Apr 8, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Lucia Olaru Nenati, Parabola Vulturului, Editura PIM, Iaşi, 2015, 246 p.

Poetă, prozatoare, critic şi istoric literar, om de vastă cultură, antrenată în viaţa social, cu toată forţa, Lucia Olaru Nenati prezintă cititorului, o nouă carte de proze scurte, carte care, pe această linie, urmează cărţii Coridorul dintre ceasuri, publicată în anul 2000, la editura Augusta din Timişoara. Oricîte cuvinte s-ar spune sau s-ar scrie despre opera sa, pentru că trebuie să recunoaştem faptul că are o operă, am avea sentimental că tot nu am reuşit să elucidăm această temă. Propunerea prozastică oferită de Lucia Olaru Nenati, prin Parabola Vulturului, este o provocare. Ea include în cele trei proze scurte, de fapt, trei nuclee de roman, aşa cum spune chiar în Predoslovie, nuclee care pot constitui materia primă pentru tot atîtea romane. Sigur, în această carte autoarea nu-şi propune decît să facă sinteza acestor teme şi nu un rezumat. Ce am remarcat din aceste parabole propuse de Lucia Olaru Nenati este faptul că ea urmăreşte şi conturează destinul unor femei, în primul rînd, şi fiecare personaj feminine al ei este: o Mara, o Fefeleaga sau o Vitoria Lipan, nişte eroine, nişte eterne luptătoare pentru realizarea unui destin superior suratelor lor. Marea proză românească se regăseşte şi în paginile acestor parabole, prin exemplaritatea lor. Există în fiecare parabolă cel puţin două laturi pe care Lucia Olaru Nenati le exploatează cu mult har. Este vorba de latura tragică dar şi de cea ludică. În partea tragică se simte mai mult cărturarul prin faptul că limbajul este mai elaborat, complex şi cu termini aproape ştiinţifici. Partea ludică dă cursivitate parabolelor prin expunerea simplă ceea ce induce cursivitate în epic. În această carte de nuclee de roman aşa cum îşi defineşte Lucia Olaru Nenati scurtissimele, se simte şi talentul de jurnalist, de articlier, care este aproape obligat de a da la iveală fapta dar şi morala, pentru că fiecare dintre ele are un aspect etic, moralizator. Ea scrie în Starea de mai cum că: naşterea cărţilor – nu am scris în chip gratuit acest cuvînt, ci cu înţelegerea pe care ţi-o dă retrospective unui tip de echilibru. Consider că exact asta trebuie să fie stare pe care să ţi-o dea cetitul cărţilor, de echilibru, moral şi spiritual. Parabola vulturului, cu fiecare piesă, produce starea de echilibru, iar această plăcută zăbavă (vorba cronicarului) nu este inutilă şi va produce acea bucurie pe care doar cetitul ţi-o poate oferi.

 

Gela Enea, Măşti, editura Scrisul românesc, colecţia Orfeu, Craiova, 2015, 90 p. Prefaţă semnată de Ovidiu Ghidirmic.

Poezia pe care o scrie Gela Enea este, dincolo de ce spune Tudor Vianu despre Luceafărul eminescian, că ar fi „un joc cu măşti”, un adevărat ritual şi, aşa cum spune şi Ovidiu Ghidirmiuc, „poeta interpretează toate rolurile”, desigur din poemele sale care compun această carte numită Măşti. Mi se pare, într-un anume fel, şi firesc să fie aşa pentru că scenariul din fiecare poem, din fiecare piesă, nu-l poate cunoaşte nimeni mai bine decît autorul/ autoarea. Numai ea poate sesiza, cu multă acurateţe, cum: „femeia-nsărcinată taie bilete la intrare” cînd „2000 de ani au hrănit 2000 de regi pînă cînd tronul lor zburător/ a-nmugurit la uşa muzeelor”, iar femeia de la intrare „nu se mai vopseşte nu-şi mai pune părul pe bigudiuri/ nu mai rîde stă cu buzele strînse şi face curat”, şi pentru faptul că „în buncărul inimii cîntecele nu se vindecă”. Există, în această carte, o anume boală a misterelor, o boală inspirată de măşti, care parcă îşi doreşte să contamineze „strada/ care peste cîţiva ani îţi va purta numele/ scris pe o plăcuţă metalică…”. Fiecare poem scris de Gela Enea este o adevărată rugăciune „în genunchi/ lîngă fiecare cuvînt” să poată aduce osanale faptului măreţ, dar, mai ales, faptului banal, cotidianului de lîngă noi, unde: „celui mai bun prieten i-a explodat o mină-n faţă/ mîna lui stîngă mi s-a prins de umăr”. Acestor măşti, mai mult triste decît vesele, le conturează un sens prin poezia sa. La limita dintre ironie şi gravitate, dintre ilaritate şi ludic, fiecare poem se sincronizează în ceea ce se numeşte mască. Acestor măşti le conturează un sens Gela Enea în poezia sa. Poemul Hai constituie, pare-se, suma împlinirilor neîmplinite, a dorinţelor nedorite, a durerilor nedurute: „să murim tineri am spus împletind cu degetele jerbe/ pînă ce mîinile s-au împreunat în acelaşi bloc de marmură…”. Poezia sa surprinde prin „tonalitatea discret învestită în autentificarea unei recolte disimulate sub tonalitatea spectaculară a elegiacului”, după cum remarcă George Popescu, unul dintre criticii care au reuşit să decodifice semnele şi simbolurile propuse de poetă. „Pentru Gela Enea poezia este un ritual (vom continua să scriem în genunchi) şi un jurămînt de s(u)punere… Deci cîntecul Gelei Enea nu poate fi decît un cîntec cernit, dar din care speranţa nu a dispărut cu totul, aşa cum spune în prefaţă Ovidiu Ghidirmiuc. Cu siguranţă speranţa nu a dispărut pentru că disimularea la care apelează poeta chiar provoacă speranţa să fie alături de ea, alături de cititori, prin diversele faţete pe care şi le asumă. Cartea Măşti a Gelei Enea este un adevărat dans de faţete, un dans hieratic al vîntului în oglindă, cel care vrea să izgonească umbra şi îndoiala. Cu siguranţă că un cititor atent va putea să-şi descopere masca în această carte.

 

Livia Ciupercă, Oreste Tafrali, Uitare-n neuitare, Editura Studis, Iaşi, 2015, 424 p.

Din păcate, din ce în ce mai puţini sînt oamenii predispuşi să cerceteze şi să evidenţieze meritele unor mari personalităţi ale culturii noastre naţionale, să cerceteze prin cele prăfuite şi uitate arhive şi să scuture praful gros al uitării de pe documentele îngălbenite, aşa cum procedează Livia Ciupercă. De strădania sa s-au bucurat cîteva personalităţi cum ar fi: Ioan Alex. Brătescu-Voineşti, I.P. Culianu, Dominic Stanca, Paul Bujor, Teodor Al. Munteanu, Alexandru Lascarov-Moldoveanu etc. Repunerea în drepturile bine meritate ale acestor personalităţi, dar şi ale altora pe care îi nuanţează prin ample şi documentate studii, ne dovedeşte faptul că avem de a face cu un intelectual de serioasă încărcătură ştiinţifică, cu mari disponibilităţi la efort. Savant de renume mondial, Oreste Tafrali, fondator dar şi director al Muzeului de Antichităţi Iaşi, precursor al muzeologiei contemporane, se bucură de o atenţie cu totul special, în această carte intitulată Oreste Tafrali – Uitare-n neuitare, publicată în anul 2015, la editura Studis din Iaşi, sub semnătura Liviei Ciupercă. Tulcean la origine, marele savant a poposit în Iaşi în anul 1913, unde a rămas pînă la trecerea în eternitate, în 5 noiembrie 1937. Din cartea Doamnei Livia Ciupercă aflăm multe date de o reală valoare, istorică şi literară, prin care se evidenţiază rolul acestui savant de excepţie, la întemeierea şi evoluţia muzeologiei contemporane, la cunoaşterea mediului intelectual al Iaşului acelor vremuri, la modul cum funcţiona învăţămîntul, mai ales cel universitar, în care a activat ca profesor şi decan, dar şi cel gimnazial din România. Modul cum a fost regizată şi redactată această carte ne transpune, aproape pe neobservate, într-un mediu ieşean de mare rafinament intelectual. Din multitudinea de cărţi, şi mai ales articole, publicate în presa vremii de Oreste Tafrali, care au contribuit la păstrarea şi promovarea românităţii pe aceste meleaguri, dezvoltînd tinerei generaţii sentimentul de profund patriotism, aş menţiona un articol publicat în 27 aprilie 1924, p. 5, în revista „Vestul României”, articol intitulat Violarea Autonomiei Bisericii Ortodoxe, în care spune: „Părăsiţi de legiunile romane, noi, Românii, ne-am menţinut naţionalitatea, ne-am ferit ca sufletul nostru să fie distrus, numai datorită religiei noastre ortodoxe”. Tot în această idee, Oreste Tafrali face parte dintr-un colectiv care a realizat albumul: România în chipuri şi vedere. Cultura Naţională (Bucureşti, 1926). Numărul mare de telegrame de condoleanţe, din ţară şi din străinătate, pe care autoarea le valorifică din plin, dovedeşte preţuirea şi aprecierea de care s-a bucurat marele savant, dar şi faţă de moştenirea ştiinţifică lăsată, ca muzeograf, profesor şi decan, ca membru al Academiei Române şi premiant cu premiul Bodin, în 1927 primit de la Academia Franceză de Ştiinţe. Cu atît mai important este meritul autoarei acestei cărţi monografice despre Oreste Tafrali pentru că reuşeşte să readucă în memoria contemporanilor această mare şi emblematică personalitate, care a făcut cinste acestui oraş cultural şi intelectual, Iaşi. Chiar dacă intenţia savantului, un fel de dorinţă testamentară, a fost aceea de a-şi petrece somnul de veci la Tulcea, alături de tatăl şi bunicul lui, pe care i-a preţuit atît de mult, nu s-a împlinit, el îşi duce somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Iaşi, aflîndu-se, astfel, mai aproape de marile sale realizări ştiinţifice. Oreste Tafrali – Uitare-n neuitare, este una dintre cărţile care, ca locuitori dar şi iubitori ai Iaşului, merită să fie cunoscută şi citită de un număr cît mai mare de tineri, de studenţi şi elevi, pentru a putea cunoaşte o mare personalitate.

 

Maria-Raluca Baciu, Lecţia de zbor, editura Sinteze, Galaţi, 2015, 64 p.

Discretă şi timidă, crudă şi sinceră, în exprimare fără falsuri, trucuri sau disimulări inutile, acumulate odată cu vîrsta, Maria-Raluca Baciu propune cititorului de poezie placheta Lecţie de zbor, care adună poeme publicate în „Oglinda literară” din Focşani, dar şi în alte cîteva reviste literare din ţară, dînd astfel contur „Îngerului negru”, cum defineşte ea starea de poezie, spunînd: „Tot săruţi ca un înger/ Pămîntul…/ Ţi-am furat mîinile./ Descîntecele-ţi jelesc încheieturile,/ Înfăşurate pe trupul meu inert/ Şi tu…”. Naivitatea adolescentină, acea tremurare a firului de iarbă cînd se iveşte la margine de răzor, sau a ghiocelului ţîşnit de sub plapuma de zăpadă, o îndeamnă să spună: „Nu ştiu ce cîntece să-ţi mai şoptesc” pentru că: „Gara tremură dragoste/ Şi nu vreau decît să părăsesc peronul”, probabil că această dorinţă de a părăsi peronul este provocată de cine ştie ce dramă iremediabilă, cum sînt toate primele eşecuri adolescentine. Într-o lume a poveştilor cu zîne şi feţi frumoşi a mărului otrăvit, dar şi a şansei de a reînvia, prin sărut, ea învaţă lecţia de zbor prin Caligrafie pe un spin (titlu frumos şi reprezentativ pentru vîrsta adolescentină a autoarei). Pentru ea, Lecţia de zbor, este chiar lecţia de viaţă, o lecţie pe care o parcurge cu emoţie, cu mare seriozitate, chiar cu o anumită gravitate spunînd: „Am învăţat să văd/ Vopsindu-mi retina/ În albastru,/ Lipind abţibilduri/ Cu stele şi păsări/ Pe chipul ei”. Se poate foarte uşor observa delicateţea şi tandreţea vîrstei pe care o are, a gingăşiei labişiene care ne-a păscut pe toţi adică, primele iubiri ca o mie de culori să le poată schimba în iubire. În poemul Caligrafie ea mărturiseşte, se confesează astfel: „Nu ştiu să citesc/ Printre cuvintele astea/ Fără glas. Şi pentru că: Ochii tăi ar putea fi fost caligrafie,/ Iar din gene ţi-ar fi curs/ Cerneală./ Iar eu din ochii uscaţi/ şi gene mute/ am uitat să mai citesc”. Ea simte cum cu vîrful degetului a cuprins multe idei cu persoana iubită, deşi unele dintre ele o înţepau şi dădea sîngele care-i spunea că te-ai născut ca să înţepi. Toată marea dramă a neîmplinirii, a eşecului o bîntuie pentru că, aşa cum spuneam, se află la graniţa primelor provocări, a primelor emoţii adolescentine care, cum e şi firesc pentru vîrsta ei, îi dau ghes.

 

Elena Fluturel, Pe la noi, prin Europa (Jurnal de călătorie), Editura PIM, 2015,176 p.

„Fiecare călătorie este un prilej de a învăţa, de a aprofunda vechi cunoştinţe, de a afla lucruri noi, şi una culturală, ca a noastră, nu poate face excepţie. Ca şi în alte itinerare prin ţară sau dincolo de hotarele ei, încerc să consemnez şi acum ceea ce văd, în speranţa că aceste note se vor regăsi cîndva într-o carte” – spune, într-un cuvînt de pe coperta a patra autoare. Şi chiar au căpătat trup de carte aceste note, foarte temeinic şi riguros aşternute pe hîrtie. Se remarcă în primul rînd, dincolo de latura turistică şi comportamentală a celor care sînt co-participanţi la această excursie, faptul că Elena Fluturel este preocupată de aspectul cultural al excursiei şi latura patriotică a ei. Capitolele cărţii se intitulează: Prin Budapesta, În aşteptarea… balului vienez, Colţul de rai de la Schonbrunn, Spre oraşul lui Mozart, Franţa, eterna Doamnă a Europei, La Luvru, la Luvru sau :Milano cu Domul şi cu Scala lui, Veneţia şi minunile ei etc., semn că excursia avea, în primul rînd, un caracter educativ, şi, apoi, unul de plăcere. Fotografiile de la finele cărţii sînt o dovadă în plus a celor pe care le-am remarcat. Tonul colocvial în care este scrisă cartea ne dovedeşte o anumită lejeritate de exprimare a autoarei, lăsîndu-ne impresia că am fi chiar participanţi activi la această aventură şi că, alături de ea, ne-am preumbla paşii, cu discreţie, prin Europa. Spiritul de observaţie de care dă dovadă Elena Fluturel ne este extrem de util şi ne prezintă Palatul Dogilor din Veneţia astfel: „Edificiul pare a sta sub semnul numărului cinci: cinci turnuri, cinci cupole şi tot atîtea porţi de intrare. Deasupra celei centrale, în balcon, cei patru cai poleiţi în aur (de fapt, copiile lor) aduşi de la Constantinopol în Republica Veneţiană, ca pradă de război, la începutul secolului al XIII-lea. Napoleon Bonaparte n-a rezistat ispiteai de a-i face să vadă Parisul, unde au stat mai bine de 15 ani, dar au fost returnaţi ulterior, în 1815.” Sau, cînd ajunge la Milano, are fixate drept reper trei obiective turistice: Domul, Teatrul Scala şi celebra lucrare a lui Leonardo da Vinci intitulată „Cina cea de taină”, de la Biserica Santa Maria Delle Grazie, capodoperă a Renaşterii. Sigur că şi alte repere culturale italiene sînt prioritate, nescăpînd din obiectiv: Muzeul Naţional de Ştiinţă şi Tehnică „Leonardo da Vinci”, Galeria de Artă Modernă, Pinacoteca şi cîteva zeci de bazilici, între care San Lorenzo Maggiore sau Santa Maria della Pasione, alături de Castelul Sforza şi Galeriile „Victor Emanuel”. După această adevărată baie de cultură europeană, după acest maraton intelectual, autoarea simte pe deplin vorbele lui B.P. Hasdeu din Răzvan şi Vidra care spune: „Fie pîinea bună, rea, tot mai bună-n ţara ta” şi atunci cînd la orizont apare fluturînd tricolorul românesc, un tumult de urale rupe liniştea autocarului. „Bine te-am regăsit. Ţară dragă! E frumos peste tot, e minunat, dar nicăieri nu-i ca acasă! Numai acasă iarba e mai fragedă, soarele mai ocrotitor, florile mai gingaşe, pădurea mai răcoroasă, ogorul mai mănos, marea mai albastră, nisipul mai fin, cîntecul mai duios, graiul mai dulce, izvorul mai limpede şi cerul mai senin şi mai înalt! Numai acasă trăieşti cu adevărat, căci acasă-i Europa!”… Nimic neadevărat în ceea ce susţine Elena Fluturel în această carte a sa.

 

Valentina Balaban, Plămadă stelară, Cuvînt însoţitor semnat de Aurel Furtună, Editura Lucas, Brăila, 2015, 92 p.

„În anumite poezii ale sale sînt accente lirice autentice demne de atenţia unui critic avizat în depistarea talentelor”, spune generosul cărturar Aurel Furtună, cel care o viaţă întreagă nu s-a desprins de cetitul cărţilor, de răsfoitul arhivelor publice, dar mai ales cele private, scoţînd la lumină documente de mare valoare literară şi ştiinţifică. Faptul că Aurel Furtună reuşeşte să o detecteze pe Valentina Balaban ca o poetă de succes în rîndul poeţilor brăileni, care aduce o notă personală prin tot ceea ce a scris pînă în prezent, mă încurajează şi pe mine să citesc, mai cu atenţie, acest volum, Plămadă stelară. Valentina Balaban consideră poezia drept: Duh întrupat în monadă, iar Taina-i culesul în coacere, culesul ajuns la maturitate. Pe lîngă ritmul interior pe care îl cultivă în poeziile sale Valentina Balaban foloseşte şi ritmul folcloric, uşor tînguios, ca în poezia Ritmic, unde scrie: „Pe făgaşul versului/ Visul Universului/ Incantaţii sferice/ Între lumi eterice/ Gînd pe-aripi dorite/ Hore, tainiţe-n ispite/ Ritmic suflu-aspiră/ Priviri ce conspiră/ Metamorfozează/ Multvers în rază/ Surse energetice/ În magii poetice”… multe dintre poemele sale au un evident tonus religios, fără a fi poezii religioase, „Gînduri animate-n conştiente clipe” – aşa cum le defineşte Valentina Balaban, pentru că ea mai spune: „Bîntui spaţiul, timpul şi fructific clipa/ Colind anotimpul, mugurii-s aripa/ Punte spre-ală punte, încercare dură/ Din cenuşă-n zborul…cerului măsură”. Se simte în poemele sale dorinţa de a spune totul dintr-o singură răsuflare, ca şi cum nu ar mai fi o altă clipă, un alt timp al rostirii poetice. Din nefericire se simte construcţia aglomerată de termeni din varii domenii, amestecîndu-se şi bulversînd cititorul. Ea, în general, se exprimă pe spaţii mici, dînd impresia unei broderii din macrameu, căreia îi stă teribil de bine pe un colţ de masă sau un colţ de inimă. Porţile descătuşate, la care face aluzie într-un poem, încă nu şi-au aflat oportunele clipe şi de aceea ea se prevalează de „Expansiunea libertăţii pe noile file/ Flux continuu în tăceri ancestrale/ Meditaţia-i hrana spre idei colosale. Ideile colosale”, de multe ori au nevoie şi de un ambalaj aspectuos să poată fi mîncate şi cu privirea nu numai cu gura. În amplul poem Selene, Valentina Balaban încearcă o anume virtuozitate, dînd o replică Luceafărului eminescian, care nu este lipsită de interes: „Tu iubita mea,/ Eu sînt apa ta/ Noaptea-i aşteptare/ Selena răsare// Zîna mea din stele,/ Dorurile mele/ Cresc şi descresc/ Inima-mi topesc!” În esenţă, poemele Valentinei Balaban merită a fi citite cu atenţie şi cu interes. O mai atentă abordare şi o autocenzurare mai eficientă ar reuşi să-i limpezească şi Universul dar şi versul, ceea ce ar fi în beneficiul poeziei.

 

+

Revista indexata EBSCO