May 21, 2016

Posted by in Interviu

„Cine-şi mai aminteşte de Eliade în India?” – dialog cu scriitorul Vasile ANDRU

În India, Vasile Andru, ai avut intenţia să mergi pe urmele lui Mircea Eliade?

Nu, n-am avut. Am fost în India cu o bursă Sivananda, am avut un program de lucru zi-lumină. N-am avut intenţia să merg pe urmele lui Eliade! Dar, cînd mergi în India, întîlneşti obligatoriu urmele lui Mrcea Eliade, pentru că a lăsat urme adînci, şi la propriu, dar mai ales în imaginarul românilor. Vrei nu vrei, calci pe urmele sale. Urmele lui Eliade sînt mai apăsate în Nord, la Calcutta, la Rishikesh. Eu am bătătorit Sudul; am făcut două stagii de Vedanta-Yoga, în doi ani, în Sud, în Munţii Sahiadri, lîngă Trivandrum. Sînt ataşat fierbinte de Sudul Indiei. L-am îndrăgit într-atît încît era să mă stabilesc definitiv acolo. Fireşte, am călătorit şi în Nord, şi în Himalaya. Acolo am simţit urmele lui Eliade. Am simţit şi urmele ascetului Alecu Ghica, care o dobîndit în India o anvergură de sfînt, a rămas în amintirea locului ca un sfînt, ceea ce nu s-a întîmplat cu Eliade… Am simţit şi urmele aviatorului Radu Beller, cel care s-a prăbuşit cu avionul, lîngă Varanasi (Benares) unde a şi fost înmormîntat: aşadar avem un mormînt românesc la Benares, asta înseamnă o legătură definitivă cu Bengalul. Am simţit şi urmele discrete ale lui Sergiu Al-George, care tot întîmplător, adică fără să-şi propună să meargă pe urmele lui Eliade, a avut o întîlnire spontană, memorabilă cu Maitreyi Devi.

 

     Ai făcut mai multe călătorii în India. Cînd a fost prima călătorie?

Prima a fost după Revoluţie, cînd s-au deschis graniţele. Atunci am ieşit noi în lume, cu sete, reparînd frustrări de jumătate de veac. Aveam 49 de ani. Am obţinut bursa indiană ca şi Mircea Eliade: am aflat dintr-o publicaţie străină despre stagiile de Vedanta-Yoga, am aplicat, am fost admis. Erau cursuri pentru formare în filosofia Vedanta, la Neyyar Dam. Eram o serie de 144 de cursanţi, din 22 de ţări, eu eram singurul bursier şi singurul din Estul Europei proaspăt eliberate. Un tînăr din Canada îmi zice: „Mă aflu aici datorită unui român: Mircea Eliade”. Întreb: „Cum aşa?” Zice: „Am citit cartea lui Eliade despre Yoga şi asta mi-a dat aripi spre India!” Iată o mărturie semnificativă. Un străin venea în India stîrnit de Eliade.

 

Eliade a fost un savant, nu un ascet

 

Înainte de a lua decizia plecării în India, ai cunoscut opera indianistului Mircea Eliade, iar memoriile şi jurnalele sale, probabil, ţi-au servit drept ghid spiritual?

Nu tocmai. Citisem nuvelele sale, citisem tratatul despre Yoga. Practicasem 4 ani Yoga, în cercul profesorului Mario Sorin Vasilescu. Dar jurnalele şi memoriile lui Mircea Eliade nu le-am cunoscut, aşa că n-au putut să-mi servească de „ghid spiritual!”.

De altfel, eu m-am apropiat de India ca un practician. M-am ferit de erudiţie, căci mare e ispita erudiţiei. Am învăţat sanskrita cît să-mi pot lua examenele acolo (cu „foarte bine”, totuşi), dar nu aspiram la erudiţie, ci la practica sapienţiei. Eliade a mers pe calea erudiţiei. Avea o memorie vastă, făcută pentru erudiţie. Ştim că, după experienţa sa tantrică cu focoasa Jenia, maestrul său i-a interzis să mai practice yoga-dharana. Avertizîndu-l că sînt mari riscuri şi urmări primejdioase după excesele tantra; junelui Eliade îi şi apăruse o cefalee, durere în vertex. Şi n-a  mai practicat.

Eliade este prin excelenţă un savant, nu un ascet! Se pare chiar că undeva i-a şi avertizat pe europeni asupra unor neadecvări la practici yoghine. S-a fript cu Jenia şi sufla şi-n iaurt, zicînd că yoga nu-i pentru europeni! Pentru mine, Eliade n-a fost un mentor, dar a fost o autoritate, un omniscient. Îi admir mintea vastă. O minte românească mare. O cuprindere religioasă mare. Cineva s-a speriat că eu l-aş fi propus pe Eliade pentru canonizare (alături de Eminescu…) Nu era o propunere, ci era o provocare, cu tîlcul ei.

 

„Absolutul” meu e mai aproape…

 

     Ai plecat şi tu, ca şi Eliade, „în căutarea absolutului”, şi te-ai întors „însetat de relativităţi” (aşa cum declara Eliade către Arşavir Acterian, la întoarcerea din India)?

A fost diferit. Eliade a plecat în India foarte tînăr, la 23 de ani. Dacă aş fi mers şi eu la 23 de ani, se putea vorbi că merg să caut absolutul. Eu sînt născut nu departe de chilia lui Daniil Sihastrul şi cred că aici întrezăream absolutul meu. La 11 ani, la Putna, tata nu mă putea smulge de la chilia lui Daniil Sihastrul, care mă fascina. În India, aveam 49 de ani cînd terminam primul stagiu. În alt an, după alt stagiu de Vedanta, o jună din Grecia mi-a zis înflăcărată: „Ananda (aşa mă strigau acolo), eu rămîn în India! Am găsit Calea, aici. Tu nu rămîi?” I-am răspuns: „Athina, eu am venit în India cu Calea găsită de-acasă!” Şi  juna m-a întrebat: „Atunci de ce-ai mai venit aici, dacă aveai Calea?” I-am răspuns: „Am venit aici ca şi la neamuri indo-europene!”

 

Rishikesh-ul se lumeşte

 

Ai ajuns la ashramul din Rishikesh, locul unde Eliade îşi căuta liniştea după ce Dasgupta l-a dat afară din casa lui, pentru că i-a sedus fata. Cum ţi s-a părut acel loc?

Magic. Fiecare zi a şederii la Rishikesh a fost un eveniment psihic. Totul era eveniment acolo: întîlnirile cu maeştrii, meditaţia la sat’sanga, Gangele… Simt pătimaş nevoia să mă întorc la Gange, „ca şi cum soarele aici l-aş fi îngropat”, cum zicea poetul. Pe vremea lui Eliade, acolo era mai sălbatic, mai tăinuit. Acum, acolo este un adevărat oraş călugăresc, un conglomerat de aşezări pentru practică; este un fel de Vatican al Indiei. Eliade a stat la o mănăstire de pe malul drept al Gangelui: la „Swarga ashram” (swarga înseamnă „cerul”, în sanskrită). Eu am stat pe malul drept al Gangelui, în ashramul Sivananda, numit „Divine Life Society”.

Aproape zilnic vizitam Swarga Ashram. Şi schitul „Lakshmi”, unde Eliade stătea de vorbă cu Sivananda. Pe Sri Sivananda eu nu l-am prins în viaţă, ci pe ucenicii acestuia, swami Vishaudevananda, swami Brahmananda, legende vii.

 

Nimeni nu-şi mai amintea de Eliade

 

Cu cine ai stat de vorbă? Îşi mai aminteşte cineva de el?

Nimeni. Eliade este cunoscut numai la Universitate, la catedra de Istoria religiilor, ca… bibliografie! Dar în medii sapienţiale, yoghine, nu-i cunoscut deloc! Nici măcar la Rishikesh! În biblioteca ashramului Sivananda – nici o carte de Eliade. Le-am vorbit, au fost impresionaţi, mi-au cerut să le trimit cărţi de Eliade. Cineva trebuie să întreţină vie memoria unui om mare, altfel este dat uitării. Nici Eliade nu s-a preocupat să-şi menţină vreun contact acolo. Nu s-a mai întors niciodată în India. Am fost uimit de acest fapt. În ce mă priveşte, eu sufăr mult, cînd trece ceva timp fără să revăd India. Sufăr ca un exilat. Şi mereu pregătesc o nouă călătorie.

De ce Eliade n-o fi simţit nevoia s-o mai revadă? Poate fi acelaşi motiv pentru care Cioran n-a vrut să-şi revadă Răşinarii. L-am întrebat pe Cioran de ce nu vizitează Sibiul, pe care l-a iubit atîta. Mi-a spus că Sibiul din mintea lui este atît de viu, încît crede că ar fi decepţionat de revedere. Locurile natale din minte erau mai vii, mai strălucitoare, decît toposul geografic… Cred că este o scuză, o metaforă, o justificare a lenei, a dezertării. De ce Eliade n-am mai revenit în India? Nu voia s-o facă geloasă pe soţia sa, Christinel? Ziceam, Eliade este cunoscut doar de specialişti în istoria religiilor, în lumea largă. De la New Delhi pînă în… New Zeeland. În episodica mea rezidenţă în New Zeeland, am mers la Universitatea „Victoria” din Wellington, căutam un post, şi, la catedra de antropologie, am cunoscut un lector care studiase cu Eliade, la Chicago. Îl iubea pe Eliade. Şi mi-a deschis multe uşi, pentru că eram compatriotul lui Eliade. Ne-am simţit deodată „consăteni”, pentru că eram tutelaţi de Eliade. Şi am simţit acolo, în Oceania, că planeta devine domestică pentru mine, cînd avem un Mircea Eliade!

 

Eliade a fost blamat necruţător

de familia lui Maitreyi Devi

 

Singura persoană în viaţă care este legată de India lui Eliade este o soră a lui Maitreyi. Ai căutat s-o întîlneşti, să vorbeşti cu ea?

Despre sora lui Maitreyi, Chitrita Devi, am aflat prin prietenii mei Adelina Patrichi şi Vlad Şovărel. Aceştia au vizitat-o pe Chitrita Devi, alintată Chabu. În romanul lui Eliade, Chabu moare la 11 ani. Şi iată, în realitate, tocmai dînsa a supravieţuit tuturor. Chitrita Devi este scriitoare, traducătoare, editoare. Ea vorbeşte cu obidă despre Eliade. Acesta a lăsat o amintire deprimantă în familia ei. Eliade, în roman, a păstrat numele reale ale prototipurilor, deşi are multe pagini ficţionale, fantazate. Chitrita Devi găseşte scandalos acest lucru. (Şi eu!) Dacă faci roman de ficţiune, atunci schimbi numele reale! Iar dacă faci proză non-fictivă, atunci nu fabulezi pe marginea personajelor…

Chitrita Devi crede că Eliade n-a mai revenit în India de ruşine pentru dezastrul produs în familia Dasgupta.

În acelaşi timp, Chitrita e uimită de răceala  cu care Eliade a primit-o pe Maitreyi Devi care, spre bătrîneţe, după 4 decenii de la evenimentul tinereţii, i-a făcut o vizită neaşteptată la Cicago. Eliade a primit-o rece, sobru, profesoral; asta a decepţionat-o încă o dată. Şi Maitreyi a zis: „Am văzut un om cu luminile lăuntrice stinse! Un suflet mort.” Maitreyi a venit la Bucureşti, în decembrie 1973, iar  Mircea Eliade s-a înfuriat cînd a auzit aşa ceva. Sergiu Al-George îl împacă, într-o scrisoare foarte inteligentă. La urmă, Maitreyi Devi a scris o carte excepţională: Na hanya te („Aceasta nu moare”, adică dragostea nu moare).

Am scrisorile lui Maitraye (aşa grafiază dînsa) către Sergiu-Al George din perioada aceea: 1972-1973. Le-am tradus şi publicat în „Viaţa Românească”. Sînt emoţionante. Dar iată, astăzi, toate aceste personaje ale dramei sînt amintiri… Sau, cum zice un oriental: actori dintr-o piesă care ţine nu mai mult decît un vis…

 

Un film după romanul Maitreyi a fost respins

de indieni ca „ofensator şi pornografic”

 

      S-a făcut şi un film după acest roman?

S-au făcut două filme, adică eu ştiu de două filme. Primul, The Bengali Night (Noaptea bengaleză), făcut la Calcutta în 1988, chiar după moartea lui Eliade. Numele eroinei a fost schimbat, la cererea lui Maitreyi. În rolul lui Allan/ Eliade a jucat John Hurt. Indienii au privit cu ostilitate acest film, l-au considerat ofensator şi pornografic. În India, acest film a fost proiectat o singură dată, cu huiduieli… Altă ecranizare (nedeclarată) a romanului, foarte liberă şi anapoda, a fost făcută la Bollywood, în 1999, titlul în hindi este Hum dil de chuke sanam (am auzit că a fost difuzat şi la noi, cu titlul: Din toată inima).

 

Un schit ortodox în Himalaya

 

     Am înţeles că intenţionezi să ridici un schit ortodox în India, să fie un spaţiu de meditaţie isihastă, într-o ţară unde există deja o mare tradiţie a căutării înţelepciunii prin meditaţie…

Da, un schit ortodox. Am discutat proiectul cu Mitropolitul indienilor ortodocşi, Gheevarghese Mar Osthathios. Financiar, am o promisiune de susţinere din partea unui mitropolit grec. Şi asta ar trebui s-o fac repede, cît India mai este o ţară realmente tolerantă, îngăduitoare faţă de alte religii… Aş vrea ca schitul să fie un loc unde călătorii sau pelerinii români să adăsteze, să aibă un adăpost, o laiţă unde să pună capul, un pronaos, să simtă un acasă. Nu sînt expres misionar, deşi, pentru întărire, sînt în relaţie strînsă cu misionariatul grecesc. Văd că India e primitoare. Cînd Înaltul Mar Osthathios m-a luat, o săptămînă, prin dioceza sa (Niranam), şi cînd vedeam biserici creştine în plină junglă, mă trezeam repetînd propoziţia acelui împărat-mithrofag, Iulian Apostatul, care zicea predîndu-se: „Ai învins, Galileanule!”.

Dacă proiectul unui schit creştin în India îmi va reuşi, aceasta ar însemna mai mult decît orice succes scriitoricesc. Dar dacă nu voi reuşi să-l fac eu, voi preda proiectul unui urmaş. E important că am pus piciorul acolo, că am marcat locul; schitul îl va face altcineva, urmaşul… Vezi, azi se construiesc pe aici sute de schituri şi biserici, e o decompresare spirituală, să zicem.  Bag de seamă că nu-i greu să faci un schit, însă greu este să găseşti asceţii care să stea în el!

 

Sacru în profan

 

Crezi că teza lui Mircea Eliade potrivit căreia „sacrul este cel mai adesea camuflat în profan”, rămîne actuală pentru vremurile de azi? Sau e valabilă doar la nivel teoretic?

Este o intuiţie esenţială. Dar sacrul este la vedere pentru cei cu ochii minţii deschişi. Sacrul stă camuflat pentru omul opac, grăbit, hăituit de griji, drogat de funcţii mari, somnolent, nevrozat, alienat. Enunţul lui Eliade are rol de şocare iniţiatică, naşte impulsul căutării, propulsare spre o cale revelatorie. Dar Eliade relansează o intuiţie a lui Vasile  cel Mare care, în secolul IV scria în Hexaemeron: „Toată lumea văzută este şcoală şi imagine a lumii nevăzute!” Acest aforism spune acelaşi lucru: sacrul este  peste tot, trezeşte-te la cunoaşterea lui, la dulceaţa lui. Ziceam, este un enunţ care  prilejuieşte un şoc iniţiatic. Restul, depinde de noi.

 

Cu ce sentiment te întorci din călătoriile tale în India?

     Cu sentimentul că am a treia patrie pe lume, pe lîngă cele două  (=România şi Raiul) pe care le aveam dinainte.

 

————-

 

( A întrebat: poetul Gabriel Stănescu, în 2006.

Retranscris de pe bandă magnetică, şi revăzut,

de Vasile Andru, în 2016:  la comemorarea a 30

de ani de la plecarea lui Mircea Eliade la cele

veşnice.)

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista indexata EBSCO