reprezintă însăşi realitatea sa, fiindcă e realitatea ta proprie, în unicitatea sa inconturnabilă.

*

Întrucît visele de care am parte fără excepţie se plasează într-un cadru necunoscut, prea adesea acest cadru alcătuind obiectul lor principal, o călătorie aievea pe un traseu pe care nu l-am mai străbătut are pentru mine o înfăţişare onirică. Clădiri, interioare, străzi, pieţe, zone păduroase îmi dau un fior al stranietăţii ameţitoare. Rulez prin închipuire. Radiaţia subconştientului iscă un real de uz propriu, dublîndu-l pe cel ce-mi apare în faţa ochilor. O fantazare protestatară, într-un şir larg de variante.

*

„Dumnezeu este acela care nu poate fi căutat niciodată în zadar; nici chiar atunci cînd El  nu poate fi găsit” (Sf. Bernard).

*

Necunoscînd sfîrşitul, orice început în materie sufletească e absolut.

*

  1. E.: „Poezia care nu are o fibră dureroasă mă duce cu gîndul la un şomer care caută de lucru şi nu găseşte”.

*

Simţămîntul de vinovăţie: umbra unui simţămînt de iubire, chiar dacă acesta nu ajunge la conştiinţă. În ultimă instanţă, de iubire pentru Dumnezeu.

Revista indexata EBSCO