May 21, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile Spiridon – LA VOI E PUTRED MĂRUL

Butada lui Abraham Lincoln, citată de un personaj al lui Gellu Dorian, undeva în paginile romanului Duane House. Cartea de la Uppsala (Ed. Cartea românească, 2015), şi potrivit căreia „cea mai mare fericire a omului este aceea de-a da sub plapumă oricîte băşini doreşte…” (p. 169), este asumată de nou-sosiţii emigranţi în funcţie de cît le permite plapuma să se întindă pe pămîntul făgăduinţei. Iar aceasta, chiar şi în cazul cînd dorm pe sub zidurile unei clădiri sau într-o staţie de metrou. Semnificativă în acest sens este descoperirea din partea visătorului pictor român Jan Goddy a unui capac de la o gură de canal pe care stă scris, alături de anul fabricaţiei (1926), şi „ROMÂNIA” – un capac lîngă care se stinge nostalgic la final imobilizatul Iancu Onufrie.

Se ştie că America nu este o ţară unde aleargă cîinii cu colaci în coadă. Numai o traducătoare dintr-o limbă moartă, precum paranormala Alma, poate crede că i-au picat din cer, în coada părului creţ, o monedă şi un inel preţios, aruncate înadins de la un etaj superior al imobilului de reparatorul de alternatoare Nedu, care era atras de misterioasa colocatară. În visatul El Dorado trebuie acţionat rapid, nepierzîndu-se timpul, care înseamnă bani, aur: „Aurul se găseşte în braţele fiecărui om. Cel de pe degete, din urechi şi de la gît nu are nicio valoare. Înainte Domnul Iisus a fost pus pe cruce lîngă un tîlhar. Acum tîlharii poartă la gît cruci de aur cu Iisus răstignit” (p. 77). Toate planurile sunt făcute pentru viitorul foarte apropiat, pentru viaţa de azi pe mîine. Puţini îşi permit să fie asemenea ciudatului Jan Goddy, care, în fiecare dimineaţă, deschide fereastra şi pictează, „naiv” şi sentimental, răsăritul soarelui, convins fiind că acesta poartă în razele sale îndepărtarea de acasă.

În drumul prin jungla multiculturalismului american, emigranţii români din romanul Duane House. Cartea de la Uppsala încearcă să nu facă nimic deosebitor între ceea ce au lăsat acasă şi ceea ce găsesc aici. Reacţia lor la această problemă de integrare ţine de rezistenţa faţă de ideea că străinii trebuie să renunţe la individualitatea lor culturală, pentru a deveni cetăţeni universali, altminteri riscînd să fie condamnaţi la o existenţă marginală. Mai întîi, ei nu renunţă la cultura… culinară: beau bere, rămasă în continuare frate cu românul, şi mănîncă tradiţionalii mici cu muştar. Apoi, preocupările culturale mai înalte sunt manifestate prin invitarea unor artişti din ţară (care îşi dublează profitul de imagine şi pecuniar prin ricoşeu, ca mari nume plecate în America şi revenite în ţară cu un statut consolidat în afara hotarelor) şi prin susţinerea programelor artistice la sărbătorile de iarnă, cu suite de mascaţi, căiuţi, capre şi urşi, colinde şi urături, menite să aline dorul de ţară.

Cei sosiţi în ţara tuturor posibilităţilor cad în schisma provocată de mirajul unei vieţi libere şi frumoase (excepţii fiind personajele Irin şi părintele ortodox Teofil). Unii emigranţi rămîn la Megapolis cu amintirile constituite în realităţi ce se perpetuează în memorie ca nişte întîmplări cotidiene, alţii iau calea întoarcerii (arareori căpătuiţi şi cu cetăţenie americană), dar încep să urască locul naşterii şi al îndurării suferinţelor de tot felul. Ei nu recunosc nicicînd că ar avea vreo vină pentru ce li se întîmplă, dorind cît mai grabnic să se întoarcă acolo unde au început o altfel de viaţă, cel puţin la fel de chinuită şi stresantă. Cert este că de acum înainte pot discerne mai lesnicios între bine şi rău, între făgăduinţă şi realizare şi că nu mai clocesc o iluzie peste o realitate despre care bănuiau că ştiu cîte ceva. Nici într-o parte, nici în alta nu există ceea ce le-ar fi plăcut să fie adevărata miză a vieţii lor, iar concluzia sună în felul următor: „Atîta timp cît nu poţi desluşi ceea ce ai în jurul tău sau cînd îţi reprimi şi cel mai mic gest al cunoaşterii, cînd fugi dintr-un loc unde ţi-a fost menit să stai pentru a ajunge într-un altul unde nu mai ai nicio o orientare şi încurci chiar şi bunul mers al unor lucruri simple de acolo, chiar dacă crezi că ţi-ai găsit liniştea, împlinirea, rostul lăsat pentru tine pe pămînt nu mai este cel menit, ci unul al rătăcirii şi necunoaşterii” (p. 200).

Deşi suntem avertizaţi de personajul narator că numele blocului vine de la acela al unui general canadian, Duane, iar nu de la cuvîntul „vamă”, se poate face şi o trimitere directă la acest semnificat. Este vorba despre o vamă pentru românii care intră (cu individualităţile, problemele şi angoasele lor) în imobil, nu toţi cu domiciliul fix acolo, cei mai mulţi dintre ei fiind în tranzit spre nimic sigur în nicio direcţie. În Duane House se oploşeşte o mare parte din emigranţii români (alături de mexicani, jamaicani, dominicani, filipinezi, portoricani şi alţii), dar nu se bucură de facilităţile fizionomice ale chinezilor, ce reuşesc să se schimbe lesne între ei fără să-şi dea seama administratorul Tacu. Ce pot face este să confabuleze cît vor despre biografia lor serios cosmeticizată. Un cutare se laudă că îl servise la o vînătoare, ca bucătar, pe însuşi Ceauşescu, un altul se recomandă a fi reprezentant al firmei germane Zepter, dar, de fapt, vinde tigăi, oale, cratiţe şi tot felul de alte accesorii şi produse de uz casnic ale acestei cunoscute firme. Ajunsă amantă a lui Onassis, un top model al anilor şaptezeci, Irene (dar nu Papas), ar fi fost trecută de acesta pe o listă de moştenitori, iar o alta se laudă că, după ce a fost în ţară amanta fraţilor Radu şi Dominic Stanca, a devenit la Hollywood asistenta marilor actori Spencer Tracy şi Katharine Hepburn

Duane House – un imobil ce degajă unui nas fin, de farmacist, miros de hormoni şi testosteron, prevestind pericolul bolilor venerice – pare o adevărată cazarmă a sufletelor rătăcite şi regăsite în care pot fi văzuţi mulţi intrînd pentru prima dată şi ieşind pentru ultima oară. În cadrul acestei comunităţi pestriţe care nu-şi găseşte palierul unificator (nu numai de etaj, ci şi de comunicare), despre românii emigranţi nu se vorbeşte ca despre celelalte etnii, ci – pe bună dreptate – ca despre o ceată de pripas pe pămîntul făgăduinţei, dezordonată şi gata să se autodistrugă. Ce nu se înţeleg românii la ei acasă, d-apoi în altă parte!

Avînd un model real, protagonistul Iulius Apolsin este iniţiatorul mişcării metropolitane din rîndul comunităţii românilor care doreau să conştientizeze ţării lor lăsate departe adevărata identitate etnică. El este convins că în Dacia a fost centrul lumii la începuturile ei şi nu pricepe deloc de ce ar trebui acum să fie marginea ei, cînd centrul este în America. De fapt, nu-şi dă seama că lumea nu stă în loc niciodată, iar ceea ce se face la un moment dat este sortit dispariţiei. Spre deosebire de Iancu Onufrie, venit din România cu doisprezece simbolici sîmburi de măr domnesc în buzunarul cămăşii pentru a-i planta în sol dezrădăcinat, Iulius Apolsin „va risipi totul din dorinţa de a scotoci pe sub hainele putrezite ale timpului. Şi asta fără să i-o ceară cineva anume, în afară de conştiinţa lui care i se ivise în cap ca un vierme într-un măr stricat” (p. 5). „La voi e putred mărul”, pare să spună tuturor străinilor cu disperare şi în mod direct (nu în acrostih) tracomanul nostru şi însămînţează, sau mai curînd diseminează, tot felul de ipoteze despre spaţiul românesc. Un spaţiu al cărui trecut îl crede falsificat de cercetătorii din ţară, unele dintre ele foarte aproape de adevăr, trase însă de păr din cărţile unor istorici de renume. El doreşte să contrazică falsuri pe care, pasămite, cei mai mulţi dintre istorici le-au impus fără scrupule doctrinare în conştiinţa colectivă şi în imaginarul identitar.

Mitomania îl determină pe acest foarte reuşit personaj al romanului să imagineze nenumărate fapte care îl duc pînă la studierea misteriilor antice. Stătuse cîteva luni la Oxford, urmînd mai multe cursuri de istorie antică, îndeosebi acelea care aveau în vedere zona pelasgică, triburile pretracice şi nordice, iar acum, la sfîrşitul ultimului deceniu al secolului trecut, înarmat şi cu diplome doveditoare, nutreşte ideea organizării în România a primului congres de „întoarcere în adevăr”. În această campanie – să-i spunem pe nume: napoleoniană! – paranoia îl împinge pînă la intenţia de a schimba foarte multe toponime şi însuşi numele ţării în Dacia. Păcat că, devenind tatăl unei fetiţe, nu aflăm ce nume va purta. Probabil că Daciana sau Dochia, drept fecioară a noii Dacii.

Muzica tarafului improvizat şi dansatorii de la sărbătorile de iarnă îl determină pe înrăitul tracoman să trăiască o reverie temporală, plasată în timpurile îndepărtate din spaţiul dacic. Discursurile sale, de un protocronism radicalizat, au menirea de a demonstra prioritatea oricărui fapt existent în lume ca fiind ivit din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Iulius Apolsin nu este nici adventist, nici ortodox, nici ateu, ci mai curînd un spirit ecumenic, ceea ce nu îl împiedică să spună creştinescul Tatăl Nostru într-o limbă necunoscută de nimeni, desigur în traco-geto-dacă. Si aceasta deoarece purtătorului de blestemate nume romane (mă mir că nu le-a schimbat) nu-i place nimic din ceea ce aduce aminte de limba vorbită de cotropitorii romani, care au furat identitatea naţiei dacice. Merge atît de departe în megalomania sa, încît doreşte să modifice de la fundamente tot trecutul, nu numai al ţării, ci al lumii din jurul acestui areal.

Inadecvatul la realitatea istorică face eforturi să se desprindă de lumea de aici prin intermediul unor excursii imaginare efectuate în timp. El trăieşte cu intensitate sentimentul veşniciei, în speranţa că i se va releva zeul Zamolxis în sine şi pentru aceasta se pregăteşte pentru o mare călătorie, edificatoare despre tot ceea ce s-a pierdut şi trebuie recuperat. În acest scop, se supune experimentului denumit deprivare senzorială, ce constă în exerciţii de claustrare întreprinse într-o cameră întunecoasă a unui apartament secret. Efectele psihologice ale acestor stări de izolare continuă într-un spaţiu perfect închis şi întunecos îi pregătesc marea experienţă a „vederii zeului” la care doreşte să ajungă în chiar peştera din Samos, unde s-a izolat un timp Pitagora şi în care presupune că şi-a practicat izolarea multă vreme şi Primul legiuitor dac. Iulius Apolsin sfîrşeşte ca subiect de cercetare într-un azil de bolnavi neuro-psihici, părînd a fi intrat într-un fel de autism geamăn cu schizofrenia, deoarece ajunge să trăiască mai intens într-o lume a imaginaţiei decît în lumea reală.

Baza „teoretică” a devierii sale psihice este de găsit în cartea care dă şi titlul romanului. Sechestrată de bună voie şi în mare taină, prin clauze contractuale ferme, într-un apartament din Duane House, Alma îi traduce pe rupte şi cu o conştiinciozitate dusă la extrem Cartea de la Uppsala., unde era vorba despre Primul legiuitor Zalmoxis. Dotată cu un excepţional simţ al limbii, latinista Alma (adică Născătoarea) cîntăreşte orice virgulă, expresie şi sens, în aşa fel încît traducerea să fie pe gustul şi ambiţia fără scrupule a tracomanului. Înconjurată de dicţionare şi coli de hîrtie, ea efectuează o tălmăcire pretenţioasă, cu mari probleme de adaptare, împănată cu tot felul de trimiteri, care o obligă să facă, la rîndu-i, nenumărate note de subsol. Ajunsă la capătul puterilor, Alma cade într-o nevroză din care este scoasă cu greu.

Privitor la desfăşurarea stilistică, este de menţionat tehnica pe care Gellu Dorian axează întreaga construcţie a romanului. Astfel, două capitole sunt redactate dintr-o singură suflare, dintr-o singură frază! Capitolul 3 se întinde pe nici mai mult, nici mai puţin de 12 pagini, iar capitolul 28 însumează 10 pagini. Să recunoaştem faptul că este foarte dificil de dus la capăt asemenea fraze, pentru că trebuie respectate virgulele, liniuţele de dialog sau de despărţire şi, nu în ultimul rînd, timpii verbali. Altminteri, se comit dezacorduri, se riscă anacolutul greu descifrabil. Prin această tehnică a incontinenţei verbale, care îşi găseşte cu greu punctul final, se pun în evidenţă prezentul şi trecutul naraţiunii, dar mai ales ideea de a citi în gîndurile şi intenţiile personajelor din partea omniprezentului şi omniscientului personaj narator. Este ceea ce ar putea face doar o instanţă divină şi ofer două exemple:„Alma nu s-a arătat încă vreunui vecin din bloc. Nimeni nu ştia cum arată. Ba chiar dacă există cu adevărat, ori este o invenţie a lui Iulius Apolsin. Numai eu ştiam că ea este o fiinţă vie ca toate celelalte şi că trudeşte zi de zi la acea carte cumpărata de Iulius fără prea mari negocieri din acel anticariat din Uppsala” (p. 63).; „Chiar şi aşa, Nedu a continuat să şi-o imagineze pe Alma exact aşa cum mi-o imaginez eu acum. Eu însă am avantajul să o fi văzut prin celelalte priviri ale mele, de care uneori mă bucur, cînd îmi este dat să văd totul exact aşa cum se arată realitatea chiar dacă eu nu sunt acolo. Am simţit asta de la început, de cînd vă tot povestesc vrute şi nevrute despre o lume prin care nu întîmplător mi-a fost dat să trec” (pp. 180–181).

Povestind vrute şi nevrute, personajul-narator al romanului Duane House. Cartea de la Uppsala atinge aspecte actuale ce sunt legate de pierderea identităţii personale a emigrantului şi de regăsirea identităţii şi spiritualităţii naţionale. Gellu Dorian ilustrează, cu fină putere de pătrundere a psihologiei noastre, o „Românie pitorească” localizată aiurea, în toată mizeria şi mai puţin splendoarea ei de pretendentă la visul american care întîrzie să apară.

 

 

Revista indexata EBSCO