May 21, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Poezia confesivã a Marianei Codruţ

Cel mai recent, dar nu ultimul volum de poezii al Marianei Codruţ, chiar de la titlu, Hiatus, te obligă să gîndeşti la mesajul astfel cifrat. Mereu credincioasă lirismului confesiv al unei sensibilităţi vulnerabile, în conştiinţa că la pîndă stă golul lumii, total lipsită de consistenţa visată, fără să mai aştepte nimic, poeta nu şi-a schimbat „concepţia despre lume şi viaţă”, pe care o avea acum două decenii. Ne întîmpină şi astăzi, cu noi şi coerente imagini metaforice care vorbesc despre condiţia poetei ce-şi trăieşte în mod acut existenţa, cu un particular dramatism interior. Volumul Existenţă acută fusese citit şi recenzat cu o fraternă înţelegere de doi remarcabili, regretaţi poeţi, Mihai Ursachi şi Florenţa Albu. Trebuie spus că, în loc de postfaţă, volumul Hiatus e încoronat de o importantă selecţie, făcută de autoare, din opiniile critice asupra poeziei ei apărute pe durata a trei decenii. În apogeu stau frazele incredibil de laudative ale pretenţiosului Emil Brumaru. Nu poate fi trecută cu vederea coperta inspirat făcută de graficianul Ion Barbu. E o figură feminină fără chip cu o haină pe care sunt imprimate, în rînduri, cuvinte, cuvinte…

Impresionant de limpede şi unitar, discursul liric al noului volum defineşte şi mai pregnant psihologia poetei, tipul de trăire suferindă, singurătatea, disperarea ce-i marchează scriitura. Că se află într-un moment de maximă importanţă a definirii personalităţii proprii, ne-o spune textul recapitulativ, de pînă aici, despre vîrstele concepţiei despre lume. Renunţă, în vocabularul dur al revoltei, la concepţia indusă de alţii, poate prin educaţie: „acum sunt un cîmp/ de pe care s-a smuls pielea de bitum/ fiindcă într-o zi am dat naibii/ concepţia mea despre lume şi viaţă”. Această declaraţie de emancipare, ca act de voinţă biruitoare împotriva oricărei dependenţe, nu este atît un crez, cît e o concisă istorie a devenirii raţionale prin depăşirea afectivităţii. Atunci s-a deschis în faţă un hiatus, pe marginea căruia îşi spune poeta „inima, marginalul umilit”. Nu-i mai rămîne decît armonizarea cu sine. Catrenul hiatus este una dintre cele mai frumoase poezii din volum, dacă nu cumva cea mai. Muzicalitatea Blaga îmbracă frumos ideea fiinţei diafane, dematerializate: „zbor cînd prin aer, cînd prin pămînt/ încurcate căile Domnului sunt/ dar inima grea nu se scufundă/ şi nici nu lasă în urmă vreo undă”. Este locul să spun că poeta nu iubeşte majusculele şi destul de puţin virgula. Majuscula e folosită doar la invocarea divinităţii, ori pentru numele proprii. Confesiunea: „m-am închis într-o limbă ostilă vieţii cu majusculă, ea mă ţine deasupra golului” e un mod de a atrage atenţia asupra manierei. Luată ca licenţă poetică, absenţa majusculei ar putea fi interpretată ca suprimare a oricărei piedici din calea fluenţei respiraţiei creatoare. Şi pentru că am deschis o paranteză, trebuie amintit că a doua parte a volumului e rezervată unor proze poetice, fără să se înstrăineze de atitudinea dintîi şi de problematica autoanalizei stărilor iscate în contact cu lumea dinafară. Voi cita mai multe secvenţe din poezii, căci ce înseamnă să faci cronică de poezie fără exemple, însăilînd fraze bombastice, cum se întîmplă adesea.

Cu o severitate cerebrală, ce conferă lirismului o notă aparte, a fost scrisă poezia o pălărie prea mare. Este exprimat un moment grav al trăirii comunicat unui celălalt fictiv, o himeră necesară singurătăţii: „dacă vei înţelege că într-o zi/ viaţa a ajuns o pălărie prea mare/ pentru mine şi totuşi m-am străduit/ cu toate riscurile s-o port/ atunci poate vei primi în dar/ capul meu pulsînd fără odihnă”. De subliniat ultimul vers, perceput ca esenţial, pentru că tot ce conţine volumul e rezultatul unei activităţi cerebrale neobosite, prinsă în varii momente şi contexte. Nu se poate trece nici peste începutul prozei poetice cutia neagră, care începe autoironic şi autoflagelant: „m-am mutat cu totul în cap, capul meu avariat, ignorant şi pieziş”, dar şi orgolios cînd îşi pune întrebarea: „ce-ar fi lumea fără eu în ea ?”. Pentru ca, după invocarea „blîndeţei mamei cu ochi albaştri”, şi a unei nefericite experienţe ce a cunoscut „cruzimea, mila, plictisul şi uimirea”, să sfîrşească într-o teribilă rugă: „nu-mi lua Doamne , capul, că el e pămîntul îngrăşat cu toate disperările mele ; el , uzina de sensuri care-mi dă forţă, cutia neagră, jurnalul de bord al zborului meu prin aer şi prin pămînt”. Valoarea imaginii totale, cu aceste metafore vii, nu poate fi comentată, ea trebuie mistuită în tăcere, înţeleasă ca închidere în sine, aşa cum este el, sinele, cu personale rezerve de energie cerebrală ce contaminează psihicul. Aceasta e sursa din care îşi trage substanţa poezia, cum se întîmplă oricărui poet autentic şi din totdeauna. Trebuie să credem de vreme ce şi marele Will, într-un sonet, scria: „Cu a ta substanţă îţi hrăneşti tu focul/ Şi singur tu duşmanul tău fiind…” (traducerea lui Nicolae Pintilie).

Imposibilul contact armonios cu lumea dinafară, salvează fiinţa prin întoarcere în ceea ce este ea însăşi, unicitatea spusă în poezia nu sunt o tăietură precisă, în „istoria comună”. Astfel crede poeta. Atunci mărturiseşte, singularizîndu-se, ca un laitmotiv: „dar cu atîta putere a disperării/ ştiu să mă-ntorc spre cerul/ şi pămîntul din mine/ încît să le fac să vorbească”. De aici vocea particulară, a unui gen de iluzie, cea din poezia iluzia cea de toate zilele/. . . dă-mi-o mie astăzi”, care este o altă imploraţie ce îngînă ruga clasică. Sau: „puţină iluzie/ mă hrăneşte, mă apără” (solidaritate). Nevoia de iluzie e o condiţie a vieţuirii totuşi, ea vindecă de teamă, groază şi disperare, fără să cantoneze în reverii paralizante.

Judecat în ansamblul motivelor semnificante dezvoltate în poezii, volumul pare să comunice, ca dominant, sentimentul singurătăţii, consolator asociat libertăţii. Singurătatea e o putere figurată metaforic original ca sursă de groază. Poezia ca să ştii e ca un strigăt al fiinţei în luptă cu această putere: „singurătatea e mai fioroasă decît un cerb în călduri./ eu o pîndesc, o gonesc, o iau zi de zi în cătarea armei/ dar ea de fiecare dată se întoarce…/ în timp ce eu/ mototol de groază mă apăr cum pot…”. Citit în întregime textul clocotitor de spaima singurătăţii, se iscă întrebarea: în ce moment de febră a trăirii sentimentului a fost scris? În nocturnă, liniştea singurătăţii naşte monştri. Dialogul oniric, interiorizat, cu o prezenţă iluzorie, mereu alungată, e transpus în vers: „cioc, cioc, îmi pare că bate-n fereastră…/ pleacă naibii, n-ai, chiar n-ai ce să-mi iei…” Percepută cerebral, singurătatea devine obsesie, cu simptome de inerţie ce duc la un sindrom descris ascensiv pe treptele poeziei: „îmi port capul sus pe tavă/ ca japonezele cu umbrela în vînt/… împinsă de o forţă pe care/ nu pot s-o înving”. Este o forţă devoratoare, istovitoare, figurată de păsări, ducînd, în viziune onirică, la închiderea totală a orizontului: „şi vin ciori, şi vrăbii umile,/ şi porumbei ce tabără toţi/ şi-mi ciugulesc din creier./ soarele devine violet/ zarea se-ntunecă şi/ mi se face frig, atît de frig,/ că nu mai văd nimic”.

În texte consecutive, sentimentul prizonieratului în propria neputinţă, evoluează acut spre claustrarea kafkiană în colonia mea penitenciară: „mă uit mereu în mine/ ca într-un tunel prin care/ vreau să fug şi nu pot. cîteaodată,/ cînd încep metodic să scot noaptea/ din lăzi uneltele de tortură,/ din întuneric răsar doi sori albaştri./… victimă şi călău…”. S-ar putea ca această lucidă autoanaliză să aibă un efect de eliberare temporară, după ce „i-a scris povestea cu toată cruzimea”. Iraţionalul din lume poate răsturna, cu exagerare poetică, şi ordinea naturii, percepută ca fenomen absurd: „vîntul ciripeşte, pasărea bate,/ soarele inundă, ploaia arde în gol” (cast ca iraţionalul). Ca şi cum un ciclu s-ar fi încheiat, fiinţa îşi cheamă îngerul în versuri de rezonanţă argheziană: „îngere cu plete sure din adînc,/ te-am visat; săpai în grădină/ şi mîinile arse de soare/ erau farul meu…”.

Adesea, Mariana Codruţ îşi încearcă talentul în variante, varianta nefiind decît fie un rezumat, fie o reluare a unor versuri esenţiale. Poezia graţia morţii (a doua variantă) dezvoltă o metaforică definiţie a disperării într-o viziune personală: „disperarea e un cal sălbatic,/ pe fricos nu-l iubeşte –/ fricosul nu va simţi niciodată/ beţia necunoscutului/ ori groaza întîlnirii cu sine…”. Omul puternic face efortul de a trăi , se zbate să fie lumină în lume, dar e o simplă durată de fulger, o efemeră punte peste prăpastie, un arc voltaic. (Ca peste tot în ceea ce comentez, cuvintele subliniate sunt titluri fără majusculă). Dintr-o dată, poeta îşi reorientează discursul spre ceea ce ar însemna, consolator, cîştigul însingurării. Poezia adevărul te face liber. dar singur are un titlu decorativ sub care e reluată ideea devenirii, nu fără suferinţă, de la naivitatea acum ispăşită, la acceptarea gravă a durităţii lumii şi înstrăinarea revoltată de ea. Atingînd acest nivel al stării vigile, fiinţa lucidă devine imună la contagiunile afective. Eul lovit de lume se va întoarce cu asprime împotriva ei. Conştiinţa de sine, ca autocunoaştere, are pe revers conştiinţa generală despre lume. Ce înseamnă a înota în apele singurătăţii, ca „într-un pîntec protector”, cînd „numai singur eşti liber, e o idee reluată de poetă în elegie pentru ce va fi, dar şi în proza poetică fericirea singuraticului e misterioasă pentru însuşi însinguratul uimit de străfulgerările trecătoare ale sentimentului cu efect de iluminare. Citit fără pauze, acest text compus dintr-o singură frază despletită din titlu, ca idee, pare să fi fost scris dintr-o singură respiraţie a gîndului. Ca într-un fel de sinteză concluzivă, în cîmpul conştiinţei apare, logic, ideea că modelul de sine al rezistenţei în singurătate se poate generaliza pentru tot ce este victimă a eşecului social. În arc voltaic, după un examen de conştiinţă, se arată, tranşantă, atitudinea civică a poetei, crezul ei în raport cu lumea imediat cunoscută: „ştiu bine: în România/ mersul contra curentului/ şi însingurarea voită sunt/ doi poli ai morţii sociale.// printre ei ţîşneşte însă/ libertatea mea –/ arc voltaic.” Efectul încearcă să domine cauza, consolator. Poeta îşi ascultă raţiunea, nu se lasă înşelată de afectivitate. În fond, libertate înseamnă să ai putere asupra propriei fiinţe, aşa cum este ea, să ai stăpînire de sine. Însingurarea din sufletul poetei o aşează într-o poziţie marginală, detaşată de lume cu luciditate, crezîndu-se unică, altfel tăiată ca fiinţă, nu din „carnea zilei colective”. E o stare de revoltă continuă ce nu are nimic de a face cu nonconformismul lozincard al unui avangardist oarecare. A miza pe cerebralitate e o cale de evitare a ratării, de izolare conştientă, voită, în puterea sinelui care îi asigură libertatea interioară. E o certitudine ce nu e scutită de o emoţionalitate tristă, fără să ştim dacă e numai tranzitorie. Oricum, nicăeri în poezie nu încolţeşte gîndul renegării sinelui. Dimpotrivă, nu abandonează, rămîne la hotărîrea de a urca mai departe Golgota existenţei, ca şi cum acesta-i este datul, părînd că mai are de căutat şi de găsit ceva: „iar eu am să sap şi-am să sap/… şi plină de speranţă ca un cîine/ scormonind în pămînt/ după osul îngropat tot de el”. Inima, „marginalul umilit/ doarme pe sub poduri”, e salvată de creierul care „i-a scris povestea cu toată cruzimea”.

O faţă originală a creaţiei Marianei Codruţ este francheţea autoscopiei propriilor facultăţi psihice. Nu ascunde nimic din ceea ce ştie că este ea. Din poezia feminină actuală nu i-aş găsi profunde corespondenţe decît cu Ileana Mălăncioiu. ?i asta pe motiv de cerebralitate. La ea însă o găsim şi conţinută şi direct, parcă prea ostentativ, afirmată în imagini: „O corolă de minuni pe tija care sunt îmi este capul…”. Pentru ea iubirea: „ţine de cap/ ca lumina de sursă/ ca foamea de trup.// torturat de frigul din creierul tău/ alergi după iubire/ ca după ciută un lup.” Natură vibrantă, poeta cade în autoanalize fiziologice cînd îşi simte „sîngele rostogolind în viteză/ prin puzderia drumurilor de sub piele.” Ştie că mai are, în fine, ceva de făcut: „mai am de murit, trebuie să mor” (sunt tot timpul în priză). Dar pînă atunci îşi activează energia critică pentru a acuza, nu fără plictis şi melancolie, viaţa comunitară cu cenuşiul ei. Toate cele patru secvenţe ale acestui poem configurează tabloul unui mediu descurajant de viaţă. E iarnă, e ceaţă, „aerul e de lapte”, voci în preajma blocului, o pasăre înfrigurată aruncă „unduitoare panglici sonore”. Doar plopii şi salcîmii din curtea interioară, fremătînd „ca nişte cili sub apă”, sunt cei care „ajung întotdeauna în vîrf”, singurul detaliu liniştitor. Nici primăvara nu e mai veselă, deşi toţi parcă ştiu ce vor. Viaţa din jurul blocului e descrisă tern, atît cît şi cum este ea. Un orizont limitat, pe fundalul căruia se mişcă un păsăret banal, de oraş obosit, cu plopi şi salcîmi semne de sărăcie. E o realitate nefalsificată, cum se poate citi şi în pastel postmodern. Atributul sună a ironie. În fondul ei considerată, poezia Marianei Codruţ e scrisă în numele unui existenţialism sui generis, rezultat al experienţei personale, fără modele, fără urme livreşti. Devreme percepută astfel, precaritatea existenţei e simbolizată în corabia întoarsă (cu variantă). E o imagine din copilărie: „noaptea, casa noastră despica lin/ cu carena acoperişului/ oceanul de întuneric, în frunziş,/ peste tot ochi şi iar ochi…”, ca în fantastica pictură a lui Ţuculescu.

Liniştitoare, în poezia Marianei Codruţ e numai regresiunea în locul natal, în natura de pe malul Prutului, deasupra căreia pluteşte privirea ochilor albaştri ai mamei dispărute. Zi de vară debutează frenetic. Scăpată din închisoarea de beton a cartierului de blocuri, poeta îşi cheltuie în natură sentimentul de libertate cîştigat prin însingurare: „mărşăluiesc pe mal,/ mă fac totuna cu soarele”, se înfăşoară în borangicul hipnotizant al zilei de vară. Simte nevoia comunicării cu obîrşia, se întoarce la „grădina părinţilor” şi la întîlnirea, uneori aspră, cu sora rămasă acasă. Poezia acelaşi chip mă salvează, scrisă în două catrene, e poezia închinată sentimentului identităţii sale, coborîtoare din spiţa „unei moarte cu ochi albaştri”. De la ea a învăţat , în copilărie, să înţeleagă „limba ploii”, a păsărilor şi a vîntului.

Confesiunea despre singurătate în libertate, rostită direct sau dedusă, e cea care dă coerenţă şi consistenţă întregului volum. Fragilitatea interioară a poetei e o aparenţă. Nu-şi părăseşte nici o clipă izolarea, dă o notă de nobleţe valorii ei simple, dar consecvente. Retrasă la marginea vieţii dominată de iraţionalul echivalent al absurdului, „departe de lumea dezlănţuită”, poeta o contemplă sever, şi nu de jos. Hiatus este o carte de poezie care se deschide înţelegerii, fără ambiguităţi sau versuri goale de sens. Sunt mărturii tulburătoare ce te iau în stăpînire. Niciodată poeta nu spune ca Rimbaud „je est un autre”, ci eu sunt eu, neacoperită de falduri cosmetice şi fără nevoia de a fi un altul cînd scriu poezie. Urmele de biografie dizolvate în poezie, ca şi concepţiile ultime, arată că Mariana Codruţ nu se încadrează într-o generaţie cronologică. Trăieşte, foarte natural, sentimentul că îşi aparţine sieşi, cu frustrările şi temerile insului aflat pe marginea golului. Este sentimentul ce sintetizează şi explică intitularea volumului care trebuie citit bine pe dinăuntru.

Revista indexata EBSCO